I. Noi credem că: 1 A. Mântuirea nu este o răsplată juridică pentru fapte bune ci este trăirea vieții lui Hristos reală în noi 1


E.Modelul pluralismului hristocentric



Yüklə 0,56 Mb.
səhifə14/18
tarix29.10.2017
ölçüsü0,56 Mb.
#19888
1   ...   10   11   12   13   14   15   16   17   18

E.Modelul pluralismului hristocentric


Pasul următor care trebuie făcut în argumentarea interreligioasă constă în

A) RAPORTAREA PERSONALĂ A APARȚINĂTORILOR AL-TOR RELIGII LA HRISTOS.

Nu putem rezolva problema aceasta decât dacă găsim posibilitatea ca oamenii de alte credință, inclusiv cei nereligioși, să se raporteze la Hristos într-un cadru dialogal și pe această bază să audă chemarea lui Hristos pe care să o accepte sau să o refuze61.

Am zice că gata, prin aceasta se revine la Ortodoxie și că pluralismul hristocentric este de fapt Ortodoxia.

Dar, din păcate, explicațiile ulterioare ne arată că Persoana Hristos, Mântuitorul este Una, prezentată în Ortodoxie pe când persoanele numite Hristos în Pluralism sunt cu totul altele, sunt hristoși minicinoși deci nu pot mântui.

De fapt după cum spune Mântuitorul, trebuie să luăm aminte:



Mar 13:21 Şi atunci dacă vă va zice cineva: Iată, aci este Hristos, sau iată acolo, să nu credeţi. 22 Se vor scula hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor face semne şi minuni, ca să ducă în rătăcire, de se poate, pe cei aleşi. 23 Dar voi luaţi seama. Iată dinainte v-am spus vouă toate.

Deci nu tot ce pare sau se numește hristos este Hristos Mântuitorul și nu trebuie să urmăm pe nici unul, ceilalți fiind rătăcitori:



  1. Premisă revelațională - raportarea la Răscumpărător.

Ne-am referit în capitolul anterior la pluralismul spațiilor teocosmice, arătând că acestea beneficiază de o legitimitate relativă, în ciuda unor inevitabile procese de parțializări și false valorizări care le frământă. Nu este vorba, sub nici o formă, de o inconsecvență a lui Dumnezeu ci de viitoarea lor raportare la un Răscumpărător, vestit în Geneză 3,15: „Dușmănie voi pune între tine și femeie, între seminția ta și seminția ei; Acela îți va ținti ție capul, iar tu îi vei ținti lui călcâiul”. Semnificația excepțională a acestui text rezultă din locul unde apare: încă înainte de alungarea din Paradis a protopărinților Adam și Eva. Conținutul lui se va repercuta din acest motiv asupra lor și a tuturor urmașilor lor. Asupra tuturor spațiilor teocosmice în care vor trăi acești urmași. Asupra tuturor religiilor, care sunt spații teocosmice de factură religioasă. În consecință, afirmăm legitimitatea relativă a tuturor religiilor, din toate timpurile; raportarea tuturor religiilor fie la un Răscumpărător, fie la o lucrare sau situație a cărei efecte să fie similare cu lucrarea unui Răscumpărător; posibilitatea concretă a aparținătorilor tuturor acestor religii de a se raporta la Răscumpărător, de așa manieră, încât el să fie la fel de semnificativ pentru aceștia ca pentru proprii săi contemporani, indiferent în ce moment al istoriei ar fi plasați aceștia și el însuși.

Remarcăm faptul că aceeași raportare la Răscumpărător apare și în cazul necredincioșilor de orice fel, al celor lipsiți de orice convingere religioasă, cu alte cuvinte, al tuturor oamenilor. Ea se realizează în virtutea creării omului după chip și asemănare, care implică o dinamică permanentă spre bine. Răscumpărătorul se grefează pe ea, se înscrie în comuniunea interumană constitutivă și se manifestă ca o permanență a ei.

