I morţii şi VIII

Cumva Tony găsi forţa săşi repeadă pumnul de jos în sus, în testiculele lui Frye. Uriaşul icni şi se trase în spate, clătinînduse pe picioare, moment în care scoase şi cuţitul din rana lui Tony.

Neştiind ce se petrecea la etajul de deasupra, Hilary strigă din capătul de jos al scării:

— Tony! Joshua! veniţi jos să vedeţi ceam găsit!

La sunetul vocii ei, Frye se răsuci în loc. Porni spre trepte, uitînd că în spatele lui rămăsese un om rănit, dar încă viu.

Tony se ridică în picioare, însă o durere cumplită îi arse braţul, făcîndul să se clatine ameţit. Simţi cum i se întoarce stomacul pe dos. Se văzu nevoit să se sprijine de perete.

Nu putea decît so prevină.

— Fugi, Hilary! Fugi! Frye vine după tine!

Hilary se pregătea să repete chemarea, cînd deodată auzi strigătul lui Tony. O fracţiune de secundă nui veni săşi creadă urechilor, apoi auzi la primul etaj paşi greoi care coborau. Încă nul putea vedea pe palier, însă îşi dădu seama că nu putea fi decît Bruno Frye.

Atunci auzi glasul hîrşîit şi tunător.

— Căţea, căţea, căţea, căţea!

Uluită, dar nu paralizată de surpriză, Hilary se îndepărtă de piciorul scării. Văzînd că Frye ajunsese pe palier, o luă la fugă. Îşi dădu seama prea tîrziu că ar fi trebuit so ia spre uşa din faţă a casei, ca să iasă şi să alerge la cabină. Ea însă fugise spre bucătărie şi nu mai avea cum să se întoarcă din drum.

Împinse uşa batantă şi intră în bucătărie, în timp ce Frye sări peste ultimele cîteva trepte şi se năpusti pe coridor după ea.

Hilary se gîndi să scotocească prin sertare după un cuţit.

Cu neputinţă. Nui rămînea timp.

Alergă la uşa care dădea afară, o descuie şi ieşi în fugă din bucătărie, chiar în momentul în care Frye se repezi înăuntru prin uşa batantă.

Singura ei armă era lanterna, care, de fapt, nu se chema armă.

Străbătu veranda şi coborî treptele. Vîntul şi ploaia îi biciuiau trupul.

Frye nu era departe. Continua să repete:

— Căţea, căţea, căţea, căţea!

Nu avea timp să ocolească toată casa şi să alerge la cabină înainte ca el so ajungă din urmă. Frye era mult prea aproape şi distanţa dintre ei se micşora mereu.

Iarba era udă şi alunecoasă.

Hilary se temea să nu cadă.

Să nu moară.

Tony?

Alergă spre singurul loc carei putea oferi protecţie: uşile din pămînt.

Un fulger despică cerul, urmat de bubuitura unui tunet.

Frye nu mai urla în urma ei. Hilary auzi un mîrîit gros, ca de animal, un mîrîit de satisfacţie.

Era foarte aproape.

Acum ea era cea care ţipa.

Ajunse la uşile din coasta dealului şi văzu că erau prinse una de cealaltă cu zăvoare: unul sus şi unul jos. Ajunse lîngă ele şi trase zăvorul de sus, apoi se aplecă şil trase pe cel de jos, aşteptînduse din clipă în clipă să simtă în spate tăişul unui cuţit. Dar lovitura nu veni. Deschise uşile, în spatele cărora se căsca o beznă de nepătruns.

Întoarse capul.

Ploaia îi înţepă obrazul.

Frye se oprise. Rămăsese la numai doi metri depărtare.

Hilary aşteptă în dreptul uşilor deschise, profilată pe întunericul din spatele ei şi întrebînduse ce era înăuntru, în afară de un şir de trepte.

— Căţea, mîrîi Frye.

Dar pe chipul lui se citea mai curînd spaimă decît furie.

— Aruncă cuţitul, spuse Hilary. Nu ştia dacă el se va supune, se îndoia că o va asculta, dar nu avea nimic de pierdut. Asculto pe mama, Bruno. Aruncă cuţitul.

Frye făcu un pas spre ea.

Hilary nu cedă. Simţea cum îi bate inima, gata săi spargă pieptul.

Frye făcu încă un pas.

