I. Noi credem că: 1 A. Mântuirea nu este o răsplată juridică pentru fapte bune ci este trăirea vieții lui Hristos reală în noi 1

C.Modelul inclusivismului

Conținut.

În teologia creștină a religiilor termenul inclusivism înseamnă, într-o accepție mai restrânsă, extinderea implicită, dar efectivă, a lucrării mântuitoare a Domnului Iisus Hristos asupra capacităților soteriologice ale tuturor religiilor⁵¹.

Religiile nu au capacități soteriologice fiindcă ele nu pot mântui pe om. Cele pe care le au ele asemănătoare cu Ortodoxia sunt furate de la Ea și amestecate cu idei otrăvitoare, căzute, omenești și/sau diavolești, și duc în derută mai rău, deruta fiind cu atât mai mare cu cât sunt mai aproape de Ortodoxie. Dar nici măcar ortodoxismul nu mântuiește și este poate cel mai periculos:

2046. -“Ocultismul sau esoterismul este falsa ştiinţă cultivată de minţile înfierbântate, prin care ocultiştii spun că posedă un simţ superior celor obişnuite, şi prin care ei ajung să cunoască rădăcinile adevărurilor. în realitate, nu este decît o înşelăciune a diavolului, care a înşelat pe oameni sub diferite forme ale idolatriei, spiritismului şi altor practici, pornind de la anumite realităţi fizice şi psihice, pentru ca pe temeiul unui adevăr parţial, să ducă la o rătăcire şi mai mare a minciunii înşelătoare. Ocultismul se manifestă parţial sub alte nume, osândite de biserică. Orice nume ar purta el, trebuieşte demascat şi osândit, fiindcă orice fel de rătăcire cu cît conţine mai mult adevăr în ea, cu atît este mai periculoasă”⁵²

⨁⨁⨁

Inclusivismul afirmă că lucrarea Domnului Iisus Hristos, săvârșită de El Însuși ca persoană, este transmisă tuturor oamenilor în mod obiectiv, în virtutea relațiilor de comunicare complexe care există între toți oamenii, unele dintre ele săvârșindu-se în plan inconștient. Oamenii de pretutindeni, ancorați identitar în felurite spații teo-cosmice religioase, nu sunt conștienți de aceste lucrări mântuitoare a lui Iisus Hristos săvârșite asupra lor, însă sunt receptori ei, sunt incluși în ea. Enunțând o astfel de comunicare în plan subliminal, am spune astăzi inconștient, inclusivismul atribuie orice faptă bună săvârșită de cineva pe pământ tocmai acestei comunicări subtile, imperceptibile cu Hristos, care acționează asupra resorturilor profunde ale umanului. Aceste profunzimi inconștiente vizează însăși ființarea nedefinită a omului, natura sa, care este modificată prin lucrarea subliminală a lui Hristos în concretețea fiecărui individ și îi conferă acestuia capacitatea de a face binele⁵³.

Această concepție anulează subiectul, adică persoana făcând natura mântuitoare ceea ce este un panteism mascat, sau mai bine spus un panenteism.

Anulează rațiunea, deci libertatea, transformând pe Hristos într-un tiran iar pe om într-un robot, anulând așadar iubirea.

Dimensiuni inclusiviste

În concluzie, afirmă inclusiviștii, de vreme ce fac binele datorită legăturii tainice pe care o au cu Hristos, păgânii ar putea fi numiți creștini anonimi.

Termenul creștin anonim a fost introdus în limbajul Teologiei Religiei de către teologul catolic Karl Rahner, principalul teoretician al inclusivismului religios în lumea contemporană. El s-a bucurat de sprijinul deosebit al cardinalului König al Vienei. Ideile lui Rahner nu se încadrau inițial în vederile unor cercuri largi din Biserica Catolică, ajungând să nu fie dorită participarea sa la Conciliul II Vatican, însă cardinalul König l-a luat ca secretar personal, reușind astfel să influențeze hotărârile lucrărilor conciliului II Vatican. (Tot în acest context a fost reconsiderată de către catolici și problema ecumenismului, în mare măsură datorită participării unor ierarhi și teologi greco-catolici care au atras atenția asupra bogăției teologice a Sf.Părinți orientali. Au fost atât de activi încât au provocat un curent de opinie care a dus la nașterea decretului asupra ecumenismului. În urma acestui decret s-au deschis catedre ortodoxe în multe facultăți catolice de teologie.)⁵⁴

