I morţii şi VIII

— OK, Bobby. Linişteştete. Sa terminat.

Bobby păru surprins să dea cu ochii de el. Se vedea limpede că era atît de absorbit de halucinaţiile cauzate de PCP, încît nuşi amintea că Tony fusese în pragul bucătăriei cu mai puţin de un minut în urmă.

— Crocodili, spuse el gîfîind, de astă dată în engleză.

— Nu există nici un crocodil, răspunse Tony.

— Crocodili mari.

— Nu. Nu există nici un crocodil.

Bobby ţipă, sări, se răsuci în loc şi încercă să tragă în podea, dar pistolul nu mai avea gloanţe.

— Bobby, spuse Tony. Scîncind, Bobby se întoarse şi se uită la el. Bobby, vreau să te culci la podea cu faţa în jos.

— Or să mă înşface, se văicări Bobby. Avea ochii ieşiţi din orbite. Irişii închişi la culoare erau înconjuraţi cu cercuri mari albe. Tremura din toate încheieturile. Or să mă sfîşie.

— Ascultămă, Bobby. Ascultămă cu atenţie. Nu există nici un crocodil. Toţi sînt în imaginaţia ta. Mă auzi?

— Au ieşit din toalete, rosti Bobby cu glas tremurat. Şi din gurile de scurgere de la duş. Şi din cea de la chiuvetă. Oh, Doamne, ce mari sînt. Grozav de mari. Şi toţi vor să mă muşte de sex. Spaima lui începea să se preschimbe în furie. Chipul palid se îmbujoră şi buzele îi dezgoliră dinţii întrun rînjet ca de lup. Dar nam săi las. Nam săi las să mă muşte de sex. Am săi ucid pe toţi!

Tony era disperat de neputinţa de a se face ascultat de Bobby şi disperarea lui creştea la gîndul că, poate, Frank sîngera, fiind la un pas de moarte, pierzînduşi puterile cu fiecare clipă, avînd urgent nevoie de îngrijire medicală. Decis să intre în fantezia obscură a lui Bobby astfel încît so poată controla, Tony vorbi cu glas blînd şi liniştitor:

— Ascultămă. Toţi crocodilii sau tîrît înapoi de unde au venit, în toalete şi în gurile de scurgere. Nu iai văzut plecînd? Nu iai auzit strecurînduse pe ţevi şi plecînd din clădire? Au văzut că noi am venit să te ajutăm şi au înţeles că sîntem mai puternici decît ei. Au plecat toţi, pînă la unul.

Bobby se holbă la el cu ochi inexpresivi, care nu mai aveau în ei nimic omenesc.

— Au plecat toţi, repetă Tony.

— Au plecat?

— Nici unul nuţi mai poate face rău.

— Minţi!

— Nu. Spun adevărul. Toţi crocodilii sau strecurat pe...

Bobby îşi aruncă pistolul descărcat.

Tony se aplecă şi pistolul îi zbură pe deasupra capului.

— Ticălosule!

— Stai liniştit, Bobby!

Bobby porni spre el.

Tony se trase înapoi din faţa omului în pielea goală. Bobby nu ocoli scaunul. Se năpusti spre el, răsturnîndul întro parte, deşi era destul de greu.

Tony îşi aminti că un om cuprins de furia cauzată de praful îngerilor dădea deseori dovadă de puteri supraomeneşti. Nu rar se întîmpla ca patrucinci poliţişti vînjoşi să lupte din greu pentru a domoli un singur om drogat cu PCP. Existau mai multe teorii medicale referitoare la cauza acestei bizare creşteri a forţei fizice, dar nici o teorie nu folosea unui poliţist aflat faţă în faţă cu un nebun furios, puternic cît cinci sau şase oameni laolaltă. Tony îşi închipui că, probabil, nu va fi în stare săl ţină în frîu pe Bobby decît cu revolverul, deşi în principiu era împotriva folosirii forţei.

— Am să te ucid, spuse Bobby. Degetele i se încleştaseră ca nişte gheare. Era roşu ca racul la faţă şi saliva i se adunase la colţurile gurii.

