I morţii şi VIII

— Numărul tău figurează în cartea de telefon?

— Săptămîna viitoare voi avea un număr nou. La neinformabili.

Ajunseră lîngă birou şi se opriră cu ochii la telefon. Acesta continua să sune la nesfîrşit.

— El e, spuse Hilary. Cine altcineva ar suna atîta timp?

Tony ridică brusc receptorul.

— Alo? Nici un răspuns. Casa Thomas, vorbi Tony în receptor. La telefon locotenent de poliţie Clemenza.

Clic.

Tony puse receptorul în furcă şi spuse:

— A închis. Poate lam speriat definitiv.

— Sper.

— Totuşi, e mai bine săţi treci numărul la neinformabili.

— Oh, sînt ferm hotărîtă.

— Luni dimineaţă la prima oră voi suna la compania de telefoane şi le voi spune că poliţia din Los Angeles le cere să urgenteze operaţiunea.

— Poţi face acest lucru?

— Bineînţeles.

— Mulţumesc, Tony.

Îşi înlănţui trupul cu braţele. Îi era frig.

— Încearcă să nuţi mai faci griji, spuse el. Studiile demonstrează că genul de indivizi care se ocupă cu telefoane de ameninţare de regulă se mulţumesc cu atît. De obicei, îi satisface telefonul în sine. Nu sînt violenţi.

— De regulă?

— Aproape niciodată.

Ea zîmbi vag.

— Tot nui suficient.

Telefonul le stricase orice şansă de aşi petrece noaptea împreună. Hilary nu mai avea chef de seducţie, şi Tony sesiză schimbarea.

— Vrei să mai rămîn puţin, să văd dacă mai sună o dată?

— Eşti foarte amabil, răspunse ea. Dar cred că ai dreptate. Nui periculos. Altfel, ar veni aici, în loc să telefoneze. În orice caz, se pare că lai speriat. Probabil, îşi închipuie că poliţia e aici şi căl aşteaptă.

— Ţiai luat pistolul înapoi?

Ea încuviinţă din cap.

— Ieri mam dus la poliţie şi am completat formularul, aşa cum ar fi trebuit so fac cînd mam mutat în oraş. Dacă tipul de la telefon va veni aici, îl voi putea lichida legal.

— Nu cred că te va mai deranja în noaptea aceasta.

— Nu mă îndoiesc că ai dreptate.

Pentru prima oară în acea seară se simţeau stînjeniţi unul de prezenţa celuilalt.

— Cred că ar fi mai bine să plec.

— E tîrziu, încuviinţă ea.

— Mulţumesc pentru coniac.

— Iar eu îţi mulţumesc pentru o cină minunată.

— Ai vreun program mîine seară? întrebă el din prag.

Ea era pe punctul de a refuza, cînd deodată îşi aminti cît de bine se simţise alături de Tony, pe canapea. Se gîndi la Wally Topelis, care o prevenise că era pe cale să devină o pustnică. Zîmbi şi spuse:

— Sînt liberă.

— Grozav. Ceai vrea să facem?

— Orice propui.

El se gîndi o clipă.

— Cear fi să petrecem o zi întreagă împreună?

— Păi... de ce nu?

— Începem cu prînzul. Vin să te iau la amiază.

— Te voi aştepta.

El o sărută uşor şi afectuos pe buze.

— Pe mîine.

— Pe mîine.

Hilary îl urmări plecînd, apoi închise uşa şi o încuie.

Toată ziua de sîmbătă, dimineaţă, dupăamiaza şi seara, cadavrul lui Bruno Frye rămase singur în Casa de Pompe Funebre Forever View, nevăzut şi nepăzit.

