I morţii şi VIII

3

Lăcătuşul veni şi schimbă broaştele de la uşa din faţă şi de la cea din spate, apoi se duse în Hancock Park, unde fusese chemat de altcineva.

Poliţiştii Farmer şi Whitlock plecară.

Hilary rămase singură.

Nuşi făcea iluzii că va fi în stare să adoarmă, însă ştia că nu putea petrece noaptea în patul ei. De cum păşi în dormitor, mintea i se umplu de imagini vii ale spaimei: Frye spărgînd uşa, încolţindo cu un rînjet drăcesc, apropiinduse din ce în ce mai mult de patul ei, apoi deodată sărind peste pat şi alergînd peste saltea, cu cuţitul ridicat în aer... Ca şi mai înainte, întro stranie succesiune de imagini, chipul lui Frye luă trăsăturile tatălui ei şi o clipă avu straniul sentiment că cel care încercase so ucidă în seara aceea fusese Earl Thomas, înviat din morţi. Dar ceea ce o tulbura nu erau numai ecourile răului din acea încăpere. Nu voia să doarmă acolo pînă cînd uşa distrusă nu avea să fie luată de acolo şi înlocuită cu una nouă, ceea ce nu putea fi realizat decît a doua zi, cînd putea să cheme un tîmplar. Uşa şubredă a dormitorului nu rezistase atacului lui Frye, şi Hilary hotărîse so schimbe cu una solidă, din lemn tare, cu zăvor de alamă. Dacă Frye se întorcea şi reuşea să intre în casă în aceeaşi seară, putea pătrunde în dormitor în timp ce ea dormea... În caz că ar reuşi să adoarmă.

Mai curînd sau mai tîrziu avea să se întoarcă. Era absolut convinsă.

Putea merge la un hotel, dar no încînta ideea. Ar părea că se ascunde de el, că fuge din calea lui. În sinea ei, se mîndrea că este o femeie curajoasă. Nu se ferea de nimeni şi de nimic. Se împotrivea cu toată puterea şi isteţimea minţii ei. Nu fugise nici de părinţii ei violenţi şi lipsiţi de afecţiune. Nu căutase să scape de amintirea chinuitoare a finalului monstruos şi sîngeros din micul apartament din Chicago, nu acceptase genul de pace pe care o oferă nebunia sau amnezia oportună — două soluţii pentru care ar opta cei mai mulţi care ar trece prin încercări similare. Niciodată nu dăduse înapoi în faţa nesfîrşitelor obstacole întîlnite în cale în timp ce lupta săşi facă o carieră la Hollywood, mai întîi ca actriţă, apoi ca scenaristă. Fusese înfrîntă de nenumărate ori, dar se ridicase de la pămînt. Iar şi iar. Perseverase, luptase la rîndul ei şi cîştigase. Aşa cum avea să cîştige şi această luptă bizară cu Bruno Frye, deşi de data aceasta trebuia să lupte de una singură.

La dracu' cu poliţia!

Hotărî să se culce întruna dintre camerele de oaspeţi, cu uşă care putea fi încuiată şi baricadată. Îşi puse un aşternut şi o pătură pe patul uriaş şişi aduse prosoape în baia de alături.

La parter, scormoni prin sertarele din bucătărie, scoţînd tot felul de cuţite şi încercîndule pe fiecare ca greutate şi tăiş. Cuţitul mare de măcelărie arăta mai eficient decît toate celelalte, dar în mîna ei micuţă era o armă imposibil de mînuit. Nu iar fi fost de nici un folos întro luptă corp la corp, deoarece avea nevoie de spaţiu ca săl mînuiască. Putea fi o excelentă armă de atac, dar nu una de apărare. Alese un cuţit obişnuit, cu lama lungă de zece centimetri, suficient de mic pentru a fi ascuns în buzunarul halatului şi suficient de mare ca să provoace o rană gravă, în caz că ar fi nevoită să se slujească de el.