Tony împinse masa de cafea octogonală, punîndo între ei.

— Stai pe loc, firai al dracului!

Nu voia să fie pus în situaţia de al ucide pe Bobby Valdez. În toţi anii de cînd lucra la poliţia din Los Angeles, nu împuşcase decît trei persoane, de fiecare dată în exerciţiul funcţiunii şi în legitimă apărare. Nici unul dintre cei trei nu murise.

Bobby vru să ocolească masa de cafea.

Tony începu şi el să ocolească masa, în sens opus.

— Acum eu sînt crocodilul, spuse rînjind Bobby.

— Nu mă sili săţi fac rău.

Bobby se opri şi, apucînd muchia mesei de cafea, o răsturnă, dîndo la o parte din cale. Tony se lipi cu spatele de perete şi Bobby se năpusti asupra lui, strigînd ceva neinteligibil. Tony apăsă pe trăgaci şi glonţul sfîşie umărul stîng al lui Bobby, răsucindul în loc. Bobby căzu în genunchi, apoi, incredibil, se ridică din nou, cu braţul stîng însîngerat şi atîrnînd inutil pe lîngă corp. Urlînd mai curînd de furie decît de durere, se repezi la şemineu şi înşfacă o lopăţică de alamă, pe care o azvîrli spre Tony. Tony se feri şi deodată Bobby se repezi spre el cu un vătrai ridicat deasupra capului. Obiectul îl lovi pe Tony în coapsă şi tînărul scoase un ţipăt, săgetat de durere în tot piciorul. Lovitura nu fusese îndeajuns de puternică pentru a rupe osul. Tony nu căzu, dar se lăsă în jos cînd Bobby îşi făcu vînt din nou cu vătraiul, cu şi mai mare forţă, ţintind de astă dată capul. În aceeaşi clipă Tony trase cu pistolul în sus şi de aproape în pieptul gol al atacatorului, şi Bobby fu proiectat spre spate, cu un ultim urlet sălbatic. Se prăbuşi pe un scaun, apoi pe podea, sîngerînd ca o fîntînă a morţii, zvîrcolinduse, bolborosind, înfigînduşi degetele în covor, muşcînduşi braţul rănit, pînă cînd, în cele din urmă, rămase nemişcat.

Gîfîind, tremurînd, blestemînd, Tony îşi vîrî revolverul în toc şi se duse, poticninduse, la telefonul pe carel văzuse pe o măsuţă de lîngă perete. Formă 0 şi spuse operatoarei cine era, unde se găsea şi ce voia.

— Întîi ambulanţa, apoi poliţia, ceru el.

— Bine, domnule.

Închise telefonul şi se duse, şchiopătînd, în bucătărie.

Frank Howard continua să zacă pe podea, în mijlocul mormanului de gunoi. Reuşise să se rostogolească cu faţa în sus, dar nu mai mult de atît.

Tony îngenunche lîngă el.

Frank deschise ochii.

— Eşti rănit? întrebă el fără vlagă.

— Nu, răspunse Tony.

— Lai prins?

— Da.

— E mort?

— Da.

— Bravo.

Frank arăta îngrozitor. Avea obrazul alb ca varul şi unsuros de transpiraţie. Albul ochilor căpătase o nuanţă gălbuie, bolnăvicioasă, pe care no avusese mai înainte, iar ochiul drept era teribil de injectat. Buzele erau vinete. Umărul şi mîneca dreaptă a costumului erau îmbibate de sînge. Îşi ţinea mîna stîngă încleştată peste rana din stomac, dar printre degetele albite se scursese mult sînge; cămaşa şi partea de sus a pantalonilor erau umede şi lipicioase.

— Te doare tare? întrebă Tony.

— La început ma durut. Nu miam putut opri gemetele. Dar începe să devină suportabil. Doar o arsură uşoară şi un zvîcnet surd.

Tony se concentrase atît de mult asupra lui Bobby Valdez, încît nu auzise gemetele lui Frank.

— Oare tear ajuta un garou la braţ?

— Nu. Rana e prea sus. La umăr. Nai unde să pui garou.

