I morţii şi VIII

Se duse în dormitorul mare, luă din debara o valiză încăpătoare, o cără în bucătărie şi o umplu cu conserve de piersici, pere, felii de mandarine, borcane cu unt de arahide, măsline, două feluri de jeleu — fiecare borcan înfăşurat în şerveţele, ca să nu se spargă — şi cutii cu crenvurşti mici vienezi. După ce termină de împachetat, valiza era extrem de grea, dar el era suficient de musculos ca so poată transporta.

Nu mai făcuse duş din noaptea precedentă, de cînd plecase de la Sally, şi se simţea murdar. Nu suferea murdăria, fiindcă de cîte ori era murdar îi veneau cumva în minte şoaptele şi tîrîtoarele oribile din hruba de sub pămînt. Decise că putea risca să facă repede un duş, înainte de a duce proviziile în casa de pe stîncă, chiar dacă astfel rămînea gol şi vulnerabil timp de cîteva minute. În timp ce străbătea salonul, îndreptînduse spre dormitor, auzi maşini apropiinduse pe drumul dintre vii. Motoarele răsunau nefiresc de tare în liniştea adîncă a podgoriilor.

Bruno alergă la o fereastră din faţă, dădu draperia puţin deoparte şi se uită afară.

Două maşini. Patru faruri. Urcau povîrnişul care dădea în luminiş.

Katherine.

Căţeaua!

Căţeaua şi prietenii ei. Prietenii ei morţi.

Îngrozit, alergă în bucătărie, înşfăcă valiza, stinse lumînarea din mînă şi o vîrî în buzunar. Se strecură afară pe uşa din dos şi porni grăbit pe aleea din spatele casei, pierzînduse la adăpostul viţeidevie, chiar cînd maşinile opreau în faţa casei.

Ghemuit, cu valiza grea în mînă, conştient de riscul celui mai neînsemnat zgomot, Bruno înaintă printre araci. Ocoli casa pînă cînd putu vedea maşinile. Lăsă jos valiza şi se lungi lîngă ea, lipinduse de pămîntul umed şi contopinduse cu umbrele nopţii. Urmări persoanele care coborau din maşini, cu inima bătînd tot mai năvalnic pe măsură ce recunoştea figurile.

Şeriful Laurenski şi ajutorul lui. Deci şi poliţia se număra printre morţii vii! Nici nui trecuse prin minte.

Joshua Rhinehart. Vasăzică şi bătrînul avocat făcea parte din conspiraţie! Şi el era unul dintre prietenii din iad ai lui Katherine.

Apoi Katherine în persoană! Căţeaua. Căţeaua în trupul ei cel nou şi zvelt. Şi omul din Los Angeles.

Toţi intrară în casă.

În camere se aprinseră pe rînd luminile.

Bruno încercă săşi amintească dacă lăsase vreun semn că fusese acolo. Poate cîţiva stropi de ceară de la lumînare. Dar picăturile de ceară deja se întăriseră şi se răciseră. Intruşii nu aveau de unde şti dacă ceara era proaspătă sau veche. Lăsase lingura în cartonul cu îngheţată, dar şi asta se putea întîmpla cu multă vreme în urmă. Har Domnului că nu făcuse duş! Apa de pe jos şi prosopul umed lar da de gol. Dacă ar descoperi un prosop folosit nu de mult, ceilalţi ar înţelege imediat că el se întorsese la St. Helena şi şiar intensifica cercetările.

Se ridică în picioare, săltă valiza şi porni cît putu de repede prin vie. Se îndreptă spre nord, spre cramă, apoi spre vest, în direcţia stîncii.

Niciodată nul vor căuta în casa de pe stîncă. Nici întrun milion de ani. Acolo se afla în siguranţă, fiindcă ei îşi închipuiau căi era prea frică să se ducă acolo.

Dacă se ascundea în mansardă, avea timp să se gîndească, săşi facă planuri, să se organizeze. Nu îndrăznea să se pripească. În ultima vreme, de cînd cealaltă jumătate a lui murise, nu gîndise prea limpede şi nu îndrăznea să facă vreo mişcare împotriva lui Katherine înainte de a se pregăti pentru toate eventualităţile.