Gîndul de a înfige un cuţit în altă fiinţă omenească o umplea de oroare, însă ştia că ar fi în stare so facă, dacă viaţa iar fi ameninţată. De multe ori în copilărie ascunsese un cuţit în camera ei, sub saltea, măsură de precauţie împotriva crizelor imprevizibile de violenţă ieşită din comun ale tatălui ei. Îl folosise o singură dată, în acea ultimă zi, cînd Earl începuse să aiureze datorită unei combinaţii de delirium tremens şi demenţă pură. Începuse să vadă viermi uriaşi ieşind din pereţi şi crabi încercînd să intre pe ferestre. Întrun acces de furie schizofrenică şi paranoică transformase apartamentul întrun abator, şi Hilary reuşise să scape numai fiindcă avusese un cuţit.

Bineînţeles, cuţitul nu făcea cît un pistol. Nar avea cum săl folosească decît în momentul în care Frye ar ajunge deasupra ei, or atunci ar risca să fie prea tîrziu. Însă cuţitul era singura armă de care dispunea. Cei doi poliţişti care plecaseră imediat după lăcătuş îi luaseră pistolul calibrul 6,32.

Dracu so ia de poliţie!

După plecarea detectivilor Clemenza şi Howard, Hilary avusese o discuţie înnebunitoare cu poliţistul Farmer despre legislaţia deţinerii de arme. Hilary simţea că o apucă furia de fiecare dată cînd îşi amintea discuţia.

— Domnişoară Thomas, în legătură cu arma dumneavoastră...

— Cei cu ea?

—Aveţi nevoie de permis ca să ţineţi o armă în casă.

— Ştiu. Am permis.

—Aş putea să văd numărul de înregistrare?

—E în sertarul de la noptieră. Îl ţin lîngă pistol.

— Îi daţi voie colegului meu Whitlock să urce la etaj şi săl aducă?

—Poate să meargă.

Un minut sau două mai tîrziu:

—Domnişoară Thomas, văd că demult aţi locuit la San Francisco.

— Vreo opt luni. Am lucrat o vreme la un teatru, pe cînd încercam sămi fac un nume ca actriţă.

— Înregistrarea dumneavoastră se referă la o adresă din San Francisco.

— Închiriasem un apartament în North Beach, fiindcă era mai ieftin, pe atunci nu stăteam prea bine cu banii. În cartierul acela o femeie singură are, fără îndoială, nevoie de o armă.

— Domnişoară Thomas, ştiaţi că în momentul în care vă mutaţi dintrun comitat în altul este nevoie să completaţi un nou formular de înregistrare?

— Nu.

— Chiar nu ştiaţi?

— Uitaţi ce este, meseria mea este să scriu scenarii. Nu mă pricep la arme.

— Dacă ţineţi în casă o armă personală, sînteţi obligată să cunoaşteţi legislaţia privind înregistrarea şi folosirea ei.

— OK, OK. O voi înregistra cît de curînd.

— Păi, va trebui să veniţi şi so înregistraţi, dacă o vreţi înapoi.

— Dacă o vreau înapoi?

— Va trebui so iau cu mine.

— Glumiţi?

—Aşa e legea, domnişoară Thomas.

— Adică mă lăsaţi aici, singură şi neînarmată?

—Nu cred că aveţi motive să vă temeţi...

— Cine va dat acest ordin?

— Numi fac decît meseria.

— Howard va spus să procedaţi astfel, nui aşa?

— Locotenentul Howard doar mia sugerat să verific înregistrarea.Însă nu mia spus...

—Iisuse!

— Tot ce aveţi de făcut este să veniţi la secţie, să plătiţi taxa legală şi să completaţi un nou formular de înregistrare... după care vă înapoiem pistolul.

—Dar dacă Frye se întoarce la noapte?

—Este puţin probabil, domnişoară Thomas.

— Dar dacă totuşi se întoarce?

—Ne telefonaţi. Avem maşini de poliţie în zonă. Vom veni încoace...

— ...numai bine ca să chemaţi apoi un preot şi maşina de la morgă.

—Nu aveţi nici un motiv de teamă decît...