Vineri noaptea, după plecarea lui Joshua Rhinehart, Avril Tannerton şi Gary Olmstead mutară corpul în alt sicriu, placat cu alamă şi frumos ornat, căptuşit cu catifea şi mătase. Vîrîră mortul întrun giulgiu alb, cu braţele întinse pe lîngă corp, şil acoperiră pînă la mijlocul pieptului cu o învelitoare albă. Întrucît cadavrul nu se găsea în stare prea bună, Tannerton decise să nu mai piardă timpul ca săl facă prezentabil. Gary Olmstead considera că era meschin şi lipsit de respect să trimiţi un mort la groapă fără săl machiezi şi săl aranjezi. Dar Tannerton îl convinse că nici cosmetica nu oferea prea multe şanse obrazului supt şi galbencenuşiu al lui Bruno Frye.

— Oricum, îi spuse Tannerton, tu şi cu mine vom fi ultimii carel vom vedea la faţă. Diseară vom închide sicriul o dată pentru totdeauna.

Vineri noaptea, la ora 9:45, puseră capacul şi prinseră încuietoarea carel fixa de sicriu. Treaba fiind făcută, Olmstead se duse acasă, la soţia lui cea palidă şi mică de statură şi la fiul lui tăcut şi sensibil. Avril urcă la etaj; locuia în încăperile de deasupra sălilor mortuare.

Sîmbătă dimineaţă, la prima oră, Tannerton se duse la Santa Rosa la volanul limuzinei sale Lincoln de culoare cenuşie. Luă cu el un sac de voiaj, întrucît nu avea de gînd să se întoarcă înainte de duminică la ora zece dimineaţă. Înmormîntarea lui Bruno Frye era singura de care se ocupa în acel moment. Cum mortul nu urma să fie expus, Tannerton nu avea nici un motiv să rămînă la Forever View; nu va fi nevoie de el pînă la slujba de duminică.

La Santa Rosa avea o prietenă. Ultima dintro lungă serie de femei. Avril adora diversitatea. Fata se numea Helen Virtillion. Era frumoasă, abia trecută de treizeci de ani, foarte zveltă, cu carnea tare, cu sîni voluptoşi şi fermi, de care Avril nu se mai sătura.

Multe femei se simţeau atrase de Avril Tannerton, nu în ciuda meseriei sale, ci tocmai datorită ei. Bineînţeles, unele băteau în retragere cînd descopereau că aveau de a face cu un antreprenor de pompe funebre. Dar uimitor de multe femei deveneau curioase şi chiar atrase de această meserie neobişnuită.

Avril înţelegea cel făcea atît de fascinant în ochii lor. Cînd cineva lucra cu cadavre, ducea cu el o parte din misterul morţii.

În ciuda pistruilor şi a înfăţişării tinereşti, în ciuda surîsului cuceritor, a umorului ieşit din comun şi a felului dea fi deschis, unele femei ghiceau în el ceva misterios şi enigmatic. Fără voia lor, gîndeau că atîta vreme cît se aflau în braţele lui erau nemuritoare, ca şi cum serviciile aduse de el morţilor iar fi conferit (lui şi celor din preajmă) anumite privilegii. Această fantezie atavică semăna cu speranţa tainică a multor femei care se măritau cu medici, convinse în subconştientul lor că soţii le vor putea apăra de toate bolile din lume.

Prin urmare, toată ziua de sîmbătă, în timp ce Avril Tannerton era la Santa Rosa, făcînd dragoste cu Helen Virtillion, cadavrul lui Bruno Frye rămase singur întro casă pustie.

Duminică dimineaţă, cu două ore înainte de răsăritul soarelui, în casa de pompe funebre se simţi deodată mişcare, dar Tannerton nu era acolo ca so observe.

Luminile din tavanul sălii de lucru lipsite de ferestre se aprinseră dintro dată, dar Tannerton nu era acolo să le vadă.

Încuietoarea de la capacul sicriului fu deschisă şi capacul ridicat. Sala răsună de ţipete de furie şi durere, dar Tannerton nu era acolo să le audă.

Duminică dimineaţă, la ora zece, în timp ce Tony se găsea în bucătărie bînd un pahar cu suc de fructe, se auzi telefonul. Era Janet Yamada, femeia cu care se întîlnise Frank cu o seară în urmă.

— Cum a mers? o întrebă el.