Acum ştia cum so găsească. Prin Joshua Rhinehart.

Putea pune mîna pe ea oricînd dorea. Dar, mai întîi, avea nevoie de timp, ca săşi făurească un plan fără fisuri. Abia aştepta să se înapoieze în mansardă şi să discute planul cu el însuşi.

Laurenski, adjunctul Tim Larsson, Joshua, Tony şi Hilary se împrăştiară prin toată casa. Căutară prin sertare, prin dulapuri, prin debarale şi prin şifoniere.

La început nu reuşiră să găsească nici o dovadă că în casă ar fi locuit mai mult de un singur om. Păreau să existe ceva mai multe haine decît necesarul pentru o singură persoană. În casă se găseau mai multe alimente decît ar fi avut nevoie un singur om. Dar asta nu dovedea nimic.

Apoi, în timp ce Hilary umbla prin sertarele mesei de scris din birou, descoperi un teanc de facturi primite recent şi încă neplătite. Două dintre ele proveneau de la stomatologi — unul din Napa, altul din San Francisco.

— Sigur! exclamă Tony, cînd toţi se adunară să cerceteze notele de plată. Bineînţeles că gemenii mergeau la doctori diferiţi, îndeosebi dentişti. Bruno Doi nu se putea duce în cabinetul unui dentist pentru o plombă, cînd acelaşi dentist îi plombase acelaşi dinte lui Bruno Unu cu numai o săptămînă în urmă.

— Facturile ne sînt de mare ajutor, spuse şeriful Laurenski. Nici chiar gemenii identici nu fac aceleaşi carii în aceeaşi porţiune a aceluiaşi dinte. Două seturi de amprente dentare vor dovedi că au existat doi Bruno Frye.

Ceva mai tîrziu, în timp ce cercetau dulapul din dormitor, ajutorul de şerif Larsson făcu o descoperire tulburătoare. Una dintre cutiile de pantofi nu conţinea încălţăminte. Înăuntru se găseau vreo douăsprezece fotografii mari cît să încapă întrun portofel, înfăţişînd douăsprezece tinere, plus permisele de conducere a şase dintre ele şi alte unsprezece permise de conducere ale altor fete. Femeile din fotografii şi din pozele de permis aveau ceva în comun: o figură frumoasă, ochi şi păr de culoare închisă şi o anume conformaţie a feţei.

— Douăzeci şi trei de femei care seamănă vag cu Katherine, spuse Joshua. Dumnezeule! Douăzeci şi trei.

— O expoziţie a morţii, murmură Hilary, înfiorată.

— Cel puţin, nu avem numai fotografii neidentificate, interveni Tony. Datorită permiselor de conducere, deţinem numele şi adresele lor.

— Vom comunica aceste date chiar acum, spuse Laurenski şil trimise pe Larsson la maşină să transmită informaţiile prin radio la sediu. Dar cred că toţi ştim ce vom descoperi.

— Douăzeci şi trei de cazuri de crimă nerezolvate, petrecute în ultimii cinci ani, spuse Tony.

— Sau douăzeci şi trei de cazuri de dispariţie, adăugă şeriful.

Mai rămaseră vreo două ore în casă, dar nu mai descoperiră nimic la fel de important ca fotografiile şi permisele de conducere. Hilary era cu nervii încordaţi la maximum la gîndul cutremurător că şi permisul ei de conducere fusese la un pas de a ajunge în cutia aceea de carton. De fiecare dată cînd deschidea un sertar sau o uşă de dulap, se aştepta să găsească o inimă zbîrcită, cu un ţăruş înfipt în ea, sau capul intrat în putrefacţie al unei femei. Răsuflă uşurată cînd căutările luară sfîrşit.

Ieşind în aerul rece al nopţii, Laurenski spuse:

— Veniţi toţi trei mîine dimineaţă la biroul procurorului?

— Eu nu, răspunse Hilary.

— Nu, mulţumesc, refuză şi Tony.

— Nu avem ce căuta acolo, răspunse şi Joshua.