Tremurînd, Hilary coborî cu spatele prima treaptă din spatele uşilor din pămînt.

Cînd ajunse în capul scărilor, sprijininduse cu o mînă de perete, Tony auzi în spatele lui un zgomot întoarse capul.

Joshua se tîrîse afară din dormitor. Era plin de sînge şi avea obrazul aproape la fel de alb ca părul. Privirea lui era golită de expresie.

— E grav? întrebă Tony.

Joshua îşi linse buzele vinete.

— Voi supravieţui, murmură el cu glas ciudat, şuierat şi răguşit Hilary. Pentru numele lui Dumnezeu... Hilary!

Tony se dezlipi de perete şi porni, clătinînduse, spre scări. Porni, poticninduse, pe coridor, spre bucătărie. Îl auzea pe Frye strigînd pe peluza din spatele casei.

Ajuns în bucătărie, Tony deschise un sertar, apoi altul, în căutarea unei arme.

— Firar al dracului! La dracu'!

În cel de al treilea sertar găsi cuţite. Îl alese pe cel mai mare. Era pătat de rugină, dar încă putea tăia un fir de păr.

Durerea din braţul stîng îl sleia de puteri. Ar fi vrut săşi susţină braţul rănit cu cel sănătos, dar avea nevoie de acesta ca săl înfrunte pe Frye.

Scrîşnind din dinţi, silinduse săşi învingă durerea pricinuită de răni şi clătinînduse ca un om beat, Tony ieşi pe verandă. Îl văzu pe Frye din prima clipă. Uriaşul stătea în dreptul a două uşi deschise. Două uşi prinse în pămînt.

Hilary nu se vedea nicăeri.

Hilary coborî şi cea de a şasea treaptă. Era ultima.

Bruno Frye rămase în capătul de sus al scării, privind în jos, temînduse să vină după ea. Cînd o făcea căţea, cînd scîncea ca un copil. Se vedea limpede că era sfîşiat între două dorinţe: dorinţa de a o ucide şi cea de a fugi de lîngă locul acela îngrozitor.

Şoapte.

Deodată, Hilary auzi şoaptele şi, în aceeaşi clipă, simţi cum îi îngheaţă sîngele în vine. Era un şuierat fără cuvinte, un sunet molcom, care creştea în intensitate cu fiecare clipă.

Apoi simţi ceva tîrînduse pe piciorul ei stîng.

Ţipă şi urcă o treaptă, apropiinduse cu un pas de Frye. Se aplecă şi scutură acel ceva de pe picior.

Înfiorată, aprinse lanterna, se întoarse şi plimbă fasciculul prin încăperea subterană din spatele ei.

Gîndaci. Sute şi sute de gîndaci uriaşi colcăiau în hrubă: pe podea, pe pereţi, pe tavanul scund. Nu erau gîndaci obişnuiţi, ci nişte gîngănii enorme, lungi de peste cinci centimetri şi late de peste doi, cu picioare care se mişcau tot timpul şi cu antene neobişnuit de mari, tremurătoare şi neliniştite. Carapacele de un cafeniuverzui strălucitor păreau umede şi lipicioase, ca nişte stropi vîscoşi şi întunecaţi.

Şoaptele nu erau decît sunetul acelor mişcări neîncetate, al picioarelor lungi şi al antenelor tremurătoare care se frecau de alte picioare şi de alte antene, tîrînduse, colcăind şi alergînd în toate direcţiile.

Hilary începu să ţipe. Ar fi vrut să urce treptele şi să fugă de acolo, dar Frye era deasupra ei şi o aştepta.

Gîndacii o luară la fugă din pricina luminii. Erau, fără îndoială, insecte subterane, care supravieţuiau numai în întuneric, şi Hilary se rugă la Dumnezeu să nu i se termine bateriile.

Şoaptele crescură în intensitate.

În cameră începură să pătrundă alţi gîndaci. Veneau printro crăpătură a podelei. Cu zecile. Cu sutele. În hrubă existau deja cîteva mii de asemenea creaturi dezgustătoare, or încăperea abia dacă măsura şase metri pătraţi. Se înghesuiau unii peste alţii în straturi de cîte doi sau trei, fugind de lumină. Cu toate acestea, deveneau din ce în ce mai îndrăzneţi.