— A fost o seară absolut superbă.

— Zău?

— Absolut. E un scump.

— Frank e un scump?

— Spuneai că sar putea arăta distant, greu de descifrat, dar na fost deloc aşa.

— Nu?

— În plus, e atît de romantic!

— Frank?

— Cine altul?

— Frank Howard e romantic?

— În zilele noastre nu găseşti mulţi bărbaţi cu înclinaţii romantice, spuse Janet. Uneori ai impresia că romantismul şi cavalerismul au fost aruncate pe fereastră o dată cu revoluţia sexuală şi cu introducerea drepturilor femeilor. Dar Frank e genul de bărbat care îţi ţine haina, îţi deschide uşa, îţi trage scaunul ca să te aşezi, şi aşa mai departe. Mia cumpărat chiar şi un buchet de trandafiri. O minunăţie!

— Miam închipuit că o săţi fie greu să legi o conversaţie cu el.

— Oh, nu. Avem o mulţime de lucruri în comun.

— De pildă?

— De pildă, baseballul.

— Adevărat! Uitasem căţi place baseballul.

— Sînt moartă după el.

— Prin urmare, toată seara aţi discutat despre baseball.

— Oh, nu! exclamă ea. Am discutat despre o sumedenie de alte lucruri. Despre filme...

— Despre filme? Vrei să spui că Frank e un mare cinefil?

— Cunoaşte vechile filme ale lui Bogart aproape replică de replică. Neam amintit replici din dialogurile noastre preferate.

— Eu am vorbit despre filme vreme de trei luni, dar el nici na deschis gura, se miră Tony.

— Na văzut multe filme noi, explică Jane, dar diseară mergem la cinema.

— Vă întîlniţi din nou?

— Da. Am vrut săţi telefonez şi săţi mulţumesc că mai pus în legătură cu el.

— Sînt chiar atît de bun ca intermediar?

— În acelaşi timp, am vrut săţi spun că, dacă relaţia nu va merge, mă voi purta frumos cu el. Mia povestit despre Wilma. Ce porcărie! Voiam săţi spun cămi dau seama că sa purtat urît cu el şi că nul voi face niciodată să sufere.

Tony era uluit.

— Ţia povestit despre Wilma din prima seară în care vaţi întîlnit?

— Mia spus că multă vreme nu sa simţit în stare să vorbească despre asta, dar că tu iai arătat cum săşi învingă resentimentele.

— Eu?

— Mia spus că, după ce tu lai ajutat să accepte ce i sa întîmplat şi să ia lucrurile aşa cum sînt, a putut să vorbească despre acest episod fără săl doară.

— Eu nam făcut decît să stau şi să ascult, cînd a simţit nevoia săşi descarce inima.

— Te consideră un tip nemaipomenit.

— Frank se pricepe grozav la oameni, nui aşa?

Mai tîrziu, încîntat de impresia excelentă făcută de Frank asupra lui Janet Yamada, încrezător în propriile lui şanse de a trăi o poveste de dragoste, Tony porni cu maşina spre Westwood, la întîlnirea cu Hilary. Ea îl aştepta. Ieşi din casă în clipa în care el apăru pe alee. Arăta proaspătă şi atrăgătoare în pantaloni negri, o bluză frumoasă de un albastru transparent şi o haină albastră de catifea reiată. Cînd el îi deschise portiera, Hilary îl sărută fugar, aproape timid, pe obraz, şi el simţi în nări o undă de parfum de lămîie.

Ziua se anunţa excelentă.

Epuizat după o noapte aproape albă în dormitorul lui Helen Virtillion, Avril Tannerton se înapoie de la Santa Rosa duminică dimineaţă, puţin după ora zece.

Nu se uită în sicriu.

Împreună cu Gary Olmstead, Tannerton se duse la cimitir şi pregăti locul de înhumare pentru ceremonia de la ora două. Pregătiră echipamentul cu care urma să fie coborît sicriul în mormînt. Folosind flori şi verdeaţă, făcură locul cît mai agreabil cu putinţă.

