I. Noi credem că: 1 A. Mântuirea nu este o răsplată juridică pentru fapte bune ci este trăirea vieții lui Hristos reală în noi 1

B.După cartea Sfântului Cuvios Ioan Iacob de la Neamț: Din Ierihon către Sion

VEDENIA UNUI CREŞTIN – CU NUMELE DUMITRU – LA ANUL 1580

partea a II-a – cuprins

În apropiere se Sf. Munte Athos din Grecia era în vremea veche un sat cu numele Isvoros, care astăzi se cheamă Stratonica. În acest sat, pe la anul 1580, se afla un creştin cu numele Dumitru. Era un om simplu şi smerit, care se păzea la toate cele care vatămă sufletul, iar la cele bune îşi da silinţa să le împlinească. Pentru aceasta s-a învrednicit ca să-i descopere Dumnezeu acestea pe care le veţi auzi mai jos: Robul acesta al lui Dumnezeu, Dumitru, avea un băiat în vârstă de 12 ani şi foarte mult îl iubea el şi cu femeia lui. Însă a voit Dumnezeu să le moară băiatul. Iar tatăl lui de prea multă scârbă a căzut în boală grea şi zăcea la pat. După 15 zile, într-o seară, i-a venit lui Dumitru un fel de leşin şi a murit. Atunci femeia lui şi cu soacră-sa, cari îl îngrijeau, au început a plânge cu glas mare, cum este obiceiul în lume. Când au auzit vecii, au alergat îndată şi plângeau împreună. Trebuiau acum să-l îmbrace cu haine de îngropare. În vremea când l-au dezbrăcat de hainele vechi, au văzut că toate mădularele erau reci, însă pieptul lui era cald. Deci s-au hotărât să mai aştepte până când se va răci desăvârşit şi atunci să-l îmbrace. Aşteptând ei 2-3 ceasuri, l-au aflat iarăşi cald. Deci stând în aşteptare multe ceasuri, a venit noaptea şi toţi cei din casă au mers la culcare. Însă femeia şi soacra răposatului dimpreună cu unele rudenii au rămas să privegheze lângă mort. Dar din multa oboseală au adormit cu toţii. Când a început să se lumineze de ziuă (o, minune) a suspinat din greu mortul şi s-a ridicat pe şezut. Iar cei cari şedeau de pază lângă el, auzind suspinarea lui, s-au trezit îndată şi văzând pe Dumitru viu se mirau cu toţii, căutând să-l întrebe cum a murit şi iarăşi a înviat. Însă el nu răspundea nimic, ci ţinea mâna la gură şi tăcea privind în pământ. A stat aşa vreme de trei zile, fără să mănânce ori să bea ceva, iar femeia lui, aducându-şi aminte de răposatul lor băiat, sta alături şi plângea. Auzind Dumitru pe femeia lui plângând, a deschis gura, zicând către ea: “Pentru ce plângi ticăloasă, socotind că fiul nostru a murit? Să ştii că fiul nostru trăieşte şi se află la mare bucurie, în loc luminos şi slăvit. Măcar de-am fi şi noi acolo unde este el şi să trăim şi noi asemenea viaţă fericită”. A auzit femeia lui vorbele acestea, însă de multă plângere nu l-a mai întrebat nimic. Dar soacra lui care şedea alături i-a zis: “De unde ştii tu, Dumitre, că trăieşte fiul tău şi se află la aşa de mare bucurie şi odihnă?” Iar el a răspuns: “Am văzut eu singur cu ochii mei unde se află băiatul meu”. “Şi ce anume ai văzut?”, a întrebat iarăşi soacră-sa. Atunci el a început să povestească astfel: “Cum eram eu bolnav la pat odată, deschizând ochii, am văzut un om prea luminat, a cărui frumuseţe nu pot s-o spun prin cuvinte. Şi îndată ce l-am văzut, mi s-a răpit mintea şi nu mai simţeam nimic din lumea asta, ci numai la dânsul priveam şi nu-mi puteam dezlipi ochii de la el. Mi s-a părut însă că m-am despărţit de voi şi mă aflam în braţele lui, iar el apucându-mă a zburat în sus. Cum urcam noi aşa, mi s-a părut că am trecut şapte ceruri şi după ce le-am trecut, ne aflam în altă lume. Lumina lumii de acolo era mult mai strălucitoare, şi pământul de acolo era mult mai frumos ca pământul acesta. Era ca un câmp prea frumos, împodobit cu 3 soiuri de copaci înfloriţi, iar mireazma lor şi frumuseţea nu poate omul ca s-a povestească. Un soi de copaci îmi părea că sunt migdali înfloriţi, alţii semănau cu