Ştia că, probabil, un entomolog nu iar numi gîndaci. Erau insecte, insecte subterane care trăiau în măruntaiele pămîntului. Un om de ştiinţă ar avea, probabil, un nume latin, frumos şi urît. Dar pentru ea erau gîndaci.

Hilary ridică privirea către Bruno.

— Căţea! mîrîi el.

Leo Frye construise o pivniţă răcoroasă, lucru destul de obişnuit în 1918. Dar, din greşeală, o construise pe o falie. Hilary credea că podeaua fusese reparată în mai multe locuri, dar se crăpa de fiecare dată cînd se cutremura pămîntul. Or, întrun ţinut al cutremurelor, pămîntul se zguduia adeseori.

Atunci, gîngăniile se ridicau din infern.

Continuau să se reverse din gaura lor, o masă informă, tîrîtoare şi mişcătoare.

Se căţărau unii peste alţii, cîte cinci, cîte şase, cîte şapte, acoperind pereţii şi tavanul, mişcînduse, mişcînduse neîncetat, mişunînd fără odihnă. Sunetul ca o şoaptă produs de acea mişcare neîncetată devenise acum un zumzet audibil.

Drept pedeapsă, Katherine îl închidea pe Bruno în acest loc. Pe întuneric. Uneori ceasuri în şir. Deodată, gîndacii începură să înainteze spre Hilary. Presiunea acumulată în acele grămezi mişcătoare îi făcu, în cele din urmă, să se împrăştie ca un val şi să se răspîndească asemenea unei mase cafeniiverzui. În ciuda luminii, înaintau scoţînd un zgomot ca un şuierat.

Hilary ţipă şi urcă treptele, alegînd cuţitul lui Bruno în locul hoardei oribile de gîngănii din spatele ei.

Frye rînji.

— Să vedem cum îţi place, căţea! mîrîi el şi trînti uşile.

Pajiştea din spatele casei nu măsura mai mult de douăzeci de metri, dar lui Tony i se părea că are de parcurs aproape doi kilometri de pe verandă pînă în locul în care se afla Frye. Alunecă şi căzu pe iarba udă, amortizînd o parte din şoc cu umărul rănit. Cîteva clipe simţi cum îi joacă în faţa ochilor o lumină strălucitoare, apoi un întuneric fosforescent, dar se împotrivi dorinţei de a rămîne întins acolo unde se afla. Se ridică în picioare.

Parcurse ultimii trei metri cu certitudinea cumplită că Frye va întoarce capul şi îl va vedea. Dar uriaşul continua să stea cu faţa la cele două uşi. Asculta glasul lui Hilary, iar Hilary ţipa.

Tony se furişă pînă în spatele lui Frye şii înfipse lama cuţitului între omoplaţi.

Frye urlă, săgetat de durere şi se răsuci în loc.

Tony se trase în spate, clătinînduse şi rugînduse la Dumnezeu ca rana să fi fost mortală. Ştia că nu avea cum să învingă întro luptă corp la corp cu Frye, mai ales că nu se folosea decît de o singură mînă.

Frye îşi repezi ca un nebun mîna spre spate, încercînd să apuce cuţitul înfipt în spate. Voia să şil smulgă din trup, dar nu ajungea la el.

Un firicel de sînge i se prelinse din colţul gurii.

Tony se dădu un pas înapoi. Apoi încă unul.

Frye porni, clătinînduse, spre el.

Hilary rămăsese pe ultima treaptă de sus, bătînd cu pumnii în uşile închise şi ţipînd după ajutor.

În spatele ei, şoaptele din pivniţa întunecoasă deveneau tot mai puternice cu fiecare bătaie năvalnică a inimii.

Riscă o privire peste umăr, proiectînd lanterna în josul treptelor. Simpla vedere a masei mişcătoare de insecte o făcu să se sufoce de oroare. Încăperea era plină de gîngănii, un strat care ar fi ajuns pînă la brîul unui om. O mare de gîngănii care mişunau, se mişcau şi şuierau în aşa fel, încît părea că în pivniţă exista o singură creatură monstruoasă, cu nenumărate picioare, antene şi guri înfometate.

Îşi dădu seama că nu se oprise din ţipăt. Ţipa iar şi iar. Începea săşi piardă glasul. Dar nu se putea opri.