— Ambulanţa e pe drum, spuse Tony. Am dat telefon.

În depărtare se auzi sirena maşinii de salvare. Era prea curînd pentru ambulanţa sau maşinile de poliţie cerute de Tony. Probabil, cineva telefonase cînd începuseră focurile de armă.

— Trebuie să fie poliţia, spuse Tony. Am să cobor săi întîmpin. Probabil că au o trusă completă de prim ajutor.

— Nu mă lăsa singur.

— Dar dacă au trusă de prim ajutor...

— Am nevoie de mai mult decît de un prim ajutor. Nu mă lăsa singur, repetă rugător Frank.

— OK.

— Te rog.

— OK, Frank.

Amîndoi tremurau.

— Nu vreau să rămîn singur, spuse Frank.

— Stau cu tine.

— Am încercat să mă ridic în capul oaselor, spuse Frank.

— Rămîi aşa cum eşti.

— Nam reuşit.

— Totul va fi bine.

— Poate sînt paralizat.

— Corpul tău a suferit un şoc foarte puternic, atîta tot. Ai pierdut sînge. E firesc să te simţi slăbit.

Vaierul sirenelor sfîşie tăcerea în dreptul blocului de apartamente.

— Ambulanţa nu poate să mai întîrzie mult, spuse Tony.

Frank închise ochii, făcu o grimasă de durere şi gemu.

— Ai să te faci bine, prietene.

Frank deschise ochii.

— Vino la spital cu mine.

— Nu ştiu dacămi vor da voie.

— Spunele să te lase.

— Bine. Sigur.

— Nu vreau să fiu singur.

— OK, încuviinţă Tony. Am săi oblig sămi dea voie în ambulanţa aia afurisită, chiar dear fi săi ameninţ cu pistolul.

Frank zîmbi şters, dar în clipa următoare durerea îl săgetă şii şterse zîmbetul de pe chip.

— Tony?

— Ce este, Frank?

— Vrei să... vrei să mă ţii de mînă?

Tony luă mîna dreaptă a colegului său. Glonţul se înfipsese în umărul drept şi Tony îşi închipuia că Frank nuşi mai simţea braţul, dar degetele reci se încleştară peste mîna lui Tony cu o forţă ieşită din comun.

— Ştii ceva? întrebă Frank.

— Ce?

— Trebuie să faci cum a spus el.

— Cum a spus cine?

— Eugene Tucker. Trebuie săţi iei zborul. Săţi încerci norocul. Fă ce vrei cu adevărat să faci în viaţa ta.

— Nu te frămînta pentru mine. Trebuie săţi păstrezi forţele ca să te faci bine.

Frank deveni neliniştit. Clătină din cap.

— Nu, nu, nu. Trebuie să mă asculţi. E important... ce încerc săţi spun. Al dracului de important.

— OK, acceptă Tony. Linişteştete. Nu face prea mult efort.

Frank tuşi şi pe buzele lui vinete apărură cîţiva stropi de sînge.

Inima lui Tony bătea ca un ciocan. Unde era blestemata de ambulanţă? De ce dracu' le trebuia atît de mult nenorociţilor ca să ajungă acolo?

Frank începu să vorbească răguşit şi să facă pauze dese ca săşi recapete suflul.

— Dacă vrei să fii pictor... atunci fii pictor. Eşti încă suficient de tînăr... ca săţi încerci norocul.

— Frank, te implor, pentru numele lui Dumnezeu, păstreazăţi forţele.

— Ascultămă! Nu mai irosi... timp. Viaţa e al dracului de scurtă... ca so laşi săţi scape printre degete.

— Nu mai vorbi aşa. Am ani întregi în faţă, ca şi tine.

— Anii trec atît de repede... al dracului de repede. Nici napuci săţi dai seama.

Frank icni după aer. Mîna i se încleştă şi mai tare peste degetele lui Tony.

— Frank? Ce sa întîmplat?

Frank nu răspunse. Se cutremură de un fior. Apoi începu să plîngă.