trandafirii roşii, iar alţii păreau niste crini vărateci. Tot pământul acela este plin cu asemenea copaci. Deci mergând noi pe locul acela, am văzut două porţi de fier închise şi pecetluite. În faţa porţii din dreapta stăteau de pază o mulţime de oameni tineri în veşminte albe. Iar la cea din stânga păzeau nişte uriaşi negri. Când am ajuns în faţa porţilor a zis către mine călăuza cea minunată: “Pleacă-te în jos repede şi te închină”. Atunci eu m-am aplecat şi m-am închinat cu frică, rămânând întins pe pământ. Acolo am auzit un glas din depărtare, zicând: “Pentru ce l-ai adus aici pe acesta? Nu ţi-am zis să-l aduci pe el, pe vecinul său Nicolai să-l aduci. Acesta are încă a mai trăi pe pământ.” Cum a auzit glasul acesta, călăuza mea m-a ridicat îndată şi ne-am pornit către răsărit. Şi iată că ne-am aflat într-un câmp mare şi frumos şi prea plăcut. Acolo erau mulţime de copaci prea frumos înfloriţi. Şi fiecare copac avea câte un om care şedea la umbra lui. Oamenii aceia erau de aceeaşi statură şi grosime, dar înfăţişarea lor nu era la fel: unii aveau chipul luminos şi vesel, alţii erau negri ca arapii şi chipul lor întristat. Fiecare cunoştea orice altul a făcut în lumea asta, fie bine fie rău, căci aveau nişte semne cari arătau tot ce au făptuit în lume: ori furtişag, ori desfrânare, ori preacurvie, ori beţie, ori alte păcate. Şi cum mergeam noi pe câmpul acela, uitându-mă eu într-o parte şi în alta, am cunoscut pe mulţi din cei cari au trăit la noi şi acum sunt morţi. Am văzut acolo într-o livadă 4 copii luminaţi şi frumoşi, cari şedeau împreună la un copac înflorit şi prea frumos. Şi cum i-am văzut la atâta veselie, m-am oprit cugetând la frumuseţea acelor copii. Privind mai bine am cunoscut că aceştia erau copiii mei. Acolo se afla băiatul meu care a murit de curând (în vârstă de 12 ani). Şi când i-am cunoscut s-a veselit inima mea. Atunci mi-a zis călăuza mea: “Poate ştii ai cui sunt copiii aceştia?”, iar eu am zis: “Da, Stăpânul meu, ei sunt copiii mei şi eu mă scârbeam că au murit, iar acum când îi văd aşa de frumoşi, mă bucur şi aş dori să ramân cu ei”. Şi zicând acestea ne-am depărtat îndată. Eu însă văzând podoaba locului aceluia am cutezat să zic către cel care mă însoţea: “Stăpânul meu, oare acesta este raiul, pe care l-a sădit Dumnezeu?” Iar el mi-a zis: “Nu-i acesta Raiul, ci este pământul drepţilor şi locul de odihnă al binecredincioşilor creştini. În locul acela a rânduit Dumnezeu ca să stea sufletele lor până va face judecată şi răsplătire. Iar bunătăţile cele veşnice pe cari le dobândesc cei drepţi, precum şi muncile pregătite pentru chinuirea celor păcătoşi sunt acolo unde ai văzut două porţi de fier şi acestea vor fi la sfârşitul lumii, în ziua înfricoşată a judecăţii, la a doua venire a lui Hristos. Atunci vor merge păcătoşii în munca cea veşnică, iar drepţii în viaţa cea veşnică”. Auzind eu acestea de la călăuza cea minunată şi mergând către Amiază, am ajuns într-un loc întunecos şi urât, care era murdar şi avea mulţime de oameni înlăuntru cu feţele foarte întristate. Atunci am întrebat pe călăuză, cine sunt aceştia. Iar el mi-a zis: “Acesta este neamul iudeilor cari n-au crezut în Hristos”. Şi mai mergând puţin am ajuns la un loc mai întunecos, care avea noroi şi putoare multă. Acolo erau o mulţime de oameni în chip de copii mici, alţii în chip de căţei mici fără ochi, iar alţii ca viermii cari mişună în murdărie. Întrebând despre ei, mi-a răspuns călăuza: “Acesta este neamul ismailiţilor şi al ereticilor”. După ce am mai mers puţin, am dat de neamul faraoniţilor (egiptenii vechi) şi erau întunecaţi la faţă şi negri. De aici am trecut prin multe locuri şi am văzut multe neamuri de oameni. Fiecare credinţă şi erezie avea un loc deosebit. Şi întrebând eu pe călăuză