Nu este de mirare că acest model este născut de papism care include în el tirania papei care Îl alungă pe Hristos din creație și Îl înlocuiește cu un vicar, depersonalizarea Sfintei Treimi și după chipul acestei depersonalizări și depersonalizarea oamenilor făcându-i astfel robiți-dumnezei prin natură, cu condiția desigur să fie robi, măcar subliminali, dacă nu se poate conștienți, ai unui papă icoană a panteismului depersonalizat (fiindcă succesiunea papilor face ca persoanele lor să nu mai conteze rămânând doar un idol papă abstract numit papalitate).

Înființarea de catedre Ortodoxe nu înseamnă nici convertirea la Ortodoxie adică mântuirea lor, nici nu ne dă garanția că se predă Ortodoxia ci eventual un ecumenism papal cu față ortodoxă dar cu substrat de prozelitism uniat.

Inclusivismul în Sfintele Evanghelii.

Ne vom referi la trei momente din viața Mântuitorului când s-a întâlnit cu oameni de alte religii, și anume cu un sutaș roman, cu o femeie din Siria sau Canaan și cu o altă femeie din Samaria. În abordarea acestor trei situații pornim de la premisa că toate episoadele din Sfintele Evanghelii au o funcție revelatoare, nu sunt doar momente biografice oarecare. Viața Domnului Iisus Hristos a fost fără îndoială cu mult mai bogată în cei trei ani de activitate publică decât ceea ce este nouă cunoscut din textele evanghelice. Prin actul revelației au fost selectate episoadele cu semnificație generală pentru lucrarea mântuitoare a Domnului Hristos și pentru însușirea ei prin comuniune cu El. Acest raționament se aplică și în cazul celor trei întâmplări la care ne referim.

Primul episod este relatat în Luca VII,2-10 și Matei VIII,5-13, cea lucană fiind mai cuprinzătoare. Sutașul despre care se vorbește acolo impresionează prin convingerea sa fermă că Domnul Hristos îi poate vindeca sluga de la distanță, așa de mare este puterea sa. Observăm în versiunea lucană trei nivele de inclusivism. Primul aparține iudeilor care solicită ajutorul lui Iisus pentru ca să fie vindecată sluga sutașului („…a trimis la el pe bătrânii iudeilor, rugându-l ca să vie și să scape pe sluga lui … Vrednic este să-i faci lui aceasta, Căci iubește neamul nostru, și sinagoga chiar el ne-a clădit-o.”). Îi vedem dispuși să intervină în favoarea unui păgân roman în virtutea atitudinii sale față de propria religie. Nu rezultă din argumentarea lor că ar fi crezut în același Dumnezeu, ci că le respectă propriile tradiții. Faptul că evreii sunt dispuși să acționeze în favoarea lui și modul în care argumentează denotă un inclusivism implicit foarte viguros, datorat nu doar bunăvoinței arătate față de ei ci și propriei lui credințe, dovedită cu prisosință în timpul întâlnirii cu Iisus.

Al doilea nivel îl privește pe sutaș însuși, atitudinea lui față de evreii din Capernaum și față de Iisus. Spuneam mai sus că episoadele relatate din viața Mântuitorului nu sunt întâmplătoare, ci transmit întotdeauna sensuri profunde, care permit lecturi diferite, specifice fiecărui timp, ceea ce face ca mesajul lor să fie tot timpul actual. În cazul de față pornim de la ideea că în această pericopă prin centurion este prezentă deopotrivă religia romană și structurile de religiozitate specifice ei. Din acest motiv apreciem că Centurionul nu este un indiferent religios față de propriul spațiu teocosmic, ci că trăiește în conformitate cu exigențele acestuia. Una dintre acestea era relaționarea cu alte religii din imperiu, exprimată prin cultul împăratului. Este adevărat că acestea fusese introdus oficial doar cu doi ani înaintea întâmplării din Capernaum, în anul 28, însă forme de unitate similare erau cunoscute încă din vremea lui Iulius Caesar. Centurionul respectă alte religii, respectiv pe cea a vechilor evrei, înainte de introducerea cultului imperial, din moment ce bătrânii iudeilor îi pot spune lui Iisus că le-a construit o sinagogă, ceea ce trebuie să se fi întâmplat înainte de introducerea acestuia în Palestina. Constatăm, în orice caz, un inclusivism nedefinit, care se va afirma și în anii următori ca o complementară la cultul împăratului.

