I morţii şi VIII

2

Modelele.

Modelele îl fascinau pe Anthony Clemenza.

La apusul soarelui, înainte ca Hilary Thomas să se întoarcă acasă, în timp ce încă se plimba cu maşina printre dealuri şi canioane, ca săşi alunge încordarea, Anthony Clemenza şi asociatul său, locotenentul Frank Howard, interogau un barman din Santa Monica. Dincolo de uriaşele ferestre din peretele dinspre apus al încăperii, soarele aflat la linia orizontului crea clipă de clipă noi şi noi modele în nuanţe de purpuriu, portocaliu şi argintiu deasupra mării cuprinse treptat de întuneric.

Localul, numit Paradise, era un bar pentru celibatari, punct de întîlnire al celor bolnavi de singurătate şi de abstinenţă sexuală, femei şi bărbaţi, aflaţi la o vîrstă cînd locurile clasice de întîlnire — mesele din zilele de sărbători religioase, petrecerile dansante din cartier, picnicurile organizate de vecini, cluburile publice — fuseseră făcute una cu pămîntul de buldozere reale (şi sociologice), în locul lor fiind construite blocuri înalte cu birouri, vile arogante din beton şi sticlă, restaurante în care se servea pizza şi garaje cu cîte cinci niveluri. Barul celibatarilor era locul în care un bărbat fără prejudecăţi întîlnea o femeie fără prejudecăţi, armăsarul cu musculatură impresionantă întîlnea o nimfomană, secretara timidă din Chatsworth întîlnea un programator în informatică din Burbank, incapabil să facă faţă în societate, iar uneori violatorul îşi întîlnea viitoarea victimă.

Pentru ochiul lui Anthony Clemenza, clienţii Barului Paradise formau modele care imprimau o anumită identitate acelui loc. Femei frumoase şi bărbaţi atrăgători şedeau pe scaune înalte de bar şi la măsuţe de cocteil, cu spatele foarte drept, cu coatele îndoite şi picioarele încrucişate cu o perfecţiune geometrică, în poziţii care să le pună în valoare trăsăturile frumoase ale chipurilor şi trupurile armonioase. Acest gen de persoane creau modele unghiulare elegante, în timp ce se priveau şi se curtau unii pe alţii. Cei cu un fizic mai puţin atrăgător decît la crème de la crème, însă, indiscutabil, frumoşi şi tentanţi, nu aveau tendinţa de a sta în poziţia ideală, preferînd să compenseze prin atitudine şi impresie ceea ce le lipsea de la natură. Poziţia lor semăna cu o declaraţie: sînt aici, mă simt în largul meu, destins, nu mă impresionează splendorile acelea de fete şi băieţi, sînt încrezător în propriami persoană. Această categorie de clienţi şedea în poziţii de o neglijenţă graţioasă, folosinduşi rotunjimile plăcute ale trupurilor relaxate ca săşi ascundă uşoarele imperfecţiuni ale osaturii şi musculaturii. Cea de a treia şi cea mai numeroasă categorie a clienţilor barului era reprezentată de fizionomii comune, oameni nici frumoşi, nici urîţi, care formau modele heterogene şi neliniştite, înghesuiţi prin colţuri şi mergînd de la o masă la alta, zîmbind încordaţi şi pălăvrăgind vrute şi nevrute, temînduse că nu vor găsi pe nimeni care săi iubească.

Modelul global al Barului Paradis era tristeţea, se gîndi Tony Clemenza. Şuviţe întunecate de dorinţe neîmplinite. O nesfîrşită întindere de singurătate. O infinitate de feluri de singurătate. O disperare tăcută, ascunsă sub o aparenţă vie şi strălucitoare.

Dar el şi Frank Howard nu veniseră acolo pentru a studia modelele soarelui la asfinţit şi ale clienţilor. Sarcina lor era aceea de a prinde un fir care săi ducă la Bobby Valdez "Îngerul".