mi-a lămurit toate. Cum îmi povestea el multe şi felurite, am auzit o detunătură mare sub picioarele noastre şi îndată s-a făcut clocot mare şi a ieşit ţipăt amar şi scârbos ca de balaur mare, sau ca de fiară sălbatecă care loveşte şi fluieră. Auzind eu acest ţipăt necurat, m-am speriat şi căutam să mă ascund în sânul călăuzei mele întrebându-l cu frică: “Domnul meu, ce este ţipătul acesta înfricoşat?” Iar el mi-a zis: “Acesta este iadul care înghite pe toţi păcătoşii şi pe cei necredincioşi cari n-au crezut în Hristos, şi niciodată nu se satură”. Atunci am auzit un glas de sus, care zicea: “Ce strigi şi te frămânţi? Mai aşteaptă puţin şi te vei sătura de mulţi arhierei nevrednici, de preoţi şi de monahi”. Şi pe când era încă în urechile mele glasul acela, m-am aflat numaidecât aici, pe patul meu. Văzându-mi trupul cel urât, nu voiam să intru. Iar călăuza mea m-a silit şi fără voia mea să intru în trup. Şi atâta m-a durut trupul meu, încât mi s-au zdruncinat toate oasele şi încheieturile”. Când a auzit soacră-sa aceste cuvinte de la Dumitru, le-a vestit în toată eparhia aceea. În vremea asta se afla pe acolo şi Părintele Duhovnic Mitrofan Ritorul, bărbat învăţat şi cuvântăreţ, care auzind despre asta, a mers acasă la Dumitru şi l-a întrebat cu de-amănuntul despre vedenia lui. Iar Dumitru a spus Duhovnicului toate câte s-au scris aici. Spune Părintele Mitrofan Duhovnicul că a mers în trei rânduri la el acasă şi l-a descusut pe Dumitru cu multă scumpătate şi s-a încredintat că adevărată este vedenia (descoperirea). S-a încredinţat mai ales din împlinirea cuvintelor cari s-au zis către călăuză (la începutul vedeniei), adică când a strigat: “Lasă-l pe acesta şi adă-l pe vecinul său Nicolai”. În adevăr Nicolai acesta era sănătos în vremea aceea şi după două zile de la vedenia lui Dumitru s-a îmbolnăvit şi a murit. Şi cele care au fost pregătite pentru îngroparea lui Dumitru, acelea au fost folosite la îngroparea lui Nicolai. Acestea le-am aflat cu adevărat şi le-am scris pentru folosul oamenilor credincioşi. În Mânăstirea Lavra Sf. Atanasie, codicile No. 55 din Sf. Munte Athos^74.



1^ CAPITOLUL XXVII Pentru care motiv am fost făcuţi cu voinţă liberă? Prin urmare noi spunem că liberul arbitru însoţeşte în chip nemijlocit raţiunea şi că prefacerea şi schimbarea este înnăscută în cele ce se nasc. (Tot ceea ce este născut este schimbător, deoarece este necesar să fie schimbătoare acelea a căror naştere a început prin schimbare. Iar schimbarea este a fi adus de la neexistenţă la existenţă şi a deveni altceva din o materie dată.) Cele neînsufleţite și cele iraţionale se schimbă prin modificările corporale pomenite mai sus; cele raţionale, prin alegere. Facultatea de a raţiona are o parte teoretică și alta practică. Partea teoretică înţelege existenţele aşa cum sunt. Partea practică deliberează şi hotărăşte măsura dreaptă a lucrurilor care se săvârşesc. Partea teoretică se numeşte raţiune pură, iar cea practică, raţiune practică. Şi iarăşi, partea teoretică se numeşte înţelepciune, iar cea practică prudenţă. Tot cel care deliberează, deliberează pentru că are în stăpânirea sa alegerea celor care trebuiesc făcute, cu scopul de a alege ceea ce s-a judecat ca preferabil de deliberare şi, alegându-l, să-l facă. Iar dacă este aşa, urmează că liberul arbitru subzistă cu necesitate raţiunii. Astfel, sau nu va fi omul raţional sau, dacă este raţional, va fi stăpânul faptelor și înzestrat cu liberul arbitru. Pentru acest motiv cele iraţionale nu au liberul arbitru, căci ele sunt conduse de natură mai mult decât o conduc. Pentru acest motiv nici nu se opun dorin ţei naturale, ci, îndată ce doresc ceva, se mişcă spre faptă. Omul însă, fiind raţional, conduce mai mult firea decât este condus de ea. Pentru