— La ce oră ne întîlnim în casa de pe stîncă? întrebă Laurenski.

— Mîine la prima oră mă voi duce acolo împreună cu Hilary şi Tony, ca să deschidem toate ferestrele şi toate obloanele, răspunse Joshua. Casa a fost închisă timp de cinci ani. Trebuie aerisită înainte ca să rămînem ore întregi acolo, căutînd. Cear fi să vii şi dumneata, de îndată ce termini ce ai de făcut la procuratură?

— En regulă, încuviinţă Laurenski. Ne vedem mîine. Poate că la noapte poliţia din Los Angeles îl va prinde pe nemernic.

— Poate, spuse Hilary, plină de speranţă.

Sus, în munţii Mayacamas, se auzi un bubuit înfundat de tunet.

Bruno Frye petrecu jumătate din noapte vorbind cu el însuşi şi punînd la cale în amănunt uciderea lui Katherine.

Jumătatea lui dormea la lumina nestatornică a lumînărilor. Din mucurile lor se înălţau şuviţe subţiri de fum. Dansul flăcărilor arunca pe pereţi umbre mişcătoare şi macabre, oglindite în ochii înţepeniţi ai cadavrului.

Joshua Rhinehart nu reuşea să adoarmă. Se răsucea în aşternut, încurcînduse din ce în ce mai mult în cearşafuri. La ora trei dimineaţă se duse la dulăpiorul bar, îşi turnă o porţie dublă de bourbon şi goli paharul dintro înghiţitură. Dar nici aşa nu reuşi să se liniştească.

Niciodată nui lipsise Cora mai mult decît acum.

Şi Hilary se trezi din coşmaruri repetate, dar noaptea nu trecu greu. Dimpotrivă, trecu repede ca gîndul. No părăsise sentimentul că se îndrepta spre prăpastie şi că nu putea face nimic ca să împiedice căderea.

Aproape de revărsatul zorilor, în timp ce Tony şedea treaz alături, Hilary se răsuci spre el şii spuse:

— Fă dragoste cu mine.

Timp de o jumătate de oră se pierdură unul în celălalt şi, deşi nu se simţiră mai bine decît în alte rînduri, nu se simţiră nici mai rău. O contopire blîndă, liniştitoare şi tăcută.

— Te iubesc, îi spuse ea cînd terminară.

— Şi eu te iubesc.

— Indiferent ce se întîmplă, spuse ea, cel puţin am avut parte de aceste cîteva zile împreună.

— Nu deveni fatalistă, o dojeni el.

— Păi... nu se ştie niciodată.

— Avem o viaţă întreagă înaintea noastră. Ani şi ani de stat împreună. Nimeni nu ne va lipsi de ei.

— Eşti atît de sigur şi de optimist. Regret că nu team cunoscut mai de mult.

— Am trecut de partea cea mai rea, îi spuse el. Acum cunoaştem adevărul.

— Dar încă nu lau prins p Bruno Frye.

— Îl vor prinde, îi răspunse Tony pe un ton încurajator. El crede că tu eşti Katherine şi nu se va îndepărta prea mult de Westwood. Va ţine în permanenţă casa sub observaţie, să vadă dacă teai întors, aşa că, mai curînd sau mai tîrziu, poliţia îl va descoperi şi totul se va termina.

— Iamă în braţe, îl rugă ea.

— Sigur.

— Mmmm. Ce bine.

— Da.

— Ce bine e să mă ţii în braţe. Atît şi nimic mai mult.

— Da.

— Deja mă simt altfel.

— Totul va fi bine, o asigură el.

— Cîtă vreme te am pe tine, preciză Hilary.

— Atunci, pentru totdeauna.

Cerul era întunecat, apăsător şi rău prevestitor. Piscurile munţilor Mayacamas rămîneau învăluite în ceaţă.

Peter Laurenski stătea în cimitir, cu mîinile în buzunarele pantalonilor, cu umerii aduşi, înfrigurat de răcoarea dimineţii.