Cîteva insecte se aventurară în sus pe trepte, în ciuda luminii. Două ajunseră la picioarele ei, şi Hilary le strivi sub tălpi. Altele le luară locul.

Se întoarse din nou spre uşi, ţipînd. Începu să bată în lemnul lor cu toată puterea.

Apoi lanterna se stinse. Fără săşi dea seama, lovise cu ea în uşă, întrun efort disperat de a cere ajutor. Sticla se sparse. Lumina muri.

O clipă, şoaptele părură să contenească, apoi crescură rapid în intensitate, devenind mai tari decît oricînd.

Hilary se lipi cu spatele de uşă.

Îi veni în minte înregistrarea auzită în biroul doctorului Nicholas Rudge în dimineaţa precedentă. Se gîndi la gemeni, care în copilărie fuseseră încuiaţi aici, şii imagină acoperinduşi cu mînuţele nasul şi gura, ca să stăvilească năvala gîngăniilor. Din pricina ţipetelor, căpătaseră o răguşeală cronică şi glasul lor devenise hîrşîit: ore întregi, zile întregi de ţipete.

Îngrozită, privi în faţa ei prin întuneric, aşteptînd ca oceanul de insecte să se închidă deasupra ei.

Simţi cîteva pe glezne şi se aplecă repede, dîndule deoparte.

Una urcă pe braţul stîng. Hilary o plesni, strivindo.

Acum şoaptele îngrozitoare ale insectelor mişcătoare deveniseră aproape asurzitoare.

Hilary îşi acoperi urechile cu mîinile.

Un gîndac căzu din tavan pe capul ei. Ţipînd, Hilary îl smulse din păr şil zvîrli cît colo.

Deodată, uşile se deschiseră în spatele ei şi pivniţa fu inundată de lumină. Văzu la numai o treaptă sub ea năvala de insecte, apoi valul se retrase din faţa luminii soarelui, şi Tony o scoase afară, în ploaie, şi în superba lumină cenuşie.

Cîteva insecte îi rămăseseră agăţate de haine, şi Tony le scutură.

— Dumnezeule, murmură el. Dumnezeule, Dumnezeule.

Hilary se sprijini de el.

Nu mai avea pe ea nici o insectă, dar i se părea că le simte şi acum. Tîrînduse. Mişcînduse.

Tremura necontrolat, spasmodic, şi Tony o înlănţui cu braţul teafăr. Începu săi vorbească blînd şi calm, liniştindui nervii.

În cele din urmă, Hilary reuşi săşi stăpînească ţipetele.

— Eşti rănit, spuse ea.

— Voi supravieţui. Şi voi picta.

Apoi Hilary dădu cu ochii de Frye. Zăcea în iarbă cu faţa în jos, fără îndoială, mort. Avea înfipt în spate un cuţit şi cămaşa îi era îmbibată de sînge.

— Nam avut încotro, îi explică Tony. De fapt, nu voiam săl omor. Mie milă de el... ştiind cîte a îndurat de la Katherine. Dar nam avut de ales.

Se îndepărtară de cadavru şi traversară pajiştea.

Hilary aproape că nuşi mai simţea picioarele.

— Îi încuia pe gemeni înăuntru ori de cîte ori voia săi pedepsească, spuse Hilary. De cîte ori ia închis acolo? De o sută de ori? De două sute? De o mie?

— Nu te mai gîndi, o sfătui Tony. Gîndeştete numai că amîndoi trăim şi că sîntem împreună. Gîndeştete dacă ai vrea să fii soţia unui poliţist trecut prin viaţă, care se chinuie săşi cîştige existenţa ca pictor.

— Cred că miar plăcea grozav.

La circa zece metri de ei, şeriful Peter Laurenski ieşi în fugă din bucătărie şi alergă pe veranda din spatele casei.

— Ce sa întîmplat? le strigă el. Sînteţi teferi?

Tony nu se mai obosi săi răspundă.

— Avem ani întregi în faţa noastră, îi şopti el lui Hilary. Şi de azi înainte totul va fi bine. Pentru prima oară în viaţa noastră ştim amîndoi cine sîntem, ce vrem şi încotro ne îndreptăm. Am învins trecutul. Viitorul va fi simplu.

Porniră spre şeriful Laurenski, în timp ce ploaia de toamnă se cernea deasupra lor, murmurînd în iarbă.

SFÎRŞIT