Pe de altă parte dorim să subliniem faptul că și așteptarea Răscumpărătorului este supusă parțializărilor și falselor valorizări, ceea ce face ca persoana lui să fie uneori greu de identificat. Astfel, prin parțializare, existența lui poate fi relativizată până la dispariție, proces al cărui punct culminant îl reprezintă omul prometeic, care se consideră absolut independent față de sacru și față de orice alt om. În cealaltă extremă îi duce pe mulți falsa valorizare a Răscumpărătorului. Ei așteaptă totul de la el, îl transferă din zona umanului în cea a sacrului, ceea ce este iarăși ilegitim, pentru că restaurarea trebuie să se producă din interiorul acestei lumi.

În final nu trebuie uitată condiționarea tuturor manifestărilor umanului de către voia lui Dumnezeu. El este cel care hotărăște ce descoperă oamenilor din fiecare spațiu teocosmic individual, în funcție de specificul acestuia62.

Așadar, cu alte cuvinte, toți se vor mântui în Hristos. Revenim la Origen și apocatastază, dar într-un mod exprimat mai modern introducând posibilitatea a două feluri de mântuiri:



Comuniunea personală cu Hristos. După ce s-a constatat că identitatea dintre Răscumpărător și Domnul Iisus Hristos are un caracter universal vom aborda situația particulară a creștinilor, în mod special a celor ortodocși. Introduc această din urmă subliniere, pentru că tocmai aici se evidențiază o trăsătură specifică a Ortodoxiei. Creștinismul occidental a accentuat latura juridică a acestei relații,

Răscumpărarea este în primul rând comuniune a lui Hristos cu cei pe care îi răscumpără. Această comuniune se realizează în Biserică sub forma unei legături personale, exprimată mai ales în Sfintele Taine. Cei care o experiază sunt creștini.

În cazul necreștinilor este evident că trebuie să aibă și ei parte de comuniune cu Hristos, pentru că altfel nu s-ar mântui, ceea ar fi nedrept. Dumnezeu însuși ar fi nedrept, ceea ce este inadmisibil. O primă comuniune a fost evidențiată în contextul inclusivismului, când s-a arătat că Hristos, întrupându-se, lucrează automat asupra oamenilor în virtutea regulilor de comuniune/comunicație care operează la nivelul întregii lumi. Se realizează o comuniune subconștientă cu Hristos (aici își are locul acel „…păgânii fac din fire ale legii…” pe care îl găsim la Sf.Pavel), însă această comuniune subconștientă nu este suficientă.63
Se vede că nu ne putem mântui decât prin Sfintele Taine și pocăință personală față-n față cu Hristos, dar fiindcă neapărat se dorește mântuirea nonortodocșilor se trece la invenția unui alt mod de mântuire, inexistent dar necesar pentru a finaliza circuitul vicios al gândirii origeniste „dacă nu-i silește pe oameni să se mântuiască cu toți înseamnă că Dumnezeu este nedrept și nemilos”. Această invenție este: împărătșania neliberă, fiindcă e subconștientă cu Hristos prin tot felul de hristoși mincinoși. Dar fiindcă aceasta anulează caracterul rațional, liber, iubitor al omului se inventează mai apoi o altă idee: că așa cum prin Pogorârea la Iad Hristos a mântuit din trecut așa va mântui pe toți printr-o propovăduire înainte de Înfricoșata Judecată, numind drepți oameni pe care chiar Sfânta Scriptură îi numește nedrepți iar pe drepții adevărați numindu-i nu chiar așa de drepți, relativizându-se în felul acesta dreptatea:

Răscumpărarea drepților prin Coborârea la Iad64

În calitate de creștini trebuie să realizăm o comuniune personală cu Hr. ce se realizează în biserică prin sf. taine. Singurul moment în care se face o asociere între Domnul Hristos și cei deja decedați este cel dintre moartea pe cruce și Înviere. El este marcat terminologic în viața creștină ca „pogorâre la iad” (descensus ad inferos). În acest context se vorbește despre „mântuirea drepților Vechiului Testament. Se pune problema: cine sunt drepții Vechiului Testament. Din analiza care urmează rezultă că termenul se referă la categorii diferite de complexitate a comuniunii dintre aparținătorii unor spații teocosmice diferite și Dumnezeu.[…]