— ... propria mea teamă? Spunemi domnule Farmer, înainte de a deveni poliţist, trebuie să urmezi un curs de folosire a expresiilor stereotipe?

— Numi fac decît datoria, domnişoară Thomas.

— Ahhh...la ce bun!

Farmer îi luase pistolul, iar Hilary învăţase o lecţie importantă. Departamentul de poliţie era un braţ al statului, iar pe stat nu se putea conta în nici o privinţă. Dacă statul nu era capabil săşi echilibreze propriul buget şi să împiedice devalorizarea monedei naţionale, dacă nu putea găsi o cale de a stăvili corupţia crescîndă din aparatul de conducere, dacă începea săşi piardă voinţa şi mijloacele de a întreţine o armată şi de a asigura securitatea naţională, atunci cum să oprească un singur maniac care avea de gînd so înjunghie pe ea?

Cu multă vreme în urmă învăţase că nu era simplu să găsească pe cineva în care să poată avea deplină încredere. Nici părinţii ei, nici rudele, fiindcă fiecare preferase să nu se amestece. Nici birocraţii de la asistenţa socială, la care apelase cînd era copil. Nici poliţia. De fapt, acum înţelegea că singura persoană în care putea avea încredere şi pe care se putea bizui era ea însăşi.

Foarte bine, se gîndi, furioasă. OK. Am să mă ocup eu singură de Bruno Frye.

Dar cum?

Trebuia să existe o cale.

Ieşi din bucătărie cu cuţitul în mînă, se duse la barul cu oglindă din nişa aflată între salon şi birou şişi turnă o porţie generoasă de Remy Martin, întrun pahar mare de cristal. Duse coniacul şi cuţitul în camera de oaspeţi, stingînd luminile pe parcurs, ca săşi demonstreze că nui era teamă.

Închise uşa dormitorului, o încuie şi se uită după un obiect cu care so baricadeze. Lîngă perete, în stînga uşii, se găsea un scrin, o piesă de mobilier mai înaltă decît ea. Cîntărea prea mult ca să poată fi deplasat aşa cum era, dar Hilary reuşi săl mişte, după ce scoase toate sertarele şi le puse deoparte. Trase scrinul mare de lemn pe covor, îl lipi de uşă şi puse la loc sertarele. Spre deosebire de alte scrinuri, acesta nu avea picioare, se sprijinea direct pe podea şi avea un centru de greutate relativ jos, fiind deci un obstacol formidabil în calea oricui ar fi încercat să dea buzna în cameră.

Se duse în baie, puse cuţitul şi coniacul pe podea. Umplu cada cu apă fierbinte, atît cît putea suporta, se dezbrăcă şi intră înăuntru, icnind şi schiţînd grimase pe măsură ce se cufunda în apă. De cînd fusese imobilizată sub trupul lui Frye, pe podeaua dormitorului, de cînd îi simţise mîna între picioare, sfîşiindui ciorapii, se simţea murdară şi contaminată. Se lăsă în apă plină de încîntare, se înfăşură în spumant cu aromă de liliac şi începu să se frece bine cu o mănuşă de baie, oprinduse din cînd în cînd ca săşi moaie buzele în coniac. În cele din urmă, cînd se simţi din nou perfect curată, puse săpunul deoparte şi se scufundă şi mai mult în apa parfumată. Aburul se ridica deasupra ei, iar coniacul o încălzea pe dinăuntru şi această plăcută combinaţie de căldură interioară şi exterioară îi aduse pe frunte broboane de transpiraţie. Închise ochii şi se concentră asupra lichidului din paharul de cristal.