Cu un an în urmă, în aprilie, Bobby Valdez fusese eliberat din închisoare, după ce executase şapte ani şi cîteva luni din sentinţa de cincisprezece ani detenţie pentru viol şi omucidere. Se părea că eliberarea lui fusese o mare greşeală.

Cu opt ani în urmă, Bobby violase între trei şi şaisprezece femei din Los Angeles. Poliţia reuşise să aducă probe numai în trei cazuri, pentru celelalte Bobby era doar bănuit de a fi fost făptaşul. Întro noapte Valdez acostase o femeie întro parcare, o silise să urce în maşina lui, sub ameninţarea armei, o dusese pe un drum singuratic din Hollywood Hills, îi sfîşiase hainele, o violase de mai multe ori, apoi o aruncase din maşină şi plecase. Oprise maşina la marginea drumului, unde şoseaua îngustă era mărginită de o rîpă adîncă şi abruptă. Femeia fusese împinsă din maşină, goală puşcă, îşi pierduse echilibrul şi căzuse în gol. Se prăbuşise peste un gard rupt. Şipci de lemn ascuţit. Cu sîrmă ruginită. Sîrmă ghimpată. Sîrma îi sfîşiase carnea şi o şipcă de pin roasă de vreme, ascuţită şi lată de zece centimetri, i se înfipsese în burtă, ieşind prin spate. În mod incredibil, în timp ce Bobby îşi făcea cheful cu ea în maşină, femeia pusese mîna pe o chitanţă de cumpărare în baza unei cărţi de credit Union 76 şi, dînduşi seama despre ce era vorba, o ţinuse strîns în pumn chiar şi cînd se prăbuşise în rîpă, unde îşi găsise moartea. Ulterior, poliţia descoperise că moarta purta doar un singur fel de chiloţi, un dar de la prietenul ei. Fiecare pereche avea brodată între picioare inscripţia PROPRIETATEA LUI HARRY. O astfel de pereche, sfîşiată şi murdară, fusese găsită, printre alte articole de lenjerie, în apartamentul lui Bobby. Acest obiect, împreună cu bucata de hîrtie din pumnul victimei conduseseră la arestarea suspectului.

Din nefericire pentru locuitorii Californiei, împrejurările fuseseră de aşa natură, încît Bobby scăpase foarte uşor. Poliţiştii carel arestaseră comiseseră un neînsemnat viciu de procedură, genul de lucruri care determină la unii judecători pledoarii înflăcărate despre drepturile constituţionale. Procurorul districtual de atunci, un anume Kooperhausen, avusese de furcă să răspundă acuzaţiilor de corupţie la adresa oamenilor săi. Conştient că tratarea necorespunzătoare a acuzatului în momentul arestării risca să pericliteze cazul şi preocupat săşi salveze propria piele de scormonitorii în rahat, procurorul districtual fusese receptiv la oferta avocatului apărării ca Bobby să fie acuzat de trei violuri şi o omucidere, renunţînduse la toate celelalte acuzaţii, mult mai grave. Majoritatea criminaliştilor, la fel ca Tony Clemenza, erau de părere că Kooperhausen ar fi trebuit să încerce să obţină acuzarea pentru crimă cu premeditare, răpire, atac, viol şi sodomie. Probele în favoarea acuzării erau covîrşitoare. Cînd nu mai exista nici o speranţă pentru Bobby, soarta îi pusese în mînă un atu neaşteptat.

Şi iată că acum Bobby era în libertate.

Poate nu pentru mult timp, se gîndi Tony.

În luna mai, la o lună după ieşirea din închisoare, Bobby Valdez "Îngerul" nu se prezentase la întîlnirea cu poliţistul care răspundea de el după eliberarea condiţionată. Se mutase de la vechea locuinţă, fără să comunice autorităţilor noua adresă. Pur şi simplu, dispăruse.

În iunie reîncepuse violurile. Foarte simplu. La fel de simplu cum unii se apucă din nou de fumat după ani întregi de abstinenţă. Cu un interes sporit pentru vechiul său hobby. În iunie molestase două femei. În iulie alte două. În august trei. Alte două în prima decadă a lui septembrie. După optzeci şi opt de luni de stat după gratii, Bobby tînjea după trup de femeie, o poftă trupească nepotolită.