Al treilea nivel este manifestat de Domnul Iisus Hristos însuși prin cuvintele de apreciere pe care le folosește la adresa credinței centurionului: „…Zic vouă că nici în Israel n-am aflat atâta credință;”. Sesizăm aici cea mai explicită formă de inclusivism, prin raportare la spațiul teocosmic iudeu în interiorul căruia acționează Mântuitorul. Dacă forma supremă de religiozitate este credința, iar Israel apare ca cel desăvârșit spațiu teocosmic de până în acel moment, atunci cuvintele Domnului nu pot însemna altceva decât că forme maxime de religiozitate pot fi găsite și la aparținătorii altor spații teocosmice.

În ceea ce o privește pe femeia canaaneancă (Marcu 25-30; Matei 15, 22-28), dincolo de dialogul care duce la vindecarea fiicei ei, remarcăm faptul, evidențiat în mod expres de Marcu, că era grecoaică, respectiv „păgână”, cum apare în traducerile mai noi, interpretative. Această asimilare este importantă pentru că în acest caz ea femeia samarineană îi reprezintă pe toți păgânii, așa cum sutașul reprezintă întregul panteon roman.

În ce privește întâlnirea Domnului Hristos la Fântâna lui Iacob (Ioan IV, 5-30), este interesantă pentru că ea prezintă o alteritate mult mai mică în raport cu religia evreilor, comparabilă nu doar cu situațiile anterioare, ci și cu diferențele dintre creștini. Evidențiez aici faptul că femeia aceasta cunoaște foarte bine dificultățile de comuniune cu Domnul Iisus, în care vede la început doar un evreu, însă le depășește în urma dialogului cu el. Nu se spune nicăieri că s-ar fi convertit, dimpotrivă, din dialogul ei cu ceilalți samarineni rezultă că traduce întâlnirea cu el în cheia lor de înțelegere și acceptă comuniunea cu el. Samarinenii respectivi, despre care ni se spune că au venit la Iisus presupunând că este Hristosul, sunt incluși și ei în lucrarea sa mântuitoare în virtutea disponibilității lor interioare⁵⁵.
Cele 3 exemple sunt personale nu inclusiviste. Adică este vorba de persoane, nu anonime ci cazuri concrete, conștiente ceea ce înseamnă că nu primesc un Hristos subliminal, inconștient ci chiar se întâlnesc cu El față către față. Sunt lăudate nu pentru credința în superstițiile din religiile de care aparțin ci pentru cea în Hristos, nu un Hristos subliminal sau sub nu știu ce interpretare hristicosofisticată ascuns în „mântuitorii” religiilor din care provin, lucru inexistent de fapt.

De unde pune în cârca sutașului cine știe ce credință în împărat? Chiar dacă a avut-o mai înainte, dar aceasta nu o putem ști având în vedere că unii erau prozeliți evrei, dar după întâlnirea cu Hristos mai poate fi vorba de o neschimbare în credință spre Ortodoxie?

Și mai evident este cazul femeii samarinence care este chiar Sfânta Mare Muceniță Fotini care a mers cu propovăduirea până la Nero cezarul Romei aducând mulțimi multe spre Hristos și dându-și chiar viața pentru El cu toată familia sa de mucenici:

Sinaxar 26 Februarie În această lună, ziua a douăzeci şi şasea, pomenirea sfintei muceniţe Fotini samarineanca, cu care a vorbit Domnul Hristos la fântână, şi cei împreună cu dânsa. Pe vremea lui Neron, împăratul Romei, s-a pornit prigoană mare împotriva creştinilor. Căci după ce sfinţii apostoli Petru şi Pavel au pătimit mucenicia, căutau şi pe ucenicii lor să-i piardă. Atunci, sfânta Fotini, aflându-se cu Iosi, fiul ei, în cetatea Cartaginei, în Africa, propovăduia acolo Evanghelia lui Hristos, cu îndrăzneală. Iar Victor, fiul ei cel mai mare în vârstă, făcând vitejii mari în războiul cu avarii, care se ridicaseră cu oaste asupra romanilor, a fost făcut general de către împărat şi a fost trimis, după aceea, în Italia, ca să chinuiască pe toţi creştinii ce se aflau acolo. Atunci ducele Sebastian, care era în Roma, auzind de el şi chemându-l la sine, i-a zis: ştiu bine, generale, că eşti creştin, şi mai ştiu că maica ta împreună cu Iosi, fratele tău, urmau lui Petru. Dar ceea ce ţi-a poruncit împăratul caută să faci cu toată nevoinţa, ca să nu-ţi primejduieşti viaţa. Atunci Victor i-a zis: eu vreau să fac voia cerescului şi nemuritorului Împărat; cât priveşte însă porunca împăratului Neron, ca să chinuiesc pe creştini, nici măcar nu pot să aud un lucru ca acesta. Atunci ducele îi zise: te sfătuiesc, Victore, ca pe un bun prieten, că de vei şedea la judecată şi vei cerceta pe cei ce se cunosc că sunt creştini şi-i vei chinui, vei plini şi voia împăratului şi vei dobândi şi averile creştinilor. Dar trimite ştiri maicii tale şi fratelui tău să nu-şi mai arate pe faţă învăţăturile lor, învăţând pe elini, ca să se lepede de credinţa părintească, pentru ca să nu cazi şi tu în nevoie până în cele din urmă; ci să vă păstraţi credinţa în Hristos, precum voiţi. Victor însă i-a zis: departe de la mine să fac una ca aceasta şi să chinuiesc vreun creştin, sau să iau ceva de la dânsul, sau să sfătuiesc, cum zici tu, pe mama mea sau pe fratele meu ca să nu propovăduiască pe Hristos Dumnezeu; ci încă mai vârtos şi eu propovăduitor al lui Hristos sunt şi voi fi, ca şi ei şi suntem gata să primim orice rău ce ni se va întâmpla. Atunci ducele zise: eu, frate, te sfătuiesc ceea ce îţi este de folos, iar tu vei vedea ce vei face. Acestea zicând ducele, îndată a orbit şi a căzut jos, din pricina unei dureri neaşteptate şi crude a ochilor şi a rămas fără glas. Ridicându-l de la pământ, cei ce se aflau acolo, l-au aşezat pe un pat, şi a zăcut trei zile nevorbind nimic. Apoi, după trei zile, a strigat cu glas mare, zicând: unul este Dumnezeu: Cel al creştinilor! Şi Victor intrând la dânsul i-a zis: cum de te-ai schimbat aşa, îndată? Iar el i-a zis: mă cheamă Hristos, dulcele meu Victor! Şi îndată catehizându-l şi învăţându-l, l-a botezat şi după ce a ieşit din apă, îndată a văzut şi a slăvit pe Dumnezeu. Văzând mulţimea această minune s-a înfricoşat ca nu cumva să păţească şi ei asemenea, de nu vor crede şi au venit către Victor de s-au botezat. După aceasta a ajuns la urechile împăratului Neron, că Victor, generalul Italiei şi Sebastian ducele cetăţii propovăduiesc învăţătura lui Petru şi a lui Pavel şi a celorlalţi apostoli şi că aduc pe toţi la Hristos. Încă şi că mama generalului, Fotini, cu Iosi fiul ei, trimişi fiind la Cartagina, făceau şi ei asemenea. Împăratul, fierbând de mânie, a trimis slujitori în Italia să aducă pe creştinii de acolo, bărbaţi şi femei, la Roma. Atunci Domnul s-a arătat acestor creştini zicându-le: "Veniţi către Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi. Nimic să nu vă temeţi, că Eu sunt cu voi şi Neron cu ai lui va fi biruit". Iar către Victor, a zis: "De acum Fotin va fi numele tău, căci mulţi luminându-se prin tine, vor veni la Mine; iar cuvântul tău va întări pe Sebastian spre