În contextul conturării deciziei lui Dumnezeu de a anula spațiul teocosmic radical deficitar, apare prima delimitare explicită a celor drepți de cei ne-drepți/răi, care va duce la încheierea unui legământ cu valabilitate perenă. Contrastul dintre răi și drepți apare în capitolul 6 al Genezei: 5. Văzând însă Domnul Dumnezeu că răutatea oamenilor s-a mărit pe pământ și că toate cugetele și dorințele inimii lor sunt îndreptate la rău în toate zilele....8. Noe însă a aflat har înaintea Domnului Dumnezeu. 9. Iată viața lui Noe: Noe era om drept și neprihănit între oamenii timpului său și mergea pe calea Domnului.

În versetul 5 nedreptatea apare ca înclinare a întregii persoane spre rău - toate cugetele și dorințele inimii lor sunt îndreptate la rău în toate zilele, departe de calea Domnului. Ne confruntăm aici cu o evaluare a unui întreg spațiu teocosmic, sau, mai corect, a tuturor spațiilor teocosmice existente la acea dată. Criteriul de evaluare este cel deja cunoscut, respectiv comuniunea omului cu Dumnezeu și cu lumea. Dumnezeu a dat o serie de porunci, menționate explicit în text sau prezente doar implicit, și a fixat astfel cadrul existențial al unor spații teocosmice. Versetul cinci din capitolul 6 al Genezei reprezintă verificarea modului în care s-a îndeplinit porunca (… văzând însă Domnul …), evaluarea rezultatelor și enunțarea unei anumite acțiuni.

Legământul este precedat de o reflexie a lui Dumnezeu (Gen.8,21), care decide să nu mai distrugă viața de pe pământ în viitor, deoarece toți oamenii au în ei și o sămânță a răului: "Am socotit să nu mai blestem pământul pentru faptele omului, pentru că cugetul inimii omului se pleacă la rău din tinerețile lui și nu voi mai pierde toate vietățile, cum am făcut”. Termenul folosit, omul, are un caracter generic și indică o incapacitate de acum constitutivă de a ocoli răutatea, parțializările și falsele valorizări, de a reveni la curățenia paradisiacă.[fals, ca să dăm un exemplu: Maica Domnului, n.n.] [...]

Dreptatea relativă a lui Noe. Constatările acestea negative nu trebuie să ducă însă la concluzia că nici unul dintre ceilalți contemporani ai lui Noe nu participa într-o oarecare măsură la dreptatea specifică propriului spațiu teocosmic. Lămuritor este în această privință cuvântul Sf.Apostol Petru, care vorbește despre „cei înlănțuiți încă de pe vremea lui Noe” și cărora le-a propovăduit Domnul Hristos în timpul celor trei zile petrecute în ținuturile adânci ale creației, identificate mai târziu cu iadul. Din moment ce Domnul Iisus a avut acolo ascultători, pe unii dintre ei înviindu-i odată cu el, înseamnă că și contemporanii lui Noe înecați în timpul potopului realizau în oarecare măsură dreptatea, era niște drepți ai propriului spațiu teocosmic.[fals 1Pe 3:19 Cu care S-a coborât şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare, 1Pe 3:20 Care fuseseră neascultătoare altădată, când îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu aştepta, în zilele lui Noe, şi se pregătea corabia în care puţine suflete, adică opt, s-au mântuit prin apă. 2Pe 2:4 Căci dacă Dumnezeu n-a cruţat pe îngerii care au păcătuit, ci, legându-i cu legăturile întunericului în iad, i-a dat să fie păziţi spre judecată, 2Pe 2:5 Şi n-a cruţat lumea veche, ci a păstrat numai pe Noe, ca al optulea propovăduitor al dreptăţii, când a adus potopul peste cei fără de credinţă, 2Pe 2:6 Şi cetăţile Sodomei şi Gomorei, osândindu-le la nimicire, le-a prefăcut în cenuşă, dându-le ca o pildă nelegiuiţilor din viitor;] [...]