aceea când doreşte, dacă ar voi, are putere să-şi înfrâneze dorinţa sau să-i urmeze. Din pricina acestor consideraţii, cele iraţionale nu sunt nici lăudate, nici blamate; omul, însă, este și lăudat și blamat. Trebuie să se ştie că îngerii, fiind fiinţe raţionale, sunt înzestraţi cu liberul arbitru. Şi pentru că sunt creaţi sunt şi schimbători. Acest lucru l-a arătat diavolul. El a fost creat bun de creator, dar, în virtutea liberului arbitru, el şi cu puterile care au apostaziat împreună cu el, adică demonii, a ajuns descoperitorul răutăţii, în timp ce celelalte cete ale îngerilor au persistat în bine. […] Şi iarăşi: în fiinţele lipsite de raţiune conduce firea; în om, însă, este condusă firea, pentru că omul se mişcă în chip liber potrivit voinţei; prin urmare omul este prin fire voliţional. Şi iarăşi: omul a fost făcut după chipul fericitei și suprafiinţialei Dumnezeiri; firea dumnezeiască, însă, este prin natură şi liberă şi voliţională; prin urmare omul, fiind o icoană a ei, este prin natură și liber şi voliţional. Căci părinţii au definit liberul arbitru voinţă.[…] Fericitul Pavel apostolul zice: „S-a făcut ascultător până la moarte, şi la moarte pe cruce"323. Ascultarea este supunerea unei voinţe care există, nu a unei voinţe care nu există324. Căci nu vom spune că fiinţa lipsită de raţiune este ascultătoare sau neascultătoare. Domnul s-a făcut ascultător Tatălui, nu pentru că a fost Dumnezeu, ci pentru că a fost om. Ca Dumnezeu nu era nici ascultător, nici neascultător, deoarece a fi ascultător, şi neascultător, după cum a spus purtătorul de Dumnezeu Grigore, aparţine celor care sunt supuse325. Prin urmare, Hristos a fost voliţional şi ca om. Când spunem voinţă naturală nu afirmăm că aceasta este constrângătoare, ci liberă; căci dacă este raţională, este negreşit şi liberă. Nu numai firea dumnezeiască şi nezidită nu are nimic constrângător, dar nici firea cugetătoare și creată. Lucrul acesta este evident. Dumnezeu, fiind prin fire bun, prin fire creator și prin fire Dumnezeu, nu este prin constrângere acestea. Căci cine este acela care să-l constrângă? Trebuie să se ştie că liberul arbitru se vorbeşte în sens omonim, dar în alt fel cu privire la Dumnezeu, în alt fel cu privire la îngeri și în alt fel cu privire la oameni. Cu privire la Dumnezeu în chip suprafiin ţial. Cu privire la îngeri în aşa fel că la ei executarea merge împreună cu dispoziţia spre acţiune, fără ca să se scurgă vreun timp între dispoziţie şi executare. Având în chip firesc liberul arbitru, fac uz de el neîmpiedicat, căci nu au nici o împotrivire din partea trupului și nici nu au pe cineva care să-i ispitească. Dar cu privire la oameni în aşa fel că la ei dispoziţia este concepută în timp înaintea execuţiei. Omul este liber și are în chip firesc liberul arbitru; el are însă și ispita diavolului şi mişcarea corpului. Aşadar prin ispită și prin greutatea corpului execuţia este posterioară dispoziţiei. Dacă Adam a ascultat pentru că a voit şi daca a mâncat pentru că a voit, urmează că în noi voinţa a pătimit pentru prima oară. Iar dacă voinţa a pătimit pentru prima oară şi Cuvântul întrupat n-a luat-o pe aceasta împreună cu firea, urmează că nu ne-am făcut în afară de păcat. Mai mult: dacă facultatea liberului arbitru al firii omeneşti este opera Cuvântului, dar Cuvântul n-a luat-o pe aceasta, urmează că sau cunoaşte că nu este bună creaţia Sa, sau ne invidiază dacă ne vindecă această facultate; prin aceasta pe noi ne lipseşte de o vindecare completă, iar pe El se arată ca fiind stăpânit de patimă, căci nu vrea sau nu poate să ne mântuiască desăvârşit.

Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, Dogmatica. Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, ²1943. Varianta electronică APOLOGETICUM 2004