mărturisire; şi fericit va fi cel ce se va nevoi până la sfârşit". Acestea zicând Hristos Domnul, S-a suit la cer. Şi au fost descoperite şi sfintei Fotini toate cele ce erau sã i se întâmple mai târziu. Purcezând ea de la Cartagina cu mulţime de creştini, a ajuns la Roma cea mare. Şi s-a tulburat toată cetatea, zicând: cine este aceasta, care a venit cu atâta mulţime? Dar ea, cu îndrăzneală, mărturisea pe Hristos. Atunci a fost prins de către soldaţi şi Fotin fiul ei, împreună cu Sebastian ducele. Iar sfânta mergând mai înainte de dânşii, s-a înfăţişat lui Neron, cu Iosi şi cu cei ce erau cu dânsa. Şi Neron i-a zis: pentru ce aţi venit la noi? Iar sfânta i-a spus; pentru ca să te învăţăm, să te închini lui Hristos. După aceea cei ce se găseau de faţă au adăugat: Sebastian ducele şi Victor generalul, cei ce tăgăduiesc credinţa în zeii voştri au venit din Italia la Roma. Şi împăratul a poruncit să-i aducă, şi venind ei înăuntru, la împărat, acesta le-a zis: ce aud despre voi? Şi sfinţii i-au răspuns: câte ai auzit despre noi, împărate, toate sunt adevărate. Iar el privind cu căutătură sălbatică asupra sfinţilor, le-a zis: vă lepădaţi de Hristos, sau voiţi mai degrabă să pieriţi într-un chip cât se poate de groaznic? Dar sfinţii, ridicând ochii spre cer, au zis: O, Hristoase, Împărate al cerului, să nu se întâmple niciodată una ca aceasta, ca să ne despărţim de credinţa şi dragostea pe care o avem către Tine! . Apoi împăratul a întrebat iarăşi pe sfinţi: care este numele vostru? Iar sfânta i-a zis: eu am fost numită Fotini de Iisus Hristos, Dumnezeul meu; iar surorile mele: cea de a doua, care s-a născut după mine, se numeşte Anatoli; a treia, Foto; a patra, Fotida; a cincea, Paraschevi; şi a şasea, Chiriachi. Iar fiii mei aceştia: cel dintâi se numeşte Victor, care a fost numit mai pe urmă de Domnul meu Iisus Hristos, Fotin; iar al doilea, care este cu mine, Iosi. Atunci Neron a zis: cu toţii v-aţi înţeles între voi să vă supuneţi la chinuri şi să muriţi pentru Nazarinean? Şi sfânta a zis: da, toţi pentru Dânsul, cu veselie şi cu bucurie, vom muri. Atunci împăratul a poruncit să fie supuşi toţi sfinţii la cele mai grele chinuri, până ce vor înceta să mai creadă în Hristos. Însă cu ajutorul lui Dumnezeu, sfinţii au îndurat toate felurile de chinuri, mărturisind cu tărie că Hristos este Dumnezeu. Aceasta a făcut ca mulţi dintre chinuitori şi dintre păgâni care erau de faţă să creadă în Dumnezeul creştinilor şi să mărturisească pe Hristos Dumnezeu adevărat. Din pricina aceasta au fost şi ei supuşi la chinuri şi ucişi fiind au primit cununa muceniciei dimpreună cu sfânta Fotini şi cu toţi sfinţii care erau împreună cu ea. Tot în această zi, pomenirea sfintei Anatoli, a doua soră a sfintei Fotini, care de sabie s-a săvârşit. Tot în această zi, pomenirea sfintei Foto, a treia soră a sfintei Fotini, care de sabie s-a săvârşit. Tot în această zi, pomenirea sfintei Fotida, a patra soră a ei, care fiind legată de doi copaci şi despicându-se, s-a săvârşit. Tot în această zi, pomenirea sfintei Paraschevi, a cincea soră a ei, care de sabie s-a săvârşit. Tot în această zi, pomenirea sfintei Chiriachi, a şasea soră a ei, care de sabie s-a săvârşit. Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Iosi, fiul sfintei Fotini, care de sabie s-a săvârşit. Tot în această zi, pomenirea sfântului Fotin, celălalt fiu al sfintei Fotini, care de sabie s-a săvârşit. Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici Sebastian, ducele, şi Hristodul, care de sabie s-a săvârşit. Sfinţii mucenici Sebastian şi Hristodul au murit de sabie în vremea împărăţiei lui Nero (54-68). Ei au împreună-pătimit cu sfânta muceniţă Fotini (sau Fotina). Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Victor, care de sabie s-a săvârşit.^56