— Lasămă să văd cei cu trusa aia de prim ajutor, spuse Tony.

— Nu mă lăsa singur. Mie frică.

— Nu lipsesc decît o clipă.

— Nu mă lăsa singur.

Lacrimi i se rostogoliră pe obraz.

— OK, am să aştept. Vor fi aici în cîteva secunde.

— Oh, Iisuse, gemu Frank deznădăjduit.

— Dar dacă durerea se înrăutăţeşte...

— Nu... mă doare prea tare.

— Atunci ce este? Ceva nui în regulă.

— Mie ruşine. Nu vreau să... ştie nimeni.

— Ce să ştie?

— Că miam pierdut controlul. Adineauri... am făcut pe mine. Tony nu ştia ce săi răspundă. Nu vreau să rîdă lumea de mine, spuse Frank.

— Nimeni nu va rîde de tine.

— Dar, Iisuse, am făcut... În pantaloni... ca un copil.

— Cu toată mizeria asta de pe jos, cineşi va da seama?

Frank rîse şi chipul i se crispă de durere. Strînse mîna lui Tony cu şi mai multă forţă.

Altă sirenă. La o distanţă de cîteva cvartale. Din ce în ce mai aproape.

— Ambulanţa, spuse Tony. Va fi aici întrun minut.

Vocea lui Frank devenea din ce în ce mai înceată şi mai slabă.

— Mie frică, Tony.

— Te rog, Frank. Te implor, nuţi fie frică. Sînt aici. Totul va fi bine.

— Vreau... ca cineva săşi amintească de mine, spuse Frank.

— Ce vrei să spui?

— După ce nu voi mai fi... vreau ca cineva să ţină minte că am existat.

— Vei mai exista mult timp de aici înainte.

— Cine îşi va aminti de mine?

— Eu, răspunse Tony, abia reuşind să articuleze cuvîntul. Eu îmi voi aminti de tine.

Noua sirenă răsună la numai un cvartal distanţă, aproape în dreptul lor.

— Ştii ceva? spuse Frank. Cred că... poate am să scap. Durerea a dispărut dintro dată.

— Zău?

— Semn bun, nui aşa?

— Sigur.

Sirena se opri o dată cu ambulanţa, care trase chiar sub ferestrele apartamentului, scrîşnind din frîne.

Vocea lui Frank devenise atît de slabă, încît Tony fu nevoit să se aplece ca săl audă.

— Tony... iamă în braţe. Strînsoarea mîinii lui slăbi. Degetele reci se descleştară. Iamă în braţe. Iisuse. Iamă în braţe, Tony. Te rog.

O clipă Tony se temu să nui facă mai mult rău rănitului, apoi îşi dădu seama intuitiv că nu mai conta. Se aşeză pe podea, pe sînge şi gunoi. Îşi trecu un braţ pe sub Frank şil săltă în capul oaselor. Frank tuşi fără vlagă şi mîna stîngă lunecă de pe stomac, dînd la iveală rana, o gaură hidoasă şi ireparabilă, prin care se vedeau intestinele. Din clipa în care Bobby apăsase pentru prima oară pe trăgaci, Frank începuse să moară; nu avusese nici o şansă de supravieţuire.

— Iamă în braţe.

Tony îl strînse în braţe cum putu mai bine, îl strînse la piept ca un părinte careşi îmbrăţişează copilul înfricoşat, îl strînse la piept şil legănă încetişor, murmurîndui cuvinte blînde şi liniştitoare. Continuă să murmure şi după ceşi dădu seama că Frank murise. Murmura şil legăna încetişor, cu blîndeţe şi seninătate, îl legăna, îl legăna şi iar îl legăna.

Luni dupăamiază, la ora patru, omul trimis de compania de telefoane îşi făcu apariţia la locuinţa lui Hilary. Ea îi arătă unde se aflau amplasate cele cinci derivaţii. În momentul în care tehnicianul companiei de telefoane se pregătea să înceapă lucrul, telefonul începu să sune.

Hilary se temea să nu fie acelaşi necunoscut care o suna mereu. Nar fi vrut să răspundă, dar omul de la telefoane o privea întrebător, aşa că la cel deal cincilea apel îşi învinse teama şi ridică receptorul.

— Alo?

— Hilary Thomas?

— Da.

— Sînt Michael Savatino. De la Savatino's Ristorante.

— Oh, nui nevoie sămi reaminteşti. Nu team uitat nici pe dumneata, nici minunatul dumitale restaurant. A fost o cină de pomină.

— Mulţumesc. Ne dăm toată silinţa. Ascultaţi, domnişoară Thomas...

— Te rog sămi spui Hilary.

— Atunci, Hilary. Ai primit azi vreo veste de la Tony?

Brusc ea intui încordarea din glasul lui Michael. Înţelese aproape ca o ghicitoare că lui Tony i se întîmplase ceva îngrozitor. O clipă i se tăie răsuflarea şi o perdea de ceaţă i se aşternu în faţa ochilor.

— Hilary? Eşti la telefon?

— Nam primit nici o veste de la el de aseară. De ce?

— Nu vreau să te alarmez. A avut loc un incident...

— Oh, Doamne!

— ...dar Tony na fost rănit.

— Eşti sigur?

— Nare decît nişte vînătăi.

— E la spital?

— Oh, nu. E absolut teafăr.

Hilary se destinse puţin.

— Ce fel de incident? întrebă ea.

În cîteva cuvinte Michael îi povesti întîmplarea.

Tony ar fi putut să nu mai existe. Simţi că o părăsesc puterile.

— Tony e şocat, îi spuse Michael. Extrem de afectat. Cînd a început să lucreze cu Frank, nu se împăcau prea grozav. Dar lucrurile au evoluat în bine. În ultimele cîteva zile ajunseseră să se cunoască mai bine unul pe celălalt. De fapt, ajunseseră foarte apropiaţi.

— Undei Tony acum?

— Acasă. Schimbul de focuri a avut loc azidimineaţă, la unsprezece şi jumătate. E acasă de la ora două. Am stat cu el pînă acum cîteva minute. Am vrut să mai rămîn, dar a insistat să mă duc la restaurant, ca de obicei. Iam spus să vină cu mine, însă ma refuzat. Nu vrea să recunoască, dar are nevoie să fie cineva cu el.

— Mă duc la el, spuse Hilary.

— Asta speram să aud.

Hilary se spălă şişi schimbă hainele. Fu gata cu cincisprezece minute înainte ca depanatorul să termine lucrul la telefon, iar cele cincisprezece minute rămase fură cele mai lungi din viaţa ei.

În maşină, în drum spre locuinţa lui Tony, îşi aminti ce simţise în clipa aceea cumplită în care îşi închipuise că Tony era grav rănit, poate chiar mort Aproape i se făcuse rău. O copleşise un insuportabil sentiment de pierdere.

Cu o seară în urmă, în timp ce aştepta să adoarmă, stătuse de vorbă cu ea însăşi dacă îl iubea sau nu pe Tony. Oare era cu putinţă să iubească pe cineva după tortura fizică şi psihică îndurată în copilărie, după cîte aflase despre firea duplicitară a majorităţii oamenilor? Oare putea iubi un bărbat pe carel cunoştea doar de cîteva zile? Încă nu ajunsese la o concluzie. Acum însă ştia că se temea să nul piardă pe Tony Clemenza, aşa cum nu se temuse pentru nimeni în toată viaţa ei.

Ajunsă în dreptul blocului în care locuia Tony, parcă alături de jeepul albastru.

El locuia la etaj, întro clădire cu două niveluri. La un balcon erau agăţaţi clopoţei de sticlă, care scoteau un clinchet jalnic în adierea brizei de seară.

Tony veni să deschidă, deloc surprins la vederea ei.

— Presupun că ţia telefonat Michael.

— Adevărat. De ce nu mai sunat tu? întrebă Hilary.

— Probabil, ţia spus că sînt la pămînt. După cum vezi, exagerează.

— Era îngrijorat pentru tine.

— Mă descurc, spuse el, silinduse să zîmbească. Totul e în regulă.

Cu tot efortul lui de a minimaliza reacţia faţă de moartea lui Frank Howard, Hilary îi remarcă expresia rătăcită şi privirea în gol.

Ar fi vrut săl strîngă în braţe şi săl consoleze, dar nu ştia să fie bună cu oamenii în împrejurări obişnuite, cu atît mai puţin întro asemenea situaţie. În plus, simţea că, înainte de a se oferi săl consoleze, el trebuia să fie pregătit pentru aşa ceva, ceea ce nu părea să fie cazul.

— Încerc să depăşesc momentul, spuse Tony.

— Pot intra?

— Oh, sigur. Iartămă.

Locuia întrun apartament de burlac, cu un singur dormitor, însă cel puţin sufrageria era mare şi aerisită. Avea un tavan înalt şi un rînd de ferestre în peretele dinspre nord.

— Lumină dinspre nord, bună pentru pictat, spuse Hilary.

— De aceea am închiriat apartamentul.

Arăta mai curînd a studio decît a sufragerie. Pe pereţi erau agăţate vreo douăsprezece tablouri deale lui, care atrăgeau privirea. O parte din pînze stăteau pe podea, sprijinite de pereţi, altele, stivuite în diverse locuri, în total vreo şaizecişaptezeci. Pe două şevalete se găseau tablouri în lucru. În încăpere mai existau o masă mare de desen, un scăunel fără spătar şi o trusă cu uneltele de lucru ale artistului. Rafturile înalte erau ticsite cu albume groase de artă. Singurele concesii făcute decorului obişnuit al unei sufragerii erau două canapele scurte, două mese la perete, două lămpi, o măsuţă de cafea — toate aranjate în aşa fel, încît să formeze un colţ confortabil şi intim, unde să se poată sta de vorbă. Cu tot aranjamentul bizar, sufrageria degaja o atmosferă de căldură şi confort.

— Am decis să mă îmbăt, spuse Tony în timp ce închidea uşa. Să mă îmbăt criţă. Să nu mai ştiu de mine. Tocmai îmi umpleam primul pahar cînd ai sunat tu. Vrei să bei ceva?

— Tu ce ţiai luat? întrebă ea.

— Bourbon cu gheaţă.

— Dămi şi mie acelaşi lucru.

În timp ce Tony se duse la bucătărie ca să pregătească băuturile, Hilary se uită mai îndeaproape la tablouri. Unele erau ultrarealiste; în acestea detaliul era atît de minuţios, dovedind un ascuţit simţ de observaţie, atît de perfect redat în termeni de realism, încît picturile depăşeau simpla fotografie. Cîteva pînze erau suprarealiste, întrun stil nou şi original, care nu amintea prin nimic de Dali, Ernst, Miro sau Tanguy. Erau mai aproape de lucrările lui Rene Magritte, îndeosebi Magritte din Domeniul Arnheim şi Buchet de gata. Dar Magritte nu folosise niciodată detalii atît de meticuloase în tablourile sale şi tocmai această realitate mai reală decît realitatea propriuzisă făcea elementele suprarealiste atît de uimitoare şi de unice.

Tony se înapoie din bucătărie cu două pahare de bourbon. Hilary îşi luă băutura şi spuse:

— Lucrările tale sînt extrem de originale şi interesante.

— Zău?

— Michael are dreptate. Picturile tale se vor vinde la fel de repede pe cît le realizezi.

— Frumos din partea ta că gîndeşti astfel. Merită să visezi aşa frumos.

— Dacă cel puţin leai da o şansă...

— După cum ţiam spus şi mai înainte, eşti foarte amabilă, dar nu eşti critic de artă.

Nu mai era el însuşi. Glasul îi devenise sec şi plictisit. Era opac, tern, deprimat.

Ea îl îmboldi puţin, sperînd săl readucă la viaţă.

— Te crezi isteţ, spuse Hilary. Dar nu eşti. Cînd vine vorba de creaţia ta, nu eşti deloc isteţ. Eşti orb la posibilităţile care ţi se oferă.

— Nu sînt decît un amator.

— Prostii!

— Un amator destul de bun.

— Uneori mă calci pe nervi, spuse ea.

— Nu vreau să vorbesc despre artă, replică Tony.

Deschise combina muzicală: Beethoven interpretat de Ormandy. Apoi se duse la o canapea din celălalt capăt al sufrageriei.

Ea îl urmă şi se aşeză alături.

— Despre ce vrei să vorbim?

— Despre filme.

— Serios?

— Sau, poate, despre cărţi.

— Serios?

— Sau, poate, despre teatru.

— Ceea ce vrei tu să discuţi, de fapt, este ce ţi sa întîmplat astăzi.

— Nu. E ultimul lucru despre care doresc să stau de vorbă.

— Ai nevoie să vorbeşti despre asta, chiar dacă nu vrei.

— Am nevoie să uit tot, sămi şterg totul din minte.

— Prin urmare, vrei să faci ca broasca ţestoasă, spuse ea. Crezi căţi poţi vîrî capul în carapace, ca să te ascunzi acolo.

— Exact, zise Tony.

— Săptămîna trecută, cînd încercam să mă ascund de toţi şi cînd tu voiai să ies cu tine în lume, miai spus că nu e sănătos ca cineva să se închidă în sine după o experienţă tulburătoare. Spuneai că e mai bine săţi împărtăşeşti sentimentele cuiva.

— Mă înşelam, spuse el.

— Aveai dreptate.

El închise ochii şi tăcu.

— Vrei să plec? întrebă Hilary.

— Nu.

— Dacă vrei, plec. Nu mă supăr.

— Te rog să rămîi, spuse el.

— Bine. Despre ce vrei să vorbim?

— Despre Beethoven şi despre bourbon.

— Am priceput aluzia, zise ea.

Rămaseră tăcuţi unul lîngă altul pe canapea, cu ochii închişi, cu capetele lăsate pe spate, ascultînd muzică, sorbind din băuturi, pînă cînd lumina soarelui apăru la ferestrele înalte, mai întîi arămie, apoi portocaliu murdar. Încet-încet, camera se umplu de umbre.

Devreme, luni dimineaţa, Avril Tannerton descoperi că cineva intrase în lipsa lui la Forever View. Făcu descoperirea cînd coborî în pivniţă, unde avea un atelier de tîmplărie bine utilat. Aici văzu că unul dintre geamurile de la subsol fusese acoperit cu grijă cu bandă adezivă şi apoi spart, pentru a permite spărgătorului să ajungă la încuietoare. Era o fereastră mai mică decît cele obişnuite, cu balamale în partea de sus, dar chiar şi un om solid sar fi putut strecura înăuntru, dacă ar fi ţinut cu orice preţ.

Avril era convins că în acel moment în casă nu exista nici un intrus. Mai mult decît atît, ştia că fereastra nu fusese spartă vineri noaptea, fiindcă ar fi observato cînd îşi petrecuse o oră în atelier, lucrînd la ultimul său proiect — un dulap pentru trei puşti de vînătoare şi alte două arme de foc. Nui venea să creadă că cineva ar fi avut curajul să spargă fereastra ziua în amiaza mare sau cînd el, Avril Tannerton, se găsea acasă, cum se întîmplase în noaptea precedentă. Prin urmare, trase concluzia că spargerea se petrecuse, probabil, sîmbătă noaptea, cînd el era la Helen Vir tillion, la Santa Rosa. Cu excepţia cadavrului lui Bruno Frye, Forever View fusese pustie sîmbătă. Era evident că spărgătorul ştiuse că clădirea era nepăzită şi profitase de prilej.

Spărgător.

Nu cumva era absurd?

Un spărgător?

Nu credea să se fi furat ceva din sălile de expunere de la primul etaj sau din apartamentul său de la etajul al doilea. Era convins că ar fi descoperit urme ale furtului imediat după înapoierea sa, duminică dimineaţă. În plus, armele se găseau tot în birou, la fel ca bogata lui colecţie de monede; fără îndoială că astfel de obiecte ar fi fost ţinta predilectă a unui hoţ.