I. Introducere în studiul Liturgicii Ce este Liturgica?

2. 3. Raportul dintre factorii cultului

Sentimentul pe care se baza în general cultul iudaic şi mai ales cultul religiilor păgâne era teama omului faţă de Dumnezeu: “Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii …” (Iov XXVII,28; Ps. CX, 10; Pilde I,7 şi IX,10; Sirah I,14). În creştinism însă, locul fricii (temerii) îl ia sentimentul superior al dragostei. După cum spune Sfântul Ioan Evanghelistul, “Dumnezeu este iubire” (1, Ioan IV,8). Raportul cu Dumnezeu prin frică este înlocuit de un raport bazat pe iubire.

Iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni şi iubirea noastră faţă de El constituie deci sentimentul de temelie pe care se înalţă edificiul religiei şi al cultului creştin. Dumnezeu nu mai este pentru noi despotul tiran, care inspiră teroare supuşilor săi, ci tatăl, părintele nostru, iar noi nu mai suntem robii, ci fiii Lui. “De acum nu vă mai zic slugi, căci sluga nu ştie ce face domnul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu v-am făcut cunoscut”, spune Mântuitorul Sfinţilor Săi Apostoli (Ioan XV, 14-15). Din acest motiv putem spune că în religia creştină, adevăratul raport dintre cei doi termeni ai cultului, adică dintre Dumnezeu şi om, este un raport de filialitate, adică raportul dintre un tată bun şi fii săi.

Dacă în rugăciunile noastre ne mai adresăm uneori lui Dumnezeu chemându-L ca «Stăpân», stăpânia aceasta a Lui pentru noi nu mai trebuie interpretată în sensul din Vechiul Testament; Domnul S-a făcut pe Sine «stăpân» adevărat şi deplin al sufletelor noastre, prin aceea că, întrupându-Se şi luând El însuşi chip de rob, a slujit foştilor «robi» până la cruce şi moarte, câştigându-le astfel inimile şi voinţele, prin manifestarea supremă a iubirii Sale faţă de ei: jertfa de bună voie pe cruce.

2. 4. Obiective secundare ale cultului ortodox

Obiectivul principal al cultului nostru este, deci, Sfânta Treime. Ea este scopul ultim al oricărei lucrări cultuale. Dar în afară de Dumnezeu însuşi, în cultul Bisericii Creştine Ortodoxe mai avem şi alte obiective către care se îndreaptă omagiul sau cinstirea noastră: sunt Îngerii şi Sfinţii, precum şi unele lucruri sfinte. Fiind în legătură nemijlocită cu dumnezeirea ei ne procură anumite binefaceri. Din acest motiv cultul acesta este pe deplin justificat.

a). Pe Sfinţii Îngeri îi cinstim pentru următoarele motive:

pentru că ei reprezintă chipul ideal al făpturii necorporale şi fără păcat spre care năzuim şi noi

pentru că sunt vestitori ai voii şi ai poruncilor divine, şi mijlocitori între Dumnezeu şi om

pentru că sunt ocrotitorii şi ajutătorii noştri în realizarea mântuirii personale.

Sfinţii Îngeri apar însă nu numai ca obiectiv al cultului nostru ci şi ca subiect al cultului. Ca şi noi, îngerii cinstesc pe Dumnezeu atât în ceruri cât şi în biserică. De aceea, Sfânta Liturghie e privită de unii dintre tâlcuitorii ei ca o imitaţie sau reproducere a celei dumnezeieşti, săvârşită de Mântuitorul şi de Sfinţii Îngeri din ceruri.

b). Sfinţii sunt cinstiţi fie pentru viaţa lor curată şi pilduitoare, fie pentru luptele şi jertfele lor spre biruinţa cauzei creştine în lume, fie pentru alte merite deosebite în viaţa şi istoria Bisericii şi pentru puterea lor de mijlocitori şi ocrotitori ai noştri.

c). Dintre lucrurile sfinte, cinstim mai întâi pe acelea care stau în legătură cu Dumnezeu, şi apoi pe cele care stau în legătură cu Sfinţii.

Dintre lucrurile sfinte care stau în legătură cu persoana Mântuitorului, cea dintâi este Sfânta Euharistie, căreia îi dăm aceeaşi cinstire ca şi Mântuitorului. (Cultul acesta a fost exagerat în Biserica Apuseană catolică).

În al doilea rând cinstim Sfânta Cruce, sfinţită prin sângele Mântuitorului răstignit pe dânsa şi devenită astfel simbolul văzut al Jertfei şi al Patimii Sale, dar şi semnul biruinţei Lui. Ea este altar de jertfă, dar şi armă împotriva diavolilor.

În al treilea rând cinstim Sfânta Evanghelie, deoarece ea este cartea cea mai sfântă, care cuprinde istoria vieţii pământeşti a Mântuitorului, învăţătura şi înţelepciunea dumnezeiască.

Cinstim şi Sfânta Masă, care este altarul pe care se aduce jertfa liturgică în bisericile noastre şi pe care şade necurmat Trupul şi Sângele Domnului.

Dintre lucrurile sfinte care stau în legătură cu Sfinţii, cinstim mai întâi sfintele moaşte, pentru că ele conţin aceleaşi daruri ca sfinţii în timpul vieţii.

În afară de sfintele moaşte, cinstim orice lucruri sau obiecte provenite de la sfinţi, fiind numite în general relicve (rămăşiţe) sfinte. Între acestea sunt cele foarte cunoscute (Giulgiul Mântuitorului, Coroana de spini a Sa, Brâul şi omoforul Maicii Domnului, etc.). În evul mediu cultul relicvelor a luat o amploare atât de mare încât firesc a degenerat obligând Biserica Romano-catolică să ia atitudine. Existau astfel păstrători ai celor mai ciudate relicve de la părul Maicii Domnului sa suflarea Sf. Duh. Uneori în goana după relicve se ajungea la mistificări grosolane; astfel în sec. XVIII nu mai puţin de patru biserici din Europa deţineau simultan capul Sf. Ev. Luca.

În al treilea rând cinstim sfintele icoane în care sunt înfăţişate chipurile sfinţilor, persoana dumnezeiască-omenească a Mântuitorului. Cinstea pe care noi o dăm nu este orientată spre materialul din care este făcută ci spre persoana reprezentată. Această chestiune a fost studiată şi aprofundată de Biserică în timpul disputelor iconoclaste când s-a cristalizat învăţătura despre cultul relativ şi absolut.

3. Funcţiunile cultului divin public

Scopul cultului este să creeze sau să mijlocească o stare de legătură, de comunicare, mai mult sau mai puţin directă, între cei doi termeni sau factori ai săi: Dumnezeu, pe de o parte, şi omul (Biserica) de alta. Stabilirea unei relaţii Dumnezeu – om este scopul cultului. În urma acestei tentative, cultul dobândeşte şi împlineşte în acelaşi timp unele funcţiuni diferite ca pondere şi importanţă.