Așadar cazurile citate din Sfânta Evanghelie nu sunt inclusiviste ci tocmai susținătoare ale posibilităților uimitoare de convertire spre Ortodoxie indiferent de credința, locul și timpul în care se află vreun om, pe care negreșit îl află Hristos.

De altfel însuși autorul citat mai sus recunoaște singur limitele inclusivismului:

Limitele inclusivismului. Rahner și ceilalți inclusiviști au scos în relief comunicarea aceasta tainică a tuturor oamenilor cu Hristos, arătând că el pătrunde în viața creștinilor și necreștinilor în planul subliminal despre care am vorbit, fără ca cei afectați să sesizeze acest lucru. Inclusivismul religios susține această influențare obiectivă a tuturor oamenilor și făpturilor de lucrările lui Hristos ceea ce oferă oamenilor puterea de a săvârși binele. Este o ideea cu temei scripturistic căreia nu i te poți sustrage și care reprezintă un mare câștig pentru reflexia și spiritualitatea creștină. În ciuda acestui merit major, împotriva inclusivismului s-au formulat două obiecții importante.

a.) Cel dintâi neajuns al acestui model soteriologic este că nu vizează omul în ansamblul său, ci doar latura nedefinit – inconștientă a ființării sale. Însă creștinismul nu este numai o problemă de vindecare a naturii umane, ci o religie personală, bazată pe relația dintre eu și tu. Comuniunea creștină este prin excelență o realitate între două persoane care își asumă și manifestă în mod conștient identitatea. Această dimensiune esențială a vieții religioase ne este bine cunoscută nouă, ortodocșilor, deoarece în practica noastră liturgică relația personală cu Hristos este clar înscrisă în parametrii dialogali eu și tu. Acesta este sensul rostirii numelui în momentul împărtășirii: Hristos inițiază comunicarea cu mine prin preotul care cheamă (cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să vă apropiați, adică așa să veniți la mine, dacă ar fi să parafrazăm textul liturgic).

b.) Cea de a doua obiecție pornește de la premise cu totul diferite, privește întreaga problemă dintr-un unghi mai curând sociologic și politic și are la origine gândirea democratică a epocii noastre. Într-o epocă democratică, care afirmă importanța identității fiecărui grup social, inclusivismul religios ar atenta la aceste idei. Concret se afirmă că el exprimă spiritul imperialist al europenilor, care doresc să impună tuturor popoarelor nu doar sistemul lor economic și politic, ci și credințele lor religioasă. Cu alte cuvinte, europenii vor din nou să-i stăpânească pe toți ceilalți, găsind expresii foarte subtile și frumoase. Tendințele acestea imperialiste s-au manifestat și în trecut, cum arată mai ales violența misiunii creștine în cele două Americi. Inclusivismul ar fi tot un fel de violentare a celorlalți, doar că ceva mai subtilă, care denigrează celelalte religii prin contestarea unor virtuți soteriologice proprii.⁵⁷

Așa este cu mici observații:

1. 
   Nu există temei scripturistic ci doar răstălmăciri:
   

2Pe 3:15 Şi pre îndelunga răbdare a Domnului nostru mântuire să o socotiţi, precum şi iubitul nostru frate Pavel după înţelepciunea cea dată lui a scris vouă; 16 Precum şi întru toate epistoliile sale, grăind de acestea, întru care sunt unele cu anevoie a se înţelege pe care cei neînvăţaţi şi neîntăriţi le răsvrătesc ca şi pre celelalte scripturi, spre a lor pierzare. 17 Deci voi, iubiţilor, acestea mai înainte ştiind, păziţi-vă, ca nu cu înşelăciunea celor fărădelege fiind strămutaţi, să cădeţi de la întărirea voastră. 18 Ci să creşteţi întru harul şi cunoştinţa Domnului nostru şi Mântuitorului Iisus Hristos. Acestuia slava şi acum şi în ziua veacului, Amin.

2. 
   Nu denigrează celelalte religii, fiindcă nici una nu are virtute soteriologică sau mântuitoare ci tocmai Ortodoxia hulindu-o că nu este singura mântuitoare sau că n-are putere de pătrundere în orice loc, timp, religie și om care o vrea.