În consecință se poate afirma că dreptatea lui Noe se înscrie în primul rând într-o continuitate a dreptății constitutive omului, iar în al doilea că se referă la respectarea regulilor de comuniune ale propriului spațiu teocosmic, așa cum apare el înaintea potopului și după acesta. Această dreptate are înnsă și o încărcătură negativă semnificativă, datorată elementelor Adam și Cain pre-zente între oameni, în virtutea cărora Noe însuși este predispus la parțializări și false valorizări proprii.[...]

După cum se vede, fiecărui urmaș menționat i se asociază nu doar un popor ci o pluralitate de popoare care se răspândesc în teritorii noi, după cum se afirmă în cazul lui Canaan, fiu, al lui Ham (v.18: …Mai pe urmă neamurile canaaneiene s-au răspândit…). Constatarea finală este cea din Geneză 10.32: Acestea sunt neamurile, care se trag din fiii lui Noe, după familii și după nații, și dintr-înșii s-au răspândit popoarele pe pământ după potop.

Se poate observa că textul îi asimilează pe membrii acestor popoare cu cel din care se trag, de unde rezultă că se actualizează în cazul fiecăruia și calitatea de drept specifică legământului Noe. În consecință numărul drepților Vechiului Testament participanți la acest legământ a fost extins la toate neamurile pământului, la toată omenirea, care se trage tipologic din acest protopărinte. de remarcat este și faptul că afirmația include, fără îndoială și dimensiunea strict religioasă a spațiilor teocosmice reprezentate de națiile amintite, ceea ce face ca drepții despre care vorbim să fie aparținătorii tuturor religiilor cunoscute în lumea antică, cel puțin.[fals, de exemplu Fac 9:25 A zis: „Blestemat să fie Canaan! Robul robilor să fie la fraţii săi!”][...]

După cum a rezultat și din episodul întâlnirii cu Melchisedec, Avram nu este în nici un caz un drept desăvârșit, așa cum nu fusese nici Noe, cum nu aveau să fie mai târziu nici Iacob, Moise, David și mulți alții pe care-i asociem îndeobște termenului „drept al Vechiului Testament”. Comportamentul și cuvintele sale dovedesc în general o înaltă ținută morală – dovadă stăruința sa de a-i salva pe locuitorii Sodomei și Gomorei. Alteori îl vedem însă fragil, ca în momentul abandonării Sarei, pentru a-și salva viața în primă instanță și a duce apoi o viață îndestulată pe seama ei.[fals Gal 3:6 Precum şi Avraam a crezut în Dumnezeu şi i s-a socotit lui ca dreptate. Iac 2:21 Avraam, părintele nostru, au nu din fapte s-a îndreptat, când a pus pe Isaac, fiul său, pe jertfelnic? Iac 2:22 Vezi că, credinţa lucra împreună cu faptele lui şi din fapte credinţa s-a desăvârşit? Iac 2:23 Şi s-a împlinit Scriptura care zice: „Şi a crezut Avraam lui Dumnezeu şi i s-a socotit lui ca dreptate” şi „a fost numit prieten al lui Dumnezeu”. Iac 2:24 Vedeţi dar că din fapte este îndreptat omul, iar nu numai din credinţă.] 65

Trebuie însă să specificăm că în Sfânta Scriptură și deci în Ortodoxie dreptatea este legată de credința în Dumnezeul cel adevărat. Numai acei oameni care credeau Ortodox în El, chiar dacă păcătuiau dar apoi se căiau, erau numiți drepți. Iar Dumnezeul din Vechiul Testament este însuși Sfânta Treime din care face parte Hristos. Deci în afară de Hristos nu este mântuire, în afară de Sfânta Biserică Ortodoxă nu este nici dreptate nici mântuire având în vedere că drept slăvitori adică Ortodocși au fost și Adam și Eva și Abel și… Noe și Avraam și … Moise și … David și … Sfântul Ioan Botezătorul, ultimul dintre Proorocii din Vechiul Testament și printre primii din Noul Testament.



⨁⨁⨁

Pe lângă combaterea din paranteze a relativizării dreptății, ideologia de mai jos că analog cu Pogorârea la Iad66 ar mai fi vreo propovăduire - după moarte până la sfârșitul lumii sau după învierea morților până la înfricoșata judecată - a fost combătută la capitolul I pp. 4-6, așa că nu vom mai reveni aici.