Folosind cazmale şi apoi lopeţi ca să arunce afară cei cîţiva centimetri de ţărînă, groparii cimitirului deschiseră mormîntul lui Bruno Frye. Lucrau şi continuau să se plîngă şerifului că nimeni nui plătea pentru faptul că se sculaseră cu noaptea în cap şi că veniseră aici, fără să pună nimic în gură. Şeriful nui compătimi prea mult, ci îi îndemnă să se grăbească.

La ora 7:45 Avril Tannerton şi Gary Olmstead sosiră cu maşina mortuară de la Forever View. Coborîră panta înverzită şi se apropiară de Laurenski. Olmstead avea un aer destul de sumbru, însă Tannerton zîmbea şi trăgea adînc în piept aerul înţepător, ca şi cum şiar fi făcut plimbarea de dimineaţă.

— Bună dimineaţa, Peter.

— Bună dimineaţa, Avril. Bună, Gary.

— Cît mai durează? întrebă Tannerton.

— Ei zic că un sfert de oră.

La ora 8.05 unul din gropari ieşi la suprafaţă şi întrebă:

— Sînteţi gata săl trageţi afară?

— Săi dăm drumul, spuse Laurenski.

Sicriul fu prins cu lanţuri şi scos din pămînt prin acelaşi procedeu prin care fusese coborît în groapă cu numai o duminică în urmă. Sicriul de bronz era mînjit de ţărînă pe mînere şi pe ornamente, dar în rest rămăsese strălucitor.

La ora 8:40 Tannerton şi Olmstead îl urcară în maşina mortuară.

— Vin în urma voastră pînă la procuratură, îi anunţă şeriful.

Tannerton zîmbi larg.

— Te asigur, Peter, că navem de gînd să fugim cu rămăşiţele pămînteşti ale domnului Frye.

La ora 8.20, în bucătăria lui Joshua Rhinehart, în timp ce la cîţiva kilometri depărtare sicriul era deshumat în cimitir, Tony şi Hilary îngrămădeau în chiuvetă, vasele rămase de la micul dejun.

— Le spăl mai tîrziu, le spuse Joshua. Haideţi să mergem pe stîncă şi să deschidem casa. Cred că miroase ca dracu' după atîţia ani. Sper că mucegaiul na deteriorat prea mult colecţiile lui Katherine. Lam prevenit pe Bruno de mii de ori, dar părea să nui pese dacă... Joshua se opri şi clipi des. Chiar vreţi să ascultaţi tot ce îndrug aici? Bineînţeles că nui păsa dacă putrezeşte totul. Erau colecţiile lui Katherine şi nui păsa nici cît negru sub unghie de lucrurile adunate de ea.

Porniră spre Podgoriile Shade Tree în maşina lui Joshua. Ziua era mohorîtă, lumina era de un cenuşiu murdar. Joshua opri în parcarea pentru angajaţi.

Gilbert Ulman nu venise încă la lucru. Gilbert era mecanicul care se ocupa de întreţinerea cabinei, în afară de camioanele şi utilajele întregii proprietăţi.

Cheia de la cabină atîrna întrun cîrlig din garaj, şi administratorul din tura de noapte, un bărbat solid pe nume Iannucci, se arătă încîntat să io aducă lui Joshua.

Cu cheia în mînă, Joshua îi conduse pe Hilary şi Tony la etajul al doilea al uriaşei clădiri care constituia corpul principal al cramei, străbătură porţiunea birourilor administraţiei, un laborator de vinicultură şi ajunseră pe o pasarelă lată. Jumătate din clădire era deschisă de la etajul întîi pînă la acoperiş, iar în acel spaţiu uriaş se găseau trei enorme recipiente de fermentare, înalte cît trei etaje. Peste ele era suflat aer foarte rece şi peste tot mirosea a drojdie. În capătul lungii pasarele din colţul sudestic al clădirii intrară printro uşă masivă din lemn de pin, prinsă cu balamale negre de fier, şi pătrunseră întro cameră micuţă, deschisă în capătul opus. Deasupra peretelui lipsă se vedea un acoperiş scos în afară pe o distanţă de vreo doisprezece metri, ca să apere de ploaie încăperea expusă. Cabina cu patru locuri, de culoare roşie, ca o maşină de pompieri, şi cu multe geamuri, era adăpostită sub acel acoperiş, chiar unde se sfîrşea podeaua.