Poliţia era convinsă că cele nouă violuri — şi poate alte cîteva care nu fuseseră anunţate — fuseseră comise de acelaşi bărbat şi nu se îndoia că acela era Bobby Valdez. În primul rînd, victimele fuseseră abordate în acelaşi fel. Un bărbat se apropiase de ele cînd coborîseră din maşină noaptea, singure în parcare. Le pusese un pistol în coaste sau în spate, sau în abdomen şi le spusese: "îmi place să mă distrez. Hai cu mine la un chef şi nu vei păţi nimic. Refuzămă şi sa zis cu tine. Zău că ador distracţia." De fiecare dată spunea cam acelaşi lucru, şi femeile îşi aminteau replica, deoarece partea cu "distracţia" suna foarte bizar, mai ales spusă cu glasul coborît şi subţire, aproape de fetiţă, al lui Bobby. Era acelaşi mod de acostare folosit de Bobby cu peste opt ani în urmă, cînd îşi începuse cariera de violator.

În plus, toate femeile dăduseră descrieri izbitor de asemănătoare ale bărbatului care abuzase de ele. Zvelt, înalt de un metru şaizeci, cincizeci şi şapte de kilograme, ten măsliniu, gropiţă în bărbie, păr şaten şi ochi căprui, voce de fetiţă. Cîţiva prieteni îi spuneau "Îngerul", datorită glasului învăluitor şi fiindcă avea un chip de copil. Bobby avea treizeci de ani, dar arăta de şaisprezece. Fiecare dintre cele nouă victime îşi văzuse la faţă atacatorul şi fiecare spusese că arăta ca un copil, dar se comporta ca un bărbat matur, lipsit de milă, crud, inteligent şi bolnav.

Şeful Barului Paradise lăsă clienţii în seama celor doi oameni ai săi şi studie cele trei fotografii lucitoare cu Bobby Valdez, pe care Frank Howard le întinsese pe tejghea. Numele barmanului era Otto. Era un bărbat atrăgător, frumos bronzat şi cu barbă. Purta pantaloni albi şi o cămaşă albastră mulată pe corp, cu primii trei nasturi descheiaţi. Pe pieptul lui se vedeau smocuri de păr auriu. La gît avea un dinte de rechin prins pe un lănţişor de aur. Otto se uită la Frank şi se încruntă:

— Nu ştiam că poliţia din Los Angeles are jurisdicţie şi în Santa Monica.

— Sîntem aici cu aprobarea departamentului de poliţie din Santa Monica, îi spuse Tony.

— Cum aşa?

— Poliţia din Santa Monica colaborează cu noi la investigaţii, îi explică, agasat, Frank. Lai văzut sau nu pe tip?

— Da, sigur. A fost aici de cîteva ori, răspunse Otto.

— Cînd? întrebă Frank.

— Oh... cu o lună în urmă. Poate chiar mai mult.

— Nu de curînd?

Orchestra reveni după o pauză de douăzeci de minute şi începu un cîntec de Billy Joel. Otto ridică glasul, ca să se facă auzit.

— Nu lam văzut de cel puţin o lună. Motivul pentru care mil amintesc este că arăta prea tînăr pentru a fi servit. Am fost nevoit săi cer un act, şi el sa înfuriat la culme. A făcut mare scandal.

— În ce fel? întrebă Frank.

— A cerut să stea de vorbă cu patronul.

— Numai atît? întrebă Tony.

— Ma făcut cu ou şi cu oţet. Otto se posomorî. Mie nu mi se adresează nimeni în felul acesta.

Tony îşi duse mîna pîlnie la ureche, ca să audă cei spunea barmanul şi să evite pe cît posibil muzica. Îi plăceau aproape toate cîntecele lui Billy Joel, dar nu cîntate de o formaţie instrumentală careşi închipuia că entuziasmul şi staţia de amplificare puteau compensa lipsa de talent.

— Prin urmare, tea insultat, reluă Frank. Ce a mai urmat după aceea?

— Şia cerut scuze.

— Aşa, din senin? Adică a cerut să discute cu patronul, tea insultat şi imediat după aceea şia cerut scuze?

— Da.

— De ce?

— Fiindcă iam pretins eu, explică Otto.

Muzica deveni asurzitoare, şi Frank se aplecă peste tejghea.

— Ţia cerut scuze, fiindcă aşa iai pretins dumneata?

— Păi... mai întîi, a vrut să sară la bătaie.

— Şi teai bătut cu el? strigă Tony.

— Nu. Chiar dacă uneori se întîmplă ca vreun ticălos solid şi dat naibii să vină aici şi să caute scandal, niciodată nui nevoie săl ating ca săl potolesc.

— Probabil că ai grozav de mult farmec personal, ţipă Frank.

Formaţia termină şi hărmălaia coborî de la un nivel de decibeli suficient de mare cît să simţi căţi sar ochii din cap. Solistul încercă, fără succes, săl imite pe Billy Joel pe un acompaniament asurzitor.

O blondă superbă, care şedea la bar chiar lîngă Tony, ascultase toată conversaţia.

— Hai, Otto, interveni ea. Aratăle şmecheria.

— Eşti vrăjitor? îl întrebă Tony pe Otto. Ce faci... faci să dispară clienţii turbulenţi?

— Bagă spaima în ei, explică blonda. E nemaipomenit. Hai, Otto. Aratăle ce eşti în stare.

Otto ridică din umeri şi, vîrînd mîna sub tejghea, luă un pahar înalt de bere. Îl ţinu ridicat, ca cei doi poliţişti să se uite bine la el, ca şi cum nar mai fi văzut pînă atunci un astfel de pahar. Apoi muşcă o bucată din el. Îşi încleştă dinţii pe buza paharului şi desprinse o bucată de sticlă, pe care o scuipă în cutia din spatele lui.

Formaţia izbucni în ultimul refren, după care blagoslovi publicul cu o binemeritată pauză.

În liniştea bruscă dintre ultima notă şi cele cîteva aplauze răzleţe, Tony auzi trosnetul sticlei sfărîmate sub dinţii lui Otto, care mai muşcase o dată din pahar.

— Iisuse! murmură Frank.

Blonda chicoti.

Otto muşcă încă o dată din pahar, scuipă sticla, apoi muşcă iar şi iar pînă cînd din pahar nu mai rămase decît o porţiune din picior măsurînd cam un centimetru, prea grea pentru aşi găsi sfîrşitul între dinţii unui om. Otto aruncă fragmentul în cutia de gunoi şi zîmbi.

— Mestec paharul sub ochii tipului caremi face necazuri. După aceea îmi iau un aer crunt şii spun să se potolească. Îl ameninţ că, dacă nuşi vîră minţile în cap, îl muşc de nas.

Frank Howard îl privea cu gura căscată de uimire.

— Ai făcut vreodată aşa ceva?

— Ce? Să muşc pe cineva de nas? Nu. Dar ameninţarea e suficientă ca săi liniştească.

— Se întîmplă des să ai clienţi care săţi dea de furcă? întrebă Frank.

— Nu. Aici e un local select. Cel mult un caz pe săptămînă. Dar nu mai mult de atît.

— Şi cum faci chestia asta? întrebă Tony.

— Şmecheria cu paharul? E un mic secret. Dar nui aşa de greu de învăţat.

Orchestra atacă melodia Still the Same a lui Bob Seeger, gălăgioasă ca un grup de tineri delincvenţi care sparg o casă pentru plăcerea de a face totul praf.

— Teai tăiat vreodată? îi strigă Tony lui Otto.

— Mă mai tai din cînd în cînd. Nu prea des. Dar niciodată nu mă tai la limbă. Semnul că cineva poate să facă şmecheria este condiţia limbii, spuse Otto. Eu nu mam tăiat niciodată la limbă.

— Totuşi, teai rănit.

— Sigur. De cîteva ori la buză. Dar mi se întîmplă rar.

— Ceea ce face trucul şi mai eficient, interveni din nou blonda. Săl vedeţi cînd se taie. Otto stă în faţa ticălosului carei face necazuri şi se preface că nuşi dă seama că sa rănit. Pur şi simplu, lasă săi curgă sîngele. Ochii ei verzi sclipiră de încîntare, o scînteie crudă de pasiune animalică, scînteie carel făcu pe Tony să se foiască, stingherit, pe scaunul de bar. Stă aşa, cu dinţii însîngeraţi, cu sîngele prelins în barbă şil previne pe individ să înceteze cu scandalul. Nici nu vă închipuiţi ce repede se potolesc.

— Cred, spuse Tony.

Îl încerca o senzaţie de greaţă.

Frank Howard clătină din cap şi murmură:

— Ei bine...

— Mda, murmură şi Tony, incapabil să găsească ceva de spus.

— OK, vorbi Frank. Să revenim la Bobby Valdez.

Bătu uşor cu degetul în fotografiile înşirate pe tejghea.

— Oh, păi, după cum vam spus, na mai trecut pe aici de cel puţin o săptămînă.

— În noaptea aceea, după ce sa înfuriat pe dumneata, după ce lai pus cu botul pe labe, cu şmecheria cu paharul, a mai rămas să bea ceva?

— A mai comandat de cîteva ori.

— Aşadar, iai văzut actul de identitate.

— Da.

— Ce ţia arătat? Un permis de conducere?

— Da. Avea treizeci de ani, pentru numele lui Dumnezeu. Arăta ca un elev în clasa a unsprezecea, un elev de liceu, şi totuşi avea treizeci de ani.

— Ţii minte numele înscris pe permisul de conducere? continuă Frank.

Otto învîrti între degete lănţişorul cu dinte de rechin.

— Numele? Dar ştiţi cum îl cheamă.

— Mă întreb dacă nu cumva ţia arătat un permis fals, explică Frank.

— Dar avea fotografia lui, insistă Otto.

— Asta nu înseamnă că nu era fals.

— Păi, fotografiile de pe permisele de conducere emise în statul California nu pot fi schimbate. Mi se pare că, dacă încerci săl falsifici, permisul se autodistruge sau ceva asemănător.

— Spuneam că permisul ca atare putea fi fals.

— Acte false, spuse intrigat Otto. Acte false... Era limpede că vizionase sute de filme de spionaj la televizor. Cei asta, o poveste cu spioni?

— Am impresia că am inversat rolurile, spuse agasat Frank.

— Cum?

—Noi sîntem cei care punem întrebări, preciză Frank. Dumneata doar răspunzi. Ai înţeles?

Barmanul făcea parte dintre persoanele care reacţionează prompt, energic şi negativ în faţa unui poliţist prea autoritar. Chipul lui măsliniu se întunecă. Privirea îşi pierdu orice expresie.

Conştienţi că erau pe punctul de al pierde pe Otto, care lear fi putut dezvălui ceva important, Tony puse o mînă pe umărul lui Frank şil strînse uşor.

— Doar nu vrei să înceapă să ronţăie un pahar, nui aşa?

— Mie miar face plăcere săl mai văd o dată, spuse blonda, zîmbind cu gura pînă la urechi.

— Preferi să continui tu? îl întrebă Frank pe Tony.

— Sigur.

— Dăi drumul.

Tony îi zîmbi lui Otto.

— Uite ce e, eşti curios, la fel şi noi. Nu ne deranjează săţi satisfacem curiozitatea, atîta timp cît neo satisfaci şi dumneata pe a noastră.

Otto se lumină la faţă din nou.

— Aşa vedeam şi eu lucrurile.

— OK, spuse Tony.

— OK. Deci cea făcut acest Bobby Valdez de umblaţi atîta după el?

— Na respectat regimul eliberării condiţionate, răspunse Tony.

— La care se adaugă atacuri, completă Frank morocănos.

— Şi violuri, adăugă Tony.

— Hei, oameni buni, exclamă Otto, parcă spuneaţi că sînteţi de la omucideri.

Formaţia termină Still the Same întro cacofonie de sunete care nu se deosebea cu mult de deraierea unui tren de marfă. Urmară cîteva minute de linişte, timp în care solistul adresă cîteva replici lipsite de umor clienţilor de pe margini, care şedeau învăluiţi în nori de fum, proveniţi — Tony era absolut convins —atît de la ţigări, cît şi de la timpanele încinse la maximum. Muzicanţii se prefăcură căşi acordează instrumentele.

— Cînd Bobby Valdez întîlneşte o femeie care nu i se supune, îi explică Tony lui Otto, o loveşte niţel cu mînerul pistolului, silindo săi facă pe plac. Acum cinci zile, a făcut cea de a zecea victimă. Femeia sa împotrivit şi atunci el a lovito în cap cu atîta putere şi de atîtea ori, încît a murit la spital douăsprezece ore mai tîrziu. De aceea e implicată şi echipa de criminalişti.

— Ceea ce nu pricep eu, spuse blonda, este de ce ar vrea un bărbat să ia cu forţa ceea ce atîtea fete iar putea oferi de bunăvoie.

Îi făcu cu ochiul lui Tony, dar el nui răspunse.

— Înainte de a muri, adăugă Frank, femeia nea dat o descriere care se potriveşte leit cu semnalmentele lui Bobby. Aşa că, dacă ştii ceva despre nemernicul acela, trebuie să ne spui şi nouă.

Otto nuşi petrecuse timpul numai vizionînd filme de spionaj. Văzuse şi din cele poliţiste.

— Deci îl căutaţi pentru crimă cu premeditare.

— Întocmai, confirmă Tony. Crimă cu premeditare.

— Ce va făcut să mă întrebaţi pe mine?

— O parte dintre victime au fost acostate în parcări ale barurilor pentru celibatari...

— Nu în a noastră, îl întrerupse Otto pe un ton defensiv. Parcarea noastră e foarte bine luminată.

— Adevărat, încuviinţă Tony. Dar am colindat barurile pentru celibatari din întreg oraşul, discutînd cu barmanii şi cu obişnuiţii localurilor, leam arătat fotografiile, tot încercînd să dăm de urma lui Bobby Valdez. Cîteva persoane de la Century City neau spus că era posibil săl fi întîlnit aici, dar nu erau siguri.

— A fost, întradevăr, aici, confirmă Otto.

Acum, că relaţiile cu Otto reveniseră la normal, Frank preluă din nou interogatoriul.

— Deci a făcut scandal, şi dumneata ai recurs la şmecheria cu paharul, iar el ţia prezentat permisul de conducere.

— Da.

— Aşadar, ce nume figura pe permis?

Otto se încruntă.

— Nu ştiu exact.

— Cumva Robert Valdez?

— Nu cred.

— Încearcă săţi aminteşti.

— Era un nume mexican.

— Valdez este un nume mexican.

— Unul şi mai mexican.

— Ce vrei să spui?

— Păi... un nume mai lung... cu cîţiva Z.

— Z?

— Şi Q. Înţelegi la ce mă refer. Ceva de genul Velasquez.

— Era Velasquez?

— Nu. Dar cam aşa ceva.

— Începea cu V?

— Nu pot fi sigur. Vorbesc despre sonoritatea numelui.

— Dar primul nume?

— Cred că asta pot sămi amintesc.

— Ei bine?

— Jaun.

— JUAN?

— Da. Foarte mexican.

— Ai reţinut vreo adresă de pe permisul de conducere?

— Nu mă interesa adresa.

— Ţia spus unde locuia?

— Nu eram chiar amici la toartă.

— A făcut vreo referire cît de neînsemnată la persoana lui?

— A băut liniştit şi a plecat.

— Şi nu sa mai întors aici?

— Nu.

— Eşti sigur?

— În orice caz, nu cînd am fost eu de serviciu.

— Ai memorie bună.

— Numai pentru scandalagii şi pentru femei frumoase.

— Am vrea să arătăm fotografiile cîtorva clienţi ai dumitale, spuse Frank.

— Nici o problemă. Arătaţile.

Blonda de lîngă Tony Clemenza zise:

— Pot să mă uit şi eu? Poate eram aici cînd a venit el. Poate chiar am stat de vorbă.

Tony adună fotografiile şi se răsuci pe scaun.

Fata se întoarse către el în acelaşi timp şişi lipi genunchii frumoşi de ai lui. Luă fotografiile, şi degetele ei zăboviră o clipă peste ale lui. Blonda credea cu convingere în contactul vizual. Privirea ei părea că încearcă să pătrundă în gîndul lui, aproape ieşindui prin ceafă.

— Mă cheamă Judy. Dar pe tine?

— Tony Clemenza.

— Ştiam eu că eşti italian. Miam dat seama după ochii tăi negri şi sentimentali.

— Mă trădează de fiecare dată.

— Apoi părul negru şi des. Atît de cîrlionţat.

— Şi petele de sos de spaghete de pe cămaşă? Ea îi privi cămaşa cu atenţie. De fapt, nam nici o pată, spuse el. Ea se încruntă. Glumeam. A fost o mică glumă, continuă el.

— Oh!

— Îl recunoşti pe Bobby Valdez?

În cele din urmă, ea se uită la fotografie.

— Nu. Probabil că nu eram aici în seara în care a venit el. Dar narată chiar rău, aşai? E simpatic.

— Are o figură de copil.

— Ca şi cum maş culca cu fratele meu mai mic, comentă ea. O chestie perversă.

Rîse larg.

Tony îşi luă înapoi fotografiile.

— Frumos costum porţi, remarcă fata.

— Mulţumesc.

— Are o croială foarte elegantă.

— Mulţumesc.

Nu era vorba doar de femeia emancipată careşi exercita dreptul de a agresa sexual. Lui Tony îi plăceau femeile emancipate, dar cea din faţa lui era altfel. Avea ceva bizar. Genul de femeie căreia îi place să fie pusă în lanţuri şi biciuită, dacă nu mai rău. Îl făcea să se simtă ca o bucăţică gustoasă, un sandviş apetisant, ultima tartină cu icre negre de pe platoul de argint.

— Te asigur că nu vezi prea des astfel de costum întrun loc ca acesta, continuă ea.

— Presupun că nu.

— Cei mai mulţi poartă cămăşi mulate, blugi, geci de piele, moda de la Hollywood... iată ce vezi în asemenea localuri.

El îşi drese glasul.

— Atunci, spuse stînjenit, vreau săţi mulţumesc că neai ajutat pe cît ţia stat în putinţă.

— Îmi plac bărbaţii bine îmbrăcaţi, insistă ea.

Privirile lor se întîlniră din nou şi Tony citi în ei acea scînteie de poftă nepotolită şi de lăcomie animalică. Avea sentimentul că, dacă sar lăsa condus în apartamentul blondei, uşa sar trînti în spatele lui, ca două fălci încleştate. Ea lar încăleca întro fracţiune de secundă, împingînd şi trăgînd, şi răsucindul în fel şi chip, ca un val de sucuri gastrice, mistuindul şi sugîndui substanţele nutritive, folosindul pînă cînd sar face fărîme, sar dizolva şi ar înceta să existe în afara ei.

— Trebuie să mă întorc la muncă, spuse el, coborînd de pe scaunul de bar. Mai vorbim.

— Sper.

Timp de un sfert de oră, Tony şi Frank arătară fotografiile lui Bobby Valdez clienţilor aflaţi în Barul Paradise. În timp ce mergeau de la o masă la alta, formaţia interpreta piese din repertoriul Rolling Stones, Elton John şi Bee Gees, la un volum care făcea ca dinţii lui Tony să vibreze compătimitor. Era pierdere de timp. Nimeni din Barul Paradise nuşi amintea de ucigaşul cu figură de copil.

În drum spre ieşire, Tony se opri la tejgheaua lungă de lemn, în spatele căreia Otto pregătea Margarita cu căpşuni.