În acest context extindem ideea inclusivistă a comuniunii subliminale cu Hristos și asupra celor din iad, ceea ce ne permite să constatăm că și cei înlănțuiți acolo comunică subliminal cu Hristos și primesc un răspuns, astfel și cei înlănțuiți pot comunica cu Hr. Pe această bază pot recepta propovăduirea lui și intra în comuniune cu el.[fals cu aceasta se va contrazice autorul singur mai departe când va vorbi de dialog și propovăduire, deci rațională, conștientă][...]

Învățătura despre pogorârea la iad este receptată și de sfinții părinți. Cateheza a patra a Sf. Chiril al Ierusalimului întrebările sale lămuresc faptul că Hristos nu e venit doar pentru mântuirea creștinilor.

Sf.Chiril al Ierusalimului, Catehezele, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Cateheza IV 113-114: S-a pogorât în cele mai de jos ale pământului, ca să răscumpere și pe cei drepți de acolo. Spune-mi: Voiai oare ca cei vii să se bucure de har, cu toate că cei mai mulți nu erau cuvioși, iar cei închiși de la Adam de multă vreme să nu dobândească libertatea? Profetul Isaia a propovăduit cu mare glas atâtea despre dânsul. N-ai fi David și Samuil și toți profeții și însuși Ioan, care l-a întrebat prin trimișii săi: „Tu ești cel ce vine sau pe altul să așteptăm?” (Matei XI, 3) N-ai fi voit să se pogoare spre a libera pe unii ca aceștia?

Descendenții lui Adam amintiți implicit sau explicit sunt drepții, mai cuvioși prin faptele lor, specifice propriului spațiu teocosmic, decât contemporanii care îl aud pe Hristos și îl acceptă, deși sunt mai puțin virtuoși decât înaintașii. Concluzie: drepții vor fi mult mai dispuși să îl accepte!

A nu accepta răscumpărarea drepților ar constitui o lipsă de coerență internă. Predica este realizată inițial de SF. IOAN Botezătorul ca înainte vestire (cf. Origen, 235, Troparul Sf.Ioan).

Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1943, ediția II-a, III, 29 – Despre pogorârea în iad, p.273 – 274: „Sufletul îndumnezei se pogoară în iad, ca după cum celor de pe pământ a răsărit soarele dreptății (Maleahi, IV, 2), tot astfel s strălucească lumină și celor de sub pământ și care stau în întuneric și în umbra morții (Luca I, 79; Isaia IX,2); ca după cum a binevestit pacea celor de pe pământ, slobozenie celor robiți, vedere celor orbi (Isaia LXI, 1; Luca IV, 18), și celor care au crezut a devenit pricina mântuirii veșnice, iar celor care n-au crezut, mustrare a necredinței, tot astfel și celor din iad. „Pentru ca lui să se plece tot genunchiul celor cerești, celor pământești și celor dedesubt” (Filipeni II, 10). Și astfel a slobozit pe cei legați din veci și iarăși a revenit dintre morți, deschizându-ne calea către înviere.”

Avem imaginea unei propovăduiri complete a Mântuitorului în iad care presupune adeziune, convingere.[din citatele de la Sfinţii Părinţi se vede clar că nu e vorba de ceva inconștient și nici de mântuirea vreunuia care n-a fost creștin, fiindcă și drepții din Vechiul Testament sunt creștini ai așteptării. Din ele se vede și libertatea credinței celor din iad, după cum a fost sădită din viața de pe pământ, și faptul că toate acestea s-au petrecut numai înainte de învierea lui Hristos. După aceasta se schimbă abordarea mântuirii în sensul că nu va mai fi o Pogorâre la Iad.][...]

Pogorârea la iad și oamenii care au trăit după Înviere.