În laboratorul patologic plutea un miros vag şi neplăcut de chimicale. Acelaşi miros îl răspîndea în jur şi legistul procuraturii, doctorul Amos Garnet, care sugea, cu rîvnă, o bomboană de mentă.

În laborator se aflau cinci persoane. Laurenski, Larsson, Garnet, Tannerton şi Olmstead. Nici unul, afară poate doar de veşnic veselul Tannerton, nu părea prea încîntat că se găsea acolo.

— Deschideţil, ceru Laurenski. Am întîlnire cu Joshua Rhinehart.

Tannerton şi Olmstead deschiseră încuietorile sicriului de bronz. Cîteva fărîme de ţărînă căzură pe podea, pe plasticul întins jos de Garnet. Cei doi antreprenori ridicară capacul şil dădură în lături.

Cadavrul dispăruse.

Sicriul căptuşit cu catifea şi mătase nu conţinea nimic altceva decît sacii cu mortar uscat furaţi din subsolul lui Avril Tannerton la sfîrşitul săptămînii precedente.

Hilary şi Tony se aşezară întro parte a cabinei, iar Joshua în cealaltă. Genunchii avocatului îi atingeau pe cei ai lui Tony.

Hilary îl prinse de mînă pe Tony, şi cabina roşie începu să urce încet, foarte încet, spre vîrful stîncii. Hilary nu avea rău de înălţime, dar cabina părea atît de fragilă, încît nu se putea stăpîni să nu strîngă din dinţi.

Joshua îi observă încordarea şi zîmbi:

— Nu te teme. Pare mică, dar e foarte rezistentă. Iar Gilbert o întreţine perfect.

Cabina continuă să urce lent, legănînduse uşor în vîntul aspru al dimineţii.

Priveliştea asupra văii devenea tot mai spectaculoasă. Hilary încercă să se concentreze asupra panoramei, făcînd abstracţie de cabina care scîrţîia şi zăngănea.

În cele din urmă, cabina ajunse la capătul cablului şi se opri. Joshua deschise uşa.

În clipa în care ieşiră din staţia cabinei, cerul înnorat fu străbătut de zigzagul alb şi furios al unui fulger, urmat de un trăsnet violent. Începu să toarne cu găleata. O ploaie rece, subţire şi piezişă.

Joshua, Hilary şi Tony alergară să se adăpostească. Urcară în grabă treptele din faţa casei şi străbătură veranda, îndreptînduse spre uşă.

— Ziceai că aici nu există încălzire? întrebă Hilary.

— Cazanul a fost oprit în urmă cu cinci ani, răspunse avocatul. De aceea vam spus să vă luaţi pulovere pe sub pardesiu. Ziua nui foarte rece. Dar după ce o să staţi un timp în umezeala asta, aerul rece vă va pătrunde pînă la oase.

Joshua descuie uşa şi toţi trei intrară, aprinzînd lanternele pe care le aduseseră cu ei.

— Ce duhoare! exclamă Hilary.

— Mucegai, spuse Joshua. Exact cum bănuiam.

Din holul de la intrare porniră pe coridor şi ajunseră în salonul spaţios. Razele lanternelor se opriră pe ceea ce părea a fi un depozit de mobilă veche.

— Dumnezeule! exclamă Tony. Mai rău decît în casa lui Bruno. Nici nu ai pe unde să calci.

— Katherine avea obsesia obiectelor de artă, răspunse Joshua. Nu ca investiţii. Nici fiindcă îi plăcea să le privească. Multe dintre aceste obiecte sînt îngrămădite prin dulapuri, ascunse vederii. Tablourile zac în stive. După cum vedeţi, chiar şi în camerele principale există mult prea multe astfel de obiecte, lucrurile sînt prea îngrămădite ca să facă plăcere ochiului.

— Dacă în fiecare cameră există obiecte de asemenea valoare, spuse Hilary, atunci valorează o avere.

— Da, încuviinţă Joshua. Dacă nau fost roase de viermi, termite sau mai ştiu eu ce. Îşi plimbă raza lanternei dintrun capăt întraltul al salonului. Niciodată nu iam înţeles această manie a colecţiilor. Pînă în clipa de faţă. Acum mă întreb dacă... acum cînd privesc la toate acestea şi mă gîndesc la ce nea spus doamna Yancy...

— Te gîndeşti că faptul de a colecţiona obiecte frumoase era o reacţie la urîţenia din viaţa ei înainte ca tatăl ei să moară?

— Da, răspunse Joshua. Leo ia ucis voinţa Ia distrus sufletul, ia strivit spiritul şi a lăsato cu o imagine oribilă despre sine. Probabil că sa detestat în toţi anii cît la lăsat săşi facă cheful cu ea, deşi nu avea de ales. Aşa că poate... simţinduse atît de înjosită, şia închipuit căşi putea înfrumuseţa sufletul trăind printre nenumărate lucruri frumoase.

Tăcură cîteva momente, privind salonul ticsit de mobilier.

— E atît de trist, spuse Tony.

Joshua se smulse din visare.

— Să deschidem obloanele şi să lăsăm să intre lumina.

— Nu pot suporta mirosul, zise Hilary, ducînduşi o mînă la nas. Dar, dacă deschidem ferestrele, ploaia va bate înăuntru şi va strica lucrurile.

— Nu şi dacă le ridicăm doar cîţiva centimetri, spuse Joshua. Cîţiva stropi de ploaie nu mai au ce să strice în acest imperiu al mucegaiului.

— E de mirare cum de nu au crescut ciuperci în covor, spuse şi Tony.

Colindară parterul, deschizînd ferestre, desferecînd încuietorile obloanelor, lăsînd să intre lumina cenuşie a furtunii şi aerul proaspăt al ploii.

După ce majoritatea ferestrelor de la parter fuseseră deschise, Joshua spuse:

— Hilary, aici nau mai rămas decît sufrageria şi bucătăria. Cear fi să te ocupi tu de ele, în timp ce eu şi Tony vom urca la etaj?

— OK, se învoi ea. Întro clipă sînt gata şi vin sus să vă ajut.

Porni în urma fasciculului de lumină şi intră în sufrageria cufundată în beznă, iar cei doi bărbaţi se îndepărtară pe coridor, în direcţia scărilor.

Ajunseră pe coridorul de la etaj.

— Puah! exclamă Tony. Aici duhoarea e şi mai cumplită.

Un tunet cutremură din temelii casa cea veche. Geamurile zăngăniră în ramele lor. Uşile se zgîlţîiră în balamale.

— Tu ocupăte de camerele din dreapta, spuse Joshua. Eu mă duc în cele din stînga.

Tony intră pe prima uşă din dreapta şi pătrunse în camera de croitorie. Întrun colţ se vedea o veche maşină de cusut cu pedală, iar pe o măsuţă din colţ un model mai nou, electric, amîndouă acoperite cu pînze de păianjen. În încăpere mai existau o masă de lucru, două manechine de croitorie şi o singură fereastră.

Tony se duse la fereastră, puse lanterna pe podea şi încercă să deschidă levierul înţepenit. Era ruginit şi inutilizabil. Încercă săl forţeze, în timp ce ploaia bătea zgomotos în obloanele din spatele ferestrei.

Joshua îşi îndreptă lanterna spre interiorul primei camere din stînga şi văzu un pat, o comodă şi un scrin. În peretele din capătul opus se deschideau două ferestre.

Păşi peste prag, mai făcu doi paşi, ghici o mişcare în spatele lui şi vru să se întoarcă, dar în clipa următoare simţi o fulgerare de gheaţă în spate, apoi senzaţia se transformă în arsură, o lance de foc îi îndureră carnea şi înţelese că fusese înjunghiat. Simţi cum cuţitul este smuls din trupul lui. Întoarse capul. La lumina lanternei îl văzu pe Bruno Frye. Chipul nebunului avea o expresie dementă, diavolească. Cuţitul se ridică, apoi coborî, şi fulgerul de gheaţă sfredeli din nou trupul lui Joshua. De astă dată lama pătrunse în umărul lui drept, din faţă înspre spate, pînă în plăsele şi Bruno se văzu nevoit să smucească cuţitul cu putere, de mai multe ori, ca săl poată scoate din rană. Joshua ridică braţul drept ca să se apere. Lama îi străpunse antebraţul. Genunchii i se înmuiară. Se prăbuşi. Se lovi de pat, lunecă pe podea, mînjit de propriul lui sînge. Bruno îi întoarse spatele şi porni pe coridorul de la etajul al doilea, dispărînd din raza lanternei şi pierzînduse în întuneric. Joshua îşi dădu seama că nici măcar nu ţipase, nul prevenise pe Tony. Încercă să strige, încercă din răsputeri, dar prima rană părea să fie foarte gravă, fiindcă, în momentul în care vru să scoată un sunet, durerea îi arse pieptul şi nu reuşi să scoată decît un şuierat, un sîsîit afurisit de gîscă.

Gemînd, Tony îşi încorda toate puterile ca să clintească încuietoarea înţepenită, apoi dintro dată metalul ruginit cedă şi fereastra se deschise. Tony ridică geamurile şi răpăitul ploii se auzi mai tare. Cîţiva stropi fini îl împroşcară prin despicăturile înguste dintre obloane, umezindui obrazul.

Şi încuietoarea obloanelor era ruginită, dar Tony reuşi, pînă la urmă, so mişte. Deschise obloanele, se aplecă afară în ploaie şi le fixă în lăcaşurile lor, ca să nu se clatine în bătaia vîntului.

Era ud şii era frig. Ardea de nerăbdare să continue cercetarea casei, sperînd că astfel îşi va pune sîngele în mişcare.

Alt tunet se rostogoli din înalturile munţilor Mayacamas, prăvălinduse la vale, asupra casei. Tony ieşi din camera de croitorie. În prag îl întîmpină cuţitul lui Bruno Frye.

În bucătărie, Hilary deschise obloanele ferestrei care dădea spre veranda din spate. Le prinse în lăcaşul lor şi rămase o clipă pe loc, să privească iarba biciuită de ploaie şi copacii legănaţi de vînt. În celălalt capăt al pajiştii, la circa douăzeci de metri mai departe, se vedeau uşi în pămînt.

Rămase atît de surprinsă dînd cu ochii de uşi, încît pentru o clipă i se păru că avea vedenii. Îşi încordă privirea prin perdeaua de ploaie, dar uşile nu dispărură ca un miraj, după cum aproape că se aştepta.

În celălalt capăt al peluzei terenul se înălţa, făcînd trecerea spre pereţii verticali ai munţilor. Uşile erau fixate în coasta dealului prin cadre din lemn şi pietre prinse între ele cu mortar. Hilary plecă de la fereastră şi străbătu, grăbită, bucătăria murdară, nerăbdătoare să le povestească lui Joshua şi Tony despre descoperirea făcută.

Tony ştia cum să se apere de un om înarmat cu un cuţit. Avea experienţă în autoapărare şi în cîteva ocazii se găsise în astfel de situaţii. Dar de data aceasta fusese luat prin surprindere, atît de brusc şi de neaşteptat fusese atacul.

Vînăt de furie, cu faţa lată schimonosită de un rînjet hidos, Frye îşi repezi cuţitul către obrazul lui Tony. Tony reuşi să evite, în parte, lovitura, totuşi lama îi crestă pielea întro parte a capului, sfîşiind carnea şi umplîndul de sînge.

Durerea îl săgetă ca o arsură de acid.

Tony scăpă din mînă lanterna, care se rostogoli, făcînd umbrele să salte şi să se legene.

Frye se mişcă rapid, incredibil de rapid. Atacă din nou, chiar cînd Tony îşi lua poziţie de apărare. De data aceasta cuţitul lovi cu putere, chiar dacă nu cu precizie: lama pătrunse cu vîrful în umărul stîng, unde sfîşie haina şi puloverul, muşchiul şi cartilagiul dintre oase, lipsindul de putere întro fracţiune de secundă şi silindul să îngenuncheze.