I. Noi credem că: 1 A. Mântuirea nu este o răsplată juridică pentru fapte bune ci este trăirea vieții lui Hristos reală în noi 1

, 18.06.2013 22:22:33, pp.75, 102-104

2^ 1Ti 2:4 Carele voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vie.

3^ Dumnezeu nu a creat pe om ca pe o piesă automată în angrenajul unei naturi inflexibile în procesele ei, ci ca subiect liber, capabil să flexioneze procesele naturii, ca să facă prin ele binele de bună voie şi să-şi arate prin aceasta conformi¬tatea cu voia cea bună a lui Dumnezeu, progresând în asemănarea cu El. O încadrare mecanică a omului în ordinea unei naturi mecanice ar fi făcut fără rost atât crearea lumii, cât şi a omului. Dar crearea unei naturi care poate atrage pe om într-un automatism, care pentru sensibilitatea omului cu ecou în spirit poate lua proporţii de pasiuni absolute, impune omului misiunea de a lupta pentru menţinerea şi întărirea libertăţii sale, pentru ca prin ea să elibereze atât natura cât şi trupul său de automatismul încadrării în ea cu rezonanţele pătimaşe în el. Omul nu poate deveni o piesă întru totul asemenea naturii, dar devine pătimaş când cade în stăpânirea ei, după cum atunci când îşi afirmă stăpânirea sa asupra ei devine virtuos, fortificat spiritual. Pentru aceea i s-a dat porunca să stăpânească asupra naturii. Dacă urma acestei porunci, îşi afirma libertatea sa şi întărirea spiri¬tului prin ea. Porunca nu urmărea aservirea omului, ci întărirea lui în libertate şi în comuniunea cu Dumnezeu. Ea îi cerea omului să rămână om şi să se fortifice ca om, ca fiinţă superioară naturii.

Numai fiind deasupra automatismului naturii, omul putea să şi iubească cu adevărat pe Dumnezeu, sau putea să fie cu adevărat virtuos. O virtute, sau o nepăcâtuire prin natură şi nu prin bunăvoinţă, nu reprezintă o forţă a spiritului. Sfântul Vasile răspunzând întrebării: de ce nu avem în constituţia noastră nepăcătuirea, răspunde: "Pentru că şi tu pe casnicii tăi îi ai binevoitori nu când îi ţii legaţi, ci când îi vezi împlinind de bunăvoie datoriile lor. Deci şi Dumnezeu nu iubeşte ceea ce facem fiind siliţi, ci ceea ce facem din virtute. Iar virtutea se săvârşeşte din libera alegere, nu din silă. Iar libera alegere depinde de noi. Iar ceea ce depinde de noi, este libertatea" (Homilia quod Deus non est auctor malorum, P. G. 31, col. 345.)

a.Paradoxul libertăţii. Dar neurmând poruncii de a stăpâni asupra naturii, omul a renunţat la libertate. A renunţat la libertate însă prin libertatea însăşi, în- tr־un fel care lasă omului oricând posibilitatea să revină asupra acestei renunţări măcar în parte, sau să dorească să revină asupra ei. Dacă nu avea libertate să renunţe la ea în mod liber, nu i s-ar fi cerut să şi-o afirme stăpânind asupra naturii. Baza întregii măreţii a chipului dumnezeiesc al omului stă în libertatea lui. Dar în ea a fost implicată şi putinţa căderii, putinţa de a-şi afirma libertatea renunţând în acelaşi timp la ea într-o anumită măsură şi de a aproba continuu, prin libertatea sa, renunţarea la libertate.

"Ca să poată împlini ordinul de a deveni dumnezeu - cum zice Sfântul Vasile - omul trebuia să-l poată şi refuza. Dumnezeu nu-Şi foloseşte atotputernicia în faţa libertăţii umane, pe care nu voieşte să o încalce, pentru că ea provine din atotpu¬ternicia lui Dumnezeu. Desigur, omul a fost creat numai prin voinţa lui Dumnezeu, dar nu poate fi îndumnezeit numai prin ea. A fost necesară o singură voinţă pentru creaţie, dar e nevoie de două, pentru îndumnezeire. O singură voinţă, pentru a aduce la existenţă chipul; dar două, pentru a face chipul asemănare. Iubirea lui Dumnezeu e aşa de mare, că nu vrea să constrângă pe om. Căci nu este iubire fără respect. Voinţa divină se va supune tatonărilor, ocolirilor, revoltelor înseşi ale voinţei umane pentru a o aduce la o liberă consimţire. Aceasta este providenţa divină". "Persoana umană e cea mai înaltă creaţie numai pentru că Dumnezeu pune în ea posibilitatea iubirii, cum şi a refuzării ei. Dumnezeu riscă ruina eternă a celei mai înalte creaţii ale Sale, ca să poată fi cea mai înaltă. Paradoxul este ireductibil. Chiar în măreţia sa de a putea deveni dumnezeu, omul e capabil să poată cădea" (VI. Lossky, Théologie Dogmatique, în: Messager, nr. cit., p. 229).

Preot Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.1, Ed. Institutului Biblic Şi De Misiune Al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, ²1996, pp. 282-283.

4^ În care din acestea deci să clasăm acţiunile omeneşti, dacă omul nu este cauza și principiul acţiunii? Căci nu este cu cale să atribuim lui Dumnezeu acţiunile ruşinoase uneori şi nedrepte; nici necesităţii, căci ele nu sunt întotdeauna la fel; nici soartei, căci ei spun că cele ale soartei fac parte din cele necesare şi nu din cele posibile; nici naturii, căci operele naturii sunt vieţuitoarele şi vegetalele; nici norocului, căci acţiunile oamenilor nu sunt rare şi neaşteptate; nici întâmplării, căci ei susţin că cele produse de întâmplare aparţin celor neînsufleţite sau iraţionale. Rămâne deci ca însuşi omul, care acţionează și lucrează, să fie principiul faptelor sale și să aibă liberul arbitru. Mai mult. Dacă omul cu nici un chip nu este principiul acţiunii sale, este zadarnic să aibă facultatea de a delibera. Căci la ce îi va folosi deliberarea, dacă nu este deloc stăpânul acţiunii sale? Orice deliberare se face în vederea acţiunii. Iar a declara că este de prisos partea cea mai frumoasă și cea mai de preţ din om, ar fi una din cele mai mari absurdităţi. Prin urmare, dacă deliberează, deliberează în vederea acţiunii, căci orice deliberare este în vederea acţiunii și din pricina acţiunii.

Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, Dogmatica, p.74

5^ Pentru că Dumnezeu a împodobit pe om în chip natural cu voinţă liberă, i-a dat poruncă să nu mănânce din pomul cunoştinţei254. Dar despre pom am vorbit după puterea noastră destul în capitolul despre paradis 255. Dumnezeu i-a dat această poruncă făgăduindu-i că dacă va păzi vrednicia sufletului, dând victorie raţiunii, cunoscând pe creator și păzind porunca Lui, va participa fericirii veşnice, va trăi în veci, ajungând mai presus de moarte. Dar dacă va supune sufletul corpului, dacă va prefera plăcerile corpului, neţinând seamă de vrednicia lui, asemănându-se animalelor neînţelegătoare256, scuturând jugul creatorului și neglijând porunca Lui dumnezeiască, va fi responsabil de moarte şi va fi supus stricăciunii și ostenelii, ducând o viaţă nenorocită. Căci nu era folositor ca omul să dobândească nemurirea fără să fie încă ispitit şi încercat, ca să nu cadă în mândria și condamnarea diavolului257. Diavolul din pricina nemuririi sale, după căderea lui de bunăvoie, s-a fixat în rău în chip neschimbat și fără posibilitate de pocăinţă. După cum iarăşi şi îngerii, după alegerea de bunăvoie a virtuţii, s-au stabilit, prin har, în chip neschimbat în bine. Prin urmare, trebuia ca omul să fie încercat mai întâi, căci un bărbat neispitit şi neîncercat nu este vrednic de nimic. Şi în încercare să se desăvârșească prin păzirea poruncii, ca astfel să primească nemurirea drept răsplată a virtuţii. Căci omul, fiind la mijloc între Dumnezeu și materie, prin păzirea poruncii, după ce se libera de legătura firească cu existenţele, avea să se fixeze în chip nestrămutat în bine, unindu-se cu Dumnezeu potrivit unei stări sufleteşti speciale. Prin călcarea poruncii, însă, îndreptându-se mai mult spre materie și smulgându-și spiritul său de la cauza lui, adică de la Dumnezeu, şi-a impropriat coruptibilitatea, a ajuns pasibil în loc de impasibil, muritor în loc de nemuritor, are nevoie de legături trupeşti şi de naştere seminală, s-a lipit, prin dragostea de viaţă, de plăceri, ca şi când ele ar fi elementele constitutive vieţii, şi urăşte fără nici o teamă pe cei care se sârguiesc să-l lipsească de ele, şi a schimbat dragostea de Dumnezeu în dragosle faţă de materie, iar mânia contra adevăratului duşman al mântuirii a prefăcut-o în mânie faţă de ceilalţi oameni. Aşadar, prin invidia diavolului, omul a fost biruit. Căci diavolul invidios şi urâtor de bine nu suferea, el, care a căzut din pricina mândriei, să dobândim cele de sus. Pentru aceea mincinosul momeşte pe nefericitul Adam cu nădejdea Dumnezeirii şi după ce îl urcă la aceeaşi înălţime a mândriei, îl pogoară spre aceeaşi prăpastie a căderii.[...]

Aşadar, îngerul are o fire raţională, spirituală, liberă și schimbătoare în felul de a gândi sau de a voi, căci tot ceea ce este creat este schimbător. Numai ceea ce este necreat este neschimbător. Tot ceea ce este raţional este şi liber. Aşadar, pentru că îngerul are o fire raţională și spirituală, este liber; iar pentru că este creat și schimbător, are facultatea de a rămâne şi a progresa în bine sau de a se îndrepta spre rău (cazul[...]

îngerilor căzu]i n.n.). Îngerul este incapabil de pocăinţă, pentru că este necorporal. Omul, însă, din pricina slăbiciunii corpului are parte de pocăinţă.[...]

Toată răutatea şi patimile necurate au fost născocite de ci. Li s-a îngăduit să ispitească pe om, dar nu au putere să forţeze pe cineva. Căci noi avem facultatea de a primi ispita sau de a nu o primi. Pentru acest motiv s -a pregătit diavolului şi demonilor lui și celor care îl urmează, focul nestins și pedeapsa veşnică125. Dar trebuie să se ştie că ceea ce este moartea pentru oameni, aceea este căderea pentru îngeri. După cădere ei nu mai au posibilitatea pocăinţei, după cum nu o au nici oamenii după moarte.

Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, Dogmatica, pp. 80, 37, 40

6^ Rom 2:11 Că nu este făţărnicie la Dumnezeu. 12 Căci câţi fărădelege au greşit, fărădelege vor şi pieri; şi câţi în lege au greşit, prin lege se vor judeca; 13 Că nu auzitorii legei suni drepţi la Dumnezeu, ci făcătorii legei se vor îndrepta. 14 Căci când neamurile, cele ce n'au lege, din fire fac ale legei, aceia lege neavând, ei singuri îşi sunt lege; 15 Carii arată fapta legei scrisă întru inimile sale, împreună mărturisindu-le lor cunoştinţa lor, şi cugetele lor întru sine pârându-se sau şi dându'şi răspuns de îndreptare; 16 În ziua când va judeca Dumnezeu cele ascunse ale oamenilor după evanghelia mea prin Iisus Hristos.

7^ † IPS Daniil ANDREEAN (PANONEANUL), mitropolit al Ardealului, Îndreptarea legii 1652, Ed. Academiei R.P.R., Bucureşti, ²1962, p. 589

8^ Sfântul Anastasie Sinaitul, patriarhul Antiohiei (Viețile Sfinților 20 aprilie)

9^ Mat 10:14 Şi oricine nu va primi pre voi, nici va asculta cuvintele voastre, ieşind din casa sau din cetatea aceea, scuturaţi praful de pe picioarele voastre. 15 Amin grăesc vouă, că mai uşor va fi pământului Sodomului şi Gomorului în ziua judecatei, decat cetăţei aceea.

10^ † IPS Daniil ANDREEAN (PANONEANUL), mitropolit al Ardealului, Îndreptarea legii 1652, Ed. Academiei R.P.R., Bucureşti, ²1962, pp. 618-619

11^ Triodul, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, ⁸1986, pp. 52-54.

12^ Protos. Nicodim MĂNDIŢĂ (după Sfântul Atanasie al Cretei), Calea sufletelor în veşnicie sau cele 24 vămi ale văzduhului, Volumul 2, Ed. Lumină din lumină, Bucureşti, ²1992, pp. 766

13^ 2Pe 2:19 Făgăduindu-le slobozenia, singuri robi fiind ai stricăciunei, pentru că ori de ce este cineva biruit de aceea s'a şi robit. 20 Că dacă după ce au scăpat de la spurcăciunile lumei prin cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, cu acelea iarăş împleticindu-se, se biruesc, s'au făcut lor cele de pre urmă mai rele decât cele dintâiu, 21 Pentru că mai bine era lor a nu fi cunoscut calea dreptăţii, decât după ce o au cunoscut, a se întoarce înapoi de la Sfânta poruncă ce li s'au dat lor, 22 Că s'a întâmplat lor pilda cea adevărată. Câinele s'a întors la borâtura sa şi porcul scăldat la mocirla tinei.

14^ 1Co 11:27 Astfel, oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat faţă de trupul şi sângele Domnului. 28 Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. 29 Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului. 30 De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit. 31 Căci de ne-am fi judecat noi înşine, nu am mai fi judecaţi. 32 Dar, fiind judecaţi de Domnul, suntem pedepsiţi, ca să nu fim osândiţi împreună cu lumea.

15^ Ioan 13:26 Răspuns-au Iisus: acela este, căruia eu întingând pâinea o voi da. Şi întingând pâinea o au dat lui Iuda al lui Simon Iscarioteanul. 27 Şi după pâine atunci a intrat într'însul satana. Deci au zis Iisus lui ce vrei să faci, fă mai degrab.

16^ Numim noul origenism trei forme de ecumenism: ecumenismul protestant (= nu contează cum crezi în Hristos, numai să te unești ca să faci fapte bune și atunci te mântuiești), ecumensimul papal (=nu contează cum crezi, numai să ai ca și cap pe papă în jurul căruia să te unești și atunci te mântuiești), ecumenismul New Age (= nu contează cum crezi, numai să formezi o singură nouă lume unită indiferent cum și atunci e bine).

Ecumenismul Ortodox, de fapt prost numit ecumenism fiindcă este de fapt misiune, înseamnă să te întâlnești cu credincioșii din toate religiile, chiar și la întâlnirile ecumeniste, și cu milă nedisprețuindu-i, acordându-le toată cinstea (sărmanilor oameni înșelați de alți oameni și de draci dar totuși chip al lui Dumnezeu) să le spui despre Ortodoxie pe înțelesul lor și să te unești cu ele dacă acceptă dreapta credință în lucrarea tainică de pocăință ca singura asemănare posibilă cu Iisus Hristos Adevăratul Dumnezeu. Acesta nu este erezie ci este apostolie:

Fap 17:18 Iar unii dintre filozofii epicurei şi stoici discutau cu el, şi unii ziceau: Ce voieşte, oare, să ne spună acest semănător de cuvinte? Iar alţii ziceau: Se pare că este vestitor de dumnezei străini, fiindcă binevesteşte pe Iisus şi Învierea. 19 Şi luându-l cu ei, l-au dus în Areopag, zicând: Putem să cunoaştem şi noi ce este această învăţătură nouă, grăită de tine? 20 Căci tu aduci la auzul nostru lucruri străine. Voim deci să ştim ce vor să fie acestea. 21 Toţi atenienii şi străinii, care locuiau acolo, nu-şi petreceau timpul decât spunând sau auzind ceva nou. 22 Şi Pavel, stând în mijlocul Areopagului, a zis: Bărbaţi atenieni, în toate vă văd că sunteţi foarte evlavioşi. 23 Căci străbătând cetatea voastră şi privind locurile voastre de închinare, am aflat şi un altar pe care era scris: „Dumnezeului necunoscut”. Deci pe Cel pe Care voi, necunoscându-L, Îl cinstiţi, pe Acesta Îl vestesc eu vouă. 24 Dumnezeu, Care a făcut lumea şi toate cele ce sunt în ea, Acesta fiind Domnul cerului şi al pământului, nu locuieşte în temple făcute de mâini, 25 Nici nu este slujit de mâini omeneşti, ca şi cum ar avea nevoie de ceva, El dând tuturor viaţă şi suflare şi toate. 26 Şi a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc, ca să locuiască peste toată faţa pământului, aşezând vremile cele de mai înainte rânduite şi hotarele locuirii lor, 27 Ca ei să caute pe Dumnezeu, doar L-ar pipăi şi L-ar găsi, deşi nu e departe de fiecare dintre noi. 28 Căci în El trăim şi ne mişcăm şi suntem, precum au zis şi unii dintre poeţii voştri: căci ai Lui neam şi suntem. 29 Fiind deci neamul lui Dumnezeu, nu trebuie să socotim că dumnezeirea este asemenea aurului sau argintului sau pietrei cioplite de meşteşugul şi de iscusinţa omului. 30 Dar Dumnezeu, trecând cu vederea veacurile neştiinţei, vesteşte acum oamenilor ca toţi de pretutindeni să se pocăiască, 31 Pentru că a hotărât o zi în care va să judece lumea întru dreptate, prin Bărbatul pe care L-a rânduit, dăruind tuturor încredinţare, prin Învierea Lui din morţi. 32 Şi auzind despre învierea morţilor, unii l-au luat în râs, iar alţii i-au zis: Te vom asculta despre aceasta şi altădată. 33 Astfel