Această situație vizează trecutul. În momentul în care Sf. Pavel abordează problema păgânilor care fac din fire cele ale legii el se situează dincolo de momentul pogorârii la iad, are în vedere o situație de după moartea și învierea Domnului. El extinde lucrarea despre care am vorbit asupra unui moment ulterior fără a-i preciza termenul limită. Păgânii vor fi judecați după legea spațiului teocosmic propriu, iar drepții spațiilor respective vor fi în comuniune cu Hr. în condițiile în care toți vor auzi propovăduirea lui Hristos această situație va fi deci extinsă asupra tuturor timpurilor până la sfârșitul timpului; toți vor avea ocazia să asculte propovăduirea lui Hristos după trecerea lor la cele veșnice și răspund atât drepții cât și unii dintre creștini.

Iată aici 3 învățături contrare Ortodoxei:



  1. Judecata păgânilor va fi făcută după credința lor. Cu alte cuvinte un terorist musulman care a fost învățat că dacă va omorî ghiauri va primi munți de pilaf și multe femei, chiar va primi așa;

  2. Diferențierea între drepți și creștini67;

  3. Propovăduirea lui Hristos după moarte.68

Multe locuri din casa Tatălui înseamnă diferite grade de comuniune, particularizarea personală pluralități ale comuniunii și pluralități ale receptării Lui ca Mesia. Personalismul creștin ne confruntă așadar nu doar cu un dialog a lui Hristos cu fiecare om, ci și cu o specificitate a acestui dialog cu fiecare spațiu teocosmic.69

Iată o altă învățătură neortodoxă:

Multele lăcașuri ale Tatălui înseamnă multele feluri de credințe mântuitoare sau faptul că în casa Tatălui ar fi oameni proveniți din mai multe religii fără să fi trecut la Ortodoxie.

Dar să vedem cuvântul Mântuitorului ce vrea să spună:



Ioan 14:1 Cuvântarea de despărţire. Făgăduinţa Duhului Sfânt. Să nu se tulbure inima voastră; credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în Mine. 2 În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Iar de nu, v-aş fi spus. Mă duc să vă gătesc loc. 3 Şi dacă Mă voi duce şi vă voi găti loc, iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine, ca să fiţi şi voi unde sunt Eu.

Așadar numai cei ce cred în Tatăl și în Fiul Său Iisus Hristos netulburat, adică Ortodocșii aflați în pacea pocăinței, vor avea loc în casa Tatălui, gătit de Hristos în care vor locui cu El.

Că aceasta este înțelesul real al acestui fragment se confirmă și din următorul:

Ioan 17:6 Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit. 7 Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine; 8 Pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut că Tu M-ai trimis. 9 Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt.

Oamenii lui Hristos, drepții sau creștinii care se vor mântui sunt numai aceia care păzesc cuvântul Tatălui, cunoscând cu credință adevărată (adică Ortodoxia de Răsărit) pe că Hristos ieșit de la El. Numai pentru aceștia mijlocește Hristos rugându-se și luându-i din lume, adică toate spațiile teocosmice neortodoxe care nu se vor putea mântui în veac dacă nu se vor întoarce la Hristos. Pentru ceilalți nu se roagă din delicatețea de a nu-i sili. Dacă și în rugăciune are aceeași delicatețe când ei n-au cum să-și dea seama dacă Hristos se roagă sau nu pentruei, cum să-i silească să fie împreună cu El dacă nu-L vor?

⨁⨁⨁

Se mai aduce tot timpul ca un fel de susținere a noului origenism, în cazul de față numit personalism hristocentric (cu nimic diferit decât celălalt personalism fiindcă hristos din centrului lui nu este Hristos ci poate fi oricine și orice, inclusiv antihrist), un referat scripturistic, un citat din Sfântul Apostol Pavel, rupt din context:



Rom 2:14 Căci, când păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii, aceştia, neavând lege, îşi sunt loruşi lege,15 Ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau îi şi apără.