La 12.30 Tannerton se întoarse la casa de pompe funebre şi şterse cu o bucată de piele de căprioară praful şi urmele de degete de pe sicriul placat cu alamă al lui Bruno Frye. În timp ceşi trecea degetele peste muchiile rotunjite ale coşciugului, se gîndi la sînii superbi ai lui Helen Virtillion.

Nu se uită în sicriu.

La ora unu, Tannerton şi Olmstead urcară mortul pe dric.

Nici unul din ei nu se uită în sicriu.

La unu şi jumătate porniră spre cimitirul comitatului Napa. Joshua Rhinehart şi cîţiva localnici veneau în urma dricului cu maşinile proprii. Pentru un om atît de bogat şi de influent, convoiul era penibil de puţin numeros.

Ziua era senină şi răcoroasă. Copacii înalţi aruncau umbre drepte dea curmezişul drumului şi dricul trecea alternativ prin porţiuni de umbre şi lumini.

La cimitir, sicriul fu suspendat cu frînghii deasupra gropii şi cincisprezece persoane se adunară în jur pentru o scurtă slujbă funerară. Gary Olmstead se aşeză lîngă cutia de control, bine mascată cu flori, care acţiona scripetele ce urma să coboare mortul în groapă. Avril se postă în faţa mormîntului şi citi dintro carte subţire de versuri înălţătoare, pentru toate confesiunile religioase. Joshua Rhinehart se găsea alături de antreprenor. Ceilalţi doisprezece oameni aflaţi de faţă se aşezaseră în jurul mormîntului. Unii erau cultivatori de struguri, veniţi împreună cu soţiile. Se găseau acolo fiindcă îşi vînduseră recolta cramei lui Bruno Frye şi socoteau prezenţa lor acolo drept o obligaţie de serviciu. Ceilalţi erau directori la Podgoriile Shade Tree şi asistau la înmormîntare împreună cu soţiile, motivul venirii lor nefiind cu nimic mai personal decît cel al podgorenilor. Nimeni nu vărsă o lacrimă.

Şi nimeni nu avu prilejul sau dorinţa să se uite în sicriu.

Tannerton termină de citit din cărţulia lui neagră. Aruncă o privire spre Gary Olmstead şi încuviinţă din cap.

Olmstead apăsă un buton al cutiei de control. Micul motor electric începu să bîzîie. Sicriul fu coborît încet şi lin în groapa care se căsca dedesubt.

Hilary nuşi amintea să fi trăit o altă zi la fel de amuzantă ca acea duminică petrecută împreună cu Tony Clemenza.

Pentru masa de prînz se duseră la Yamashiro Skyroom, sus, pe dealurile de la Hollywood. Mîncarea de acolo nu era deosebită, ba chiar comună, însă ambianţa şi priveliştea uluitoare făceau din restaurant un loc superb pentru o gustare uşoară sau o cină. Restaurantul, local autentic japonez, fusese cîndva proprietate particulară. Era înconjurat de zece acri de superbe grădini ornamentale. Din vîrful colinei, Yamashiro oferea o perspectivă ameţitoare asupra întregului Los Angeles. Ziua era atît de senină, încît Hilary vedea pînă departe spre Long Beach şi Palos Verdes.

După masa de prînz se duseră în Griffith Park. Timp de o oră se plimbară prin grădina zoologică din Los Angeles, unde hrăniră urşii, iar Tony încercă unele imitaţii hazlii ale animalelor. De la grădina zoologică se duseră la o reprezentaţie specială de dupăamiază, cu strălucitorul spectacol de holograme al Observatorului din Griffith Park.

Mai tîrziu petrecură o oră pe Melrose Avenue, între Doheny Drive şi La Cienega Boulevard, plimbînduse de la un magazin de curiozităţi la altul, fără să cumpere, pur şi simplu, uitînduse la mărfuri şi stînd de vorbă cu patronii.

Cînd se făcu ora pentru cocteil, merseră cu maşina la Malibu ca să ia un Mai Tais la Tonga Lei. Admirară soarele care apunea în ocean şi se relaxară în foşnetul cadenţat al valurilor care se spărgeau la ţărm.

Deşi Hilary locuia de cîtva timp la Los Angeles universul ei se limitase numai la meserie, casă, grădina cu trandafiri, iarăşi muncă, studiourile de film, iarăşi muncă şi la cele cîteva restaurante elegante în care cei din lumea filmului şi a televiziunii se întîlneau ca să discute afaceri. Nu fusese niciodată La Yamashiro Skyroom, la grădina zoologică, la spectacolul de holograme, la magazinele de curiozităţi de pe Melrose Avenue sau la Tonga Lei. Toate acestea erau o noutate pentru ea. Se simţea ca o turistă uimită — sau, mai binezis, ca o deţinută care tocmai terminase de ispăşit o condamnare foarte lungă, petrecută în bună parte în singurătate absolută.

Dar nu numai locurile în care se duseră făceau ca acea zi să fie specială. Nici unul dintre acele locuri nar fi fost nici pe jumătate atît de interesant sau de amuzant dacă Hilary ar fi fost însoţită de altcineva, nu de Tony. Era atît de fermecător, de spiritual, de hazliu şi plin de energie, încît preschimba o zi superbă întruna excepţională.

După ce degustară pe îndelete cîte două cocteiluri Mai Tais, îşi dădură seama că le era o foame de lup. Se înapoiară la Sepulveda şi porniră spre nord, spre Fernando Valley, ca să ia cina în localul lui Mei, alt loc necunoscut lui Hilary. Era un local fără pretenţii, cu preţuri moderate, şi oferea unele dintre cele mai proaspete şi mai gustoase specialităţi de scoici din cîte gustase ea vreodată.

În timp ce Hilary şi Tony savurau scoici fierte în abur, discutînd despre alte localuri preferate, Hilary descoperi că Tony cunoştea de zece ori mai multe decît ea. Cunoştinţele ei nu depăşeau cele cîteva localuri de lux care deserveau personalităţile din industria spectacolului. Restaurantele intime, cafenelele anonime cu uimitoare specialităţi ale casei, micile restaurante "ca la mama acasă", cu mîncăruri simple, dar delicioase, reprezentau o faţetă a oraşului pe care niciodată nuşi găsise timp so cunoască. Îşi dădea seama că devenise bogată fără să descopere cum să folosească şi cum să se bucure din plin de libertatea pe care io puteau oferi banii.

Mîncară prea multe scoici la Mei, prea mult peşte şi prea multe crevete malaeziene. De asemenea, băură prea mult vin alb.

La atîta mîncare şi băutură, se gîndi Hilary, era de mirare că avuseseră timp de conversaţie, printre înghiţituri. Dar nu se opreau o clipă din vorbit. De regulă, ea se arăta reticentă la primele întîlniri cu un bărbat, nu însă şi cu Tony. Voia să audă părerea lui despre orice, de la Mork şi Mindy la drama shakespeariană, de la politică la artă. Oameni, cîini, religie, arhitectură, sport, Bach, modă, mîncare, emanciparea femeilor, desenele animate de sîmbăta dimineaţă — i se părea necesar şi vital să afle ce credea el despre toate acestea şi despre un milion de alte lucruri. Totodată ţinea săi spună şi părerea ei despre fiecare, apoi să afle ce credea el despre părerea ei, ca apoi săi spună ce credea ea despre părerea lui despre părerea ei. Discutau de parcă tocmai ar fi aflat că în zorii zilei Dumnezeu avea de gînd să facă toată omenirea surdomută. Hilary era ameţită, nu din pricina vinului, ci datorită fluenţei şi intimităţii conversaţiei; era ameţită de posibilitatea de a comunica, o băutură tare cu care nu se obişnuise în decursul anilor.

Cînd el o conduse acasă şi acceptă invitaţia de a intra pentru un pahar înainte de culcare, Hilary era convinsă că aveau să facă dragoste. Îl dorea nespus de mult; gîndul la el o încălzea şi o făcea să tremure de aşteptare. Ştia că şi el o doreşte. Îi citea dorinţa în ochi. Aveau nevoie să aştepte puţin, ca să se aşeze mîncarea, şi, cu acest gînd în minte, turnă crème de menthe cu gheaţă pentru fiecare.

Nici nu apucară să se aşeze că sună telefonul.

— Oh, nu! exclamă ea.

— Tea mai deranjat de aseară?

— Nu.

— Nici azidimineaţă?

— Nu.

— Poate că nui el.

Amîndoi se duseră la telefon.

Ea şovăi, apoi ridică receptorul.

— Alo?

Tăcere.

— Luatear dracu'! izbucni ea şi trînti receptorul cu atîta putere, încît se întrebă dacă nu cumva îl spărsese.

— Nul lăsa să vadă căţi pierzi cumpătul.

— Nu mă pot stăpîni, răspunse Hilary.

— Nui decît o jigodie care nu ştie cum să se poarte cu femeile. Am văzut destule specimene în viaţa mea. Dacă i sar ivi vreodată ocazia să aibă de a face cu o femeie, dacă o femeie i sar oferi pe un platou de argint, ar luao la fugă, urlînd înspăimîntat.

— Cu toate acestea, mă sperie.

— Nui periculos. Vino înapoi pe canapea. Stai jos. Încearcă să uiţi de el.

Se întoarseră la canapea şi un minut sau două sorbiră băutura în tăcere.

— La dracu'! murmură ea întrun tîrziu.

— Pînă mîine dupăamiază vei figura pe lista abonaţilor neinformabili. Din acel moment nuţi va mai da bătaie de cap.

— Dar cu siguranţă că nea stricat seara. Mă simţeam atît de bine.

— Eu continuu să mă simt bine.

— E vorba că... miam imaginat ceva mai mult decît un pahar de băutură în faţa şemineului.

El o privi în ochi.

— Adevărat?

— Tu nu?

Zîmbetul lui avea ceva aparte, fiindcă nu plutea numai pe buze, ci îi cuprindea tot chipul, precum şi ochii negri şi expresivi; era de departe cel mai sincer şi mai atrăgător surîs pe care îl văzuse Hilary vreodată.

— Trebuie să recunosc că am sperat să gust mai mult decît crème de menthe.

— Lualar dracu' de telefon.

El se aplecă şi o sărută. Ea îşi întredeschise buzele şi, pentru o clipă de extaz, limbile li se întîlniră. El se trase înapoi şi o privi, apoi îşi puse mîna pe obrazul ei, de parcă ar fi atins un bibelou delicat de porţelan.

— Cred că nu neam pierdut starea de spirit de adineauri.

— Dacă telefonul sună din nou...

— Nu va suna.

El îi sărută ochii, buzele, apoi îi atinse uşor sînul.

Ea se lăsă pe spate şi el se aplecă deasupra ei. Ea îşi puse o mînă pe braţul lui şii simţi muşchii pe sub cămaşă.

Continuînd so sărute, Tony îi mîngîie gîtul catifelat cu vîrful degetelor, apoi începu săi descheie bluza.

Hilary îşi puse mîna pe coapsa lui, unde muşchii erau încordaţi pe sub pantaloni. Era zvelt şi numai muşchi. Îşi plimbă palma în sus, spre sexul lui şii simţi erecţia, mare şi fierbinte. Gîndul la momentul în care o va pătrunde şi va începe să se mişte fierbinte în trupul ei o făcu să se cutremure de aşteptare.

El îi simţi dorinţa şi încetă săi mai descheie bluza, începînd săi mîngîie rotunjimea sînilor deasupra cupelor sutienului. Degetele lui păreau să lase dîre reci pe pielea ei fierbinte; urma atingerii lui era la fel de prezentă ca şi atingerea în sine.

În clipa aceea sună telefonul.

— Nui da atenţie, o îndemnă el.

Ea încercă săi urmeze sfatul. Îl înlănţui cu braţele şi se culcă pe canapea, trăgîndul peste ea. Îl sărută cu patimă, strivindui gura cu a ei, lingîndui şi sugîndui buzele.

Telefonul continuă să sune iar şi iar.

— La dracu'!

Se ridicară în capul oaselor.

Telefonul suna la nesfîrşit.

Hilary se ridică în picioare.

— Nu, o opri Tony. Faptul că ai vorbit cu el na slujit la nimic. Lasămă să încerc altă metodă şi să vedem ce se întîmplă.

Se ridică de pe canapea şi se duse la biroul din colţ. Ridică receptorul dar nu spuse nimic. Se mulţumi să asculte.

După expresia de pe chipul lui, Hilary îşi dădu seama că celălalt nu scosese o vorbă.

Tony era decis să aştepte pînă la capăt. Se uită la ceas.

Trecură treizeci de secunde. Un minut. Două minute.

Războiul nervilor dintre cei doi bărbaţi semăna bizar de mult cu înfruntarea din priviri din jocurile copiilor, numai că acest joc nu avea în el nimic copilăresc. Era straniu. Hilary simţi că i se face pielea de găină.

Două minute şi jumătate.

I se părea că trecuse o oră.

În cele din urmă, Tony puse receptorul în furcă.

— A închis.

— Fără să spună nimic?

— Nici un cuvînt. Dar a închis primul, şi cred că astai foarte important. Miam imaginat că, dacă am săi răspund cu aceeaşi monedă, no săi prea placă. Îşi închipuia că te va speria. Dar tu te aşteptai să te sune şi atunci teai mulţumit să asculţi, exact cum face el. La început a crezut că faci pe isteaţa şi a fost convins că vei închide prima. Dar cu cît ai tăcut mai mult, cu atît a început să se întrebe dacă nu cumva urmăreai ceva. Dacă ai telefonul pus sub urmărire? Nu cumva îl reţii, ca poliţia să depisteze de unde te sună? Oare tu eşti cea care ai ridicat receptorul? Gîndinduse la toate acestea, a început săi fie teamă şi a închis.

— Lui săi fie teamă? Ei, iată un gînd caremi face plăcere, declară ea.

— Mă îndoiesc că va avea curaj să sune iar. Cel puţin, nu pînă mîine, cînd vei avea alt număr. Atunci, va fi prea tîrziu.

— Totuşi, voi sta cu nervii întinşi la maximum pînă cînd cei de la telefoane îşi vor termina treaba.

Tony întinse braţele şi ea se ghemui la pieptul lui. Se sărutară din nou. Sărutul lor era la fel de dulce, de bun şi de adevărat, dar pasiunea năvalnică dispăruse. Amîndoi erau extrem de conştienţi de schimbarea survenită. Se întoarseră la canapea, dar numai ca săşi termine băutura şi să stea de vorbă. La douăsprezece şi jumătate, cînd el se ridică să plece acasă, deciseră săşi petreacă următorul sfîrşit de săptămînă vizitînd muzee. Sîmbătă aranjară să meargă la Muzeul Norton Simon din Pasadena, ca să admire picturile impresioniste germane şi tapiseriile renascentiste. Cea mai mare parte a zilei de duminică intenţionau so petreacă la Muzeul J. Paul Getty, care se mîndrea cu o colecţie de artă mai bogată decît oricare alta din lume. Bineînţeles, între două muzee, intenţionau să ia mese bogate şi gustoase, să stea de vorbă pe teme interesante şi (sperau din tot sufletul) să reia totul din punctul în care se opriseră, pe canapea.

În prag, la plecarea lui Tony, Hilary simţi dintro dată că nu va suporta să treacă cinci zile fără săl vadă.

— Dar miercuri? întrebă ea.

— Cei cu miercuri?

— Ai aranjat unde iei cina?

— Oh, probabil, am sămi prăjesc cîteva ouă care se învechesc în frigider.