Corpul omenesc nu funcţionează mult timp dacă nu este întreţinut cum se cuvine. În definitiv, corpul omenesc este un mecanism, o minunată maşinărie alcătuită din multe feluri de ţesuturi şi fluide, chimicale şi minerale, un angrenaj complicat avînd inima drept principal motor, precum şi multe alte motoraşe, un sistem de ungere şi unul de răcire cu aer, comandat de un computer — creierul — cu sisteme de tracţiune care sînt muşchii, toate dispuse pe un ingenios suport din calciu. Pentru a funcţiona, corpul omenesc are nevoie de multe lucruri, şi nu în ultimul rînd de hrană, odihnă şi somn. Hilary îşi închipuise că nu va reuşi să adoarmă după cele întîmplate, că îşi va petrece noaptea stînd cu urechile ciulite, ca o pisică, pîndind orice semn de pericol. Dar seara aceea o epuizase în mai multe feluri şi, deşi partea lucidă a minţii ei refuza să tragă obloanele pentru lucrări de întreţinere, subconştientul ştia că acestea erau necesare şi inevitabile. Cînd termină coniacul, se simţea atît de somnoroasă, încît abia dacă îşi putea ţine ochii deschişi.

Ieşi din cadă, trase dopul şi se şterse cu un prosop mare şi pufos, în timp ce cada se golea cu zgomot. Luă cuţitul şi ieşi din baie, lăsînd lumina aprinsă şi uşa întredeschisă. Aprinse luminile în cameră. Mişcînduse languros în lumina discretă, printre umbrele catifelate, puse cuţitul pe noptieră şi se strecură goală în aşternut.

Se simţea desprinsă de realitate, ca şi cum căldura băii iar fi slăbit încheieturile.

Totodată, se simţea şi puţin ameţită. Efectul coniacului.

Se întinse în pat, cu faţa către uşă. Baricada o liniştea. Părea foarte solidă. De neînvins. Se gîndi că Bruno Frye nu va reuşi să treacă de ea. Nici cu un berbec. Nici chiar o mică armată nar reuşi să treacă de uşa aceea. Nici un tanc. Dar un dinozaur? se întrebă ea somnoroasă. Un tyranosaurus rex, ca în imaginile acelea ciudate cu monştri? Godzilla. Oare Godzilla ar fi în stare să spargă uşa...?

Joi noaptea, pe la ora două, Hilary dormea.

În aceeaşi noapte de joi, la ora 2:25, Bruno Frye trecu încet cu maşina prin faţa casei ei. Westwoodul era învăluit în ceaţă, dar nu atît de mult ca în apropierea oceanului. Vedea casa îndeajuns de bine ca săşi dea seama că la ferestrele din faţă nu se zărea nici o geană de lumină.

Merse cale de încă două cvartale, coti şi trecu din nou prin faţa casei, reducînd şi mai mult viteza şi studiind cu atenţie maşinile parcate pe stradă. Presupunea că poliţia nu postase oameni de pază, totuşi nu voia să rişte. Maşinile erau goale, nici un om de pază.

Parcă furgoneta Dodge între cele două maşini Volvo aflate cu două cvartale mai departe şi porni înapoi spre casa lui Hilary, prin întuneric şi ceaţă, prin cercurile de lumină difuză din jurul stîlpilor de iluminat învăluiţi în ceaţă. Traversă gazonul, şi iarba umedă de rouă fîşîi sub tălpile pantofilor, sunet carel făcu săşi dea seama de tăcerea nopţii, parcă de dincolo de lume.

Ajuns pe o latură a casei, se ghemui lîngă o tufă de leandru şi privi înapoi spre drumul pe care venise. Nu fusese pusă în funcţiune nici o alarmă. Nu era nimeni pe urmele lui.

Îşi continuă drumul spre spatele casei şi sări o poartă încuiată. În curtea din spate privi în sus la zidul casei şi la etajul al doilea văzu un mic pătrat de lumină. După dimensiuni, deduse că trebuia să fie lumina de la baie. Prin panourile de sticlă mai mari, din dreapta, se vedeau vagi dîre de lumină strecurate printre draperii.

Femeia era acolo, sus.

Nu avea nici o umbră de îndoială.

O simţea. O adulmeca.

Căţeaua.

Aştepta să fie luată şi folosită.

Aştepta să fie ucisă.

Sau poate aşteaptă să mă ucidă ea pe mine? se întrebă.

Îl străbătu un fior. O dorea, intrase întro erecţie cumplită pentru ea, dar în acelaşi timp îi era şi teamă.

De fiecare dată pînă atunci murise uşor. Şi de fiecare dată înviase, luînd forma unui nou trup, dînduse drept altă femeie. Însă întotdeauna murise fără a se lupta prea mult. Dar în astăseară Katherine fusese o tigroaică, uimitor de puternică, de inteligentă şi de neînfricată. Era ceva nou pentru ea, ceva care nui plăcea deloc lui Frye.

Şi totuşi, trebuia să se ducă după ea. Dacă nu ar urmărio de la o reîncarnare la alta, dacă nu ar continua so ucidă pînă cînd, în sfîrşit, va rămîne moartă, nar avea pace în veci.

Nu se osteni să deschidă uşa bucătăriei cu cheile furate din poşeta lui Hilary cu ocazia vizitei la cramă. Probabil că broaştele fuseseră schimbate. Chiar dacă ea nu şiar fi luat această măsură de prevedere, el tot nar putea intra pe uşa aceea. Marţi noaptea, prima oară cînd încercase să pătrundă în locuinţă, ea fiind acasă, Frye descoperise că una dintre broaşte nu se descuia dacă era blocată cu o cheie pe dinăuntru. Broasca de sus ceda cu uşurinţă, dar cea de jos nu se deschidea decît dacă era încuiată pe dinafară cu o cheie. Atunci nu reuşise să intre şi fusese nevoit să revină în noaptea următoare, miercuri noaptea, cu opt ore în urmă, cînd femeia fusese plecată să ia cina în oraş, iar el îşi putuse folosi ambele chei. Acum, că ea era înăuntru, chiar dacă poate nu schimbase broaştele, trăsese siguranţele acelea speciale pe dinăuntru, barîndui definitiv accesul, oricîte chei ar fi avut.

Se duse pînă în colţul casei, unde o fereastră mare şi dublă dădea spre grădina cu trandafiri. Fereastra era împărţită în mai multe geamuri pătrate cu latura de cincisprezece centimetri, montate între şipci subţiri de lemn închis la culoare şi lăcuit. Privi printre pleoapele îngustate, cercetînd lungimea pervazului şi bara din centru, mai puţin vizibilă, pînă cînd localiză încuietoarea, apoi stinse lanterna de buzunar. Avea la el un sul de leucoplast, din care tăie fîşii, acoperind cu ele micul geam de lîngă încuietoare. Cînd geamul fu complet acoperit, îşi repezi pumnul înmănuşat prin el: o singură lovitură năprasnică. Geamul se sparse aproape fără zgomot şi nu căzu pe podea, ci rămase prins de banda adezivă. Vîrî mîna înăuntru şi deschise fereastra, o ridică, apoi se săltă şi sări peste pervaz. Abia reuşi să evite să facă un zgomot infernal, gata să răstoarne o măsuţă şi să cadă peste ea.

Rămase în mijlocul încăperii, cu inima bătînd nebuneşte. Ciuli urechile, să prindă vreo mişcare în casă, vreun semn că fusese auzit.

Totul era cufundat în tăcere.

Femeia era în stare să se ridice din morţi şi să revină la viaţă sub o nouă identitate, dar era evident că puterea ei supranaturală se oprea aici. Se vedea limpede că nu era atotştiutoare şi atotvăzătoare. Frye se găsea în casa ei, dar ea încă nu ştia.

Rînji.

Scoase cuţitul din teaca de la brîu şil apucă strîns cu mîna dreaptă.

Cu lanterna în stînga, începu să cerceteze fiecare încăpere de la parter. Toate erau pustii şi cufundate în întuneric.

Urcă scările pînă la etajul al doilea, rămînînd cu spatele lipit de zid, ca nu cumva să scîrţîie vreo treaptă. Ajunse sus fără să scoată nici un sunet.

Cercetă dormitoarele, dar nu găsi nimic interesant, pînă cînd ajunse în ultima cameră de pe stînga. I se păru că vede lumină pe sub uşă şi stinse lanterna. În bezna coridorului, pragul ultimei camere era marcat doar de o dungă subţire argintie. Se apropie de uşă şi încercă cu grijă clanţa. Uşa era încuiată.

O găsise.

Katherine.

Care se dădea drept o oarecare Hilary Thomas.

Căţeaua. Căţea afurisită.

Katherine. Katherine. Katherine.

În timp ce numele îi stîrnea ecouri în minte, îşi încleşta degetele pe mînerul cuţitului şi începu să taie aerul cu el, ca şi cum ar înjunghiao.

Se culcă cu faţa la podeaua din hol şi se uită prin spaţiul de doi centimetri de sub uşă. De partea cealaltă a uşii se găsea o piesă masivă de mobilier, poate un scrin. Dormitorul era luminat indirect de o lumină difuză, a cărei sursă no putea vedea, dar care se strecura pe sub uşă, punînd în evidenţă marginile scrinului.

Puţinul pe care reuşi săl vadă îl umplu de încîntare şi se simţi inundat de un val de optimism. Femeia se baricadase în cameră, ceea ce însemna că ticăloasa se temea de el. Ea se temea de el. Deşi ştia cum să se întoarcă din mormînt, totuşi se temea de moarte. Ori poate ştia sau simţise că de astă dată nu va fi în stare să revină printre cei vii. Frye avea de gînd ca de data aceasta să se ocupe de cadavru cu mult mai mare grijă decît de corpurile celorlalte femei în care ea se încarnase. Săi smulgă inima. Să înfigă un ţăruş în ea. Săi taie capul. Săi umple gura cu usturoi. În acelaşi timp, intenţiona ca la plecare să ia cu el capul şi inima, să îngroape cele două sinistre trofee în două gropi separate şi ascunse, pe pămîntul sfinţit a două cimitire, departe de locul în care putea fi înmormăntat corpul. După toate aparenţele, Katherine îşi dăduse seama că de data aceasta el avea de gînd săşi ia măsuri de precauţie ieşite din comun, fiindcă îi ţinea piept cu o furie şi o hotărîre de care nu dăduse niciodată dovadă pînă atunci.

Femeia din dormitor nu scotea nici un sunet.

Oare dormea?

Nu, decise el. Era prea speriată ca să doarmă. Probabil, şedea în pat în capul oaselor, cu pistolul în mînă.

Şio imagină ascunzînduse acolo ca un şoarece care se fereşte de motanul carei dă tîrcoale şi se simţi puternic, plin de forţă, o forţă primitivă. În el fierbea o ură neagră. Voia ca femeia să tremure şi să se zbată înspăimîntată, cum făcuse şi ea cu el în toţi aceşti ani. Îl năpădi o dorinţă irezistibilă de a striga la ea; voia săi strige numele — Katherine — Katherine — voia so copleşească cu blesteme. Reuşi să se stăpînească doar cu preţul unui uriaş efort, carei umezi fruntea de transpiraţie şii umplu ochii de lacrimi.

Se ridică în picioare şi rămase tăcut în întuneric, chibzuind asupra soluţiilor carei stăteau la îndemînă. Sar putea repezi asupra uşii, so spargă şi să zvîrle obstacolul din cale, dar ar fi curată sinucidere. Nar trece de baricadă suficient de rapid ca so poată lua prin surprindere. Katherine ar avea destul timp să îndrepte arma către el şi săl ciuruiască cu gloanţe. Singurul lucru carei rămînea de făcut era să aştepte ca ea să iasă. Dacă rămînea pe hol toată noaptea, fără să facă nici un zgomot, poate că acele ore de linişte o vor convinge că nu avea motive de teamă. Dimineaţă va trage concluzia că se găsea în siguranţă şi că el nu avea de gînd să se mai întoarcă. În momentul în care avea să pună piciorul afară din cameră, el va putea so înşface şi so arunce înapoi în pat, înainte ca ea săşi dea seama ce se întîmplă.

Frye străbătu coridorul din doi paşi şi se aşeză pe podea, sprijininduse cu spatele de perete.

După cîteva minute auzi foşnete în întuneric şi mici zgomote de paşi.

E doar imaginaţia mea, se gîndi. Vechea mea teamă.

Apoi simţi cum ceva i se tîrăşte pe picior, pe sub pantalon.

Nui nimic acolo, încercă el să se liniştească.

Ceva se furişă pe sub mînecă şi începu să suie pe braţ, ceva oribil, pe care nul putea identifica. Apoi ceva îi trecu repede peste umăr şi peste gît, peste faţă, ceva mic şi ucigaş. Îi căută gura. Îşi strînse buzele cu putere. Acel ceva îi căută ochii. Îşi lipi pleoapele pînă la durere. Creatura încercă săi intre în nări, şi Frye începu săşi frece cu disperare obrazul, însă nu reuşi săi dea de urmă şi so alunge de acolo. Nu!

Aprinse lanterna de buzunar. El era singura fiinţă vie de pe coridor. Nimic nu se mişca sub pantalon. Nimic nu i se strecurase pe sub mînecă. Nu avea nimic pe faţă.

Se cutremură de un fior.

Lăsă lanterna aprinsă.

Joi dimineaţă, la ora nouă, Hilary se trezi auzind telefonul. În camera de oaspeţi exista o derivaţie. Din greşeală, butonul de volum fusese dat la maximum, probabil de către femeia venită la curăţenie. Ţîrîitul strident o smulse din somn, făcîndo să tresară violent.

Era Wally Topelis. În timp ceşi lua micul dejun, citise în ziarul de dimineaţă despre atacul şi tentativa de viol din seara precedentă. Era şocat şi îngrijorat.

Înainte de ai da mai multe amănunte decît cele apărute în ziar, Hilary îl rugă săi citească articolul. Răsuflă uşurată aflînd că era foarte succint, doar o mică fotografie şi cîteva rînduri pe pagina a şasea. Articolul se baza în întregime pe puţinele informaţii oferite de ea şi de locotenentul Clemenza în seara precedentă. Nicăieri nu era pomenit numele lui Bruno Frye, nici opinia fermă a locotenentului Howard că ea minţea. Presa venise şi plecase la timp, ratînd cu puţin acele informaţii scandaloase care ar fi adus incidentul cel puţin cu cîteva pagini mai aproape de articolul de fond.

Hilary îi povesti lui Wally toată întîmplarea. Impresarul era scandalizat.

— Poliţist idiot! Dacă ar fi făcut cît de cît efortul de a afla cîte ceva despre tine, ce fel de om eşti, şiar fi dat seama că nu erai în stare să inventezi o asemenea poveste. Ascultă, fetiţo, mă ocup eu de toate. Nuţi face griji. Pun eu motoarele în mişcare.

— Cum?

— Am să chem cîteva persoane.

— Pe cine?

— Pentru început, ceai zice de şeful poliţiei?

— Oh, sigur.

— Ascultă, îmi este dator, îi explică Wally. Cine a organizat spectacolul anual în beneficiul poliţiei în ultimii cinci ani? Cine a adus cîteva dintre marile stele de la Hollywood, care au apărut gratis în spectacol? Cine lea făcut rost de cîntăreţi, comici, actori şi iluzionişti pentru fondurile poliţiei, fără să le ceară nici un ban?

— Tu?

— Bineînţeles că eu.

— Dar ce poate face şeful poliţiei?

— Poate redeschide cazul.

— Cînd un poliţist deal lui jură că totul e o minciună?

— Poliţistul lui nui întreg la minte.

— Mă bate gîndul că acest Frank Howard are referinţe foarte bune, spuse ea.

— Atunci modul în care poliţia îşi evaluează oamenii este ruşinos. Înseamnă că criteriile lor sînt fie foarte puţin pretenţioase, fie anapoda.

— Sar putea săţi fie cam greu săl convingi pe şeful poliţiei de acest lucru.

— Uneori pot fi extrem de convingător, micuţa mea.

— Dar chiar dacă îţi datorează un serviciu, oare poate redeschide cazul fără să aibă noi dovezi? O fi el şef, dar trebuie să respecte regulamentul, ca toţi ceilalţi.