Iată cum este acesta interpretat:



Constatăm, cu alte cuvinte că, fără a-i mai aminti pe contemporanii lui Noe și înaintașii lor, în același moment istoric, coexistă trei categorii fundamentale de drepți ai Vechiului Testament, fiecare dintre ele raportându-se la câte un Legământ și beneficiind, în consecință, de toate posibilitățile de comuniune și, implicit, de virtuțile soteriologice ale acestuia. Aceste trei categorii cunosc apoi subdiviziuni numeroase, corespunzătoare fiecărui spațiu teocosmic care se dezvoltă din cele trei Legăminte și care are fiecare o lege proprie, adică o structură teocosmică și un mod de relaționare legitimat de Dumnezeu până la venirea Răscumpărătorului. Atunci când trimite la legea proprie păgânilor,70 Sf.Pavel se referă la această relaționare specifică cu Dumnezeu a fiecărui neam, a fiecărei religii, deci a fiecărui spațiu teocosmic.71

Cu alte cuvinte că Hristos i-ar judeca după legea lor, religia lor, spațiul teocosmic al lor. Nicidecum nu este adevărat. Este vorba de legea conștiinței (glasul nemitarnic pus de Dumnezeu în orice om, indiferent de religia lui, datorită chipului de judecător pe care îl are de la El) care va fi avocat de apărare sau de acuzare. Judecata lor însă se va face tot după Sfânta Evanghelie după cum spune Sfântul Apostol Pavel exact imediat, în continuarea citatului de mai sus:



Rom 2:16 În ziua în care Dumnezeu va judeca, prin Iisus Hristos, după Evanghelia mea, cele ascunse ale oamenilor.

Spune Evanghelia mea, nu ca să credem în Pavel în locul lui Hristos ci tocmai ca să ne arate că la Înfricoșătoarea Judecată se vor judeca și iudeii și păgânii și hindușii și sataniștii și toți nu numai Ortodocșii după înțelesul Ortodox al Sfintei Evanghelii nu după răstălmăcirile celor ce spun că se conduc după Sfânta Evanghelie dar o hulesc, adică după înțelesurile eretice.



Gal 1:6 Mă mir că aşa degrabă treceţi de la cel ce v-a chemat pe voi, prin harul lui Hristos, la altă Evanghelie, 7 Care nu este alta, decât că sunt unii care vă tulbură şi voiesc să schimbe Evanghelia lui Hristos. 8 Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o - să fie anatema! 9 Precum v-am spus mai înainte, şi acum vă spun iarăşi: Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit - să fie anatema! 10 Căci acum caut bunăvoinţa oamenilor sau pe a lui Dumnezeu? Sau caut să plac oamenilor? Dacă aş plăcea însă oamenilor, n-aş fi rob al lui Hristos. 11 Dar vă fac cunoscut, fraţilor, că Evanghelia cea binevestită de mine nu este după om; 12 Pentru că nici eu n-am primit-o de la om, nici n-am învăţat-o, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos. 13 Căci aţi auzit despre purtarea mea de altădată întru iudaism, că prigoneam peste măsură Biserica lui Dumnezeu şi o pustiiam. 14 Şi spoream în iudaism mai mult decât mulţi dintre cei care erau de vârsta mea în neamul meu, fiind mult râvnitor al datinilor mele părinteşti. 15 Dar când a binevoit Dumnezeu Care m-a ales din pântecele mamei mele şi m-a chemat prin harul Său, 16 Să descopere pe Fiul Său întru mine, pentru ca să-L binevestesc la neamuri, îndată nu am primit sfat de la trup şi de la sânge, 17 Nici nu m-am suit la Ierusalim, la Apostolii cei dinainte de mine, ci m-am dus în Arabia şi m-am întors iarăşi la Damasc. 18 Apoi, după trei ani, m-am suit la Ierusalim, ca să-l cunosc pe Chefa şi am rămas la el cincisprezece zile. 19 Iar pe altul din apostoli n-am văzut decât numai pe Iacov, fratele Domnului. 20 Dar cele ce vă scriu, iată (spun) înaintea lui Dumnezeu, că nu vă mint. 21 După aceea am venit în ţinuturile Siriei şi ale Ciliciei. 22 Şi după faţă eram necunoscut Bisericilor lui Hristos celor din Iudeea. 23 Ci numai auziseră că cel ce ne prigonea pe noi, odinioară, acum binevesteşte credinţa pe care altădată o nimicea; 24 Şi slăveau pe Dumnezeu în mine.

Yüklə 0,56 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   10   11   12   13   14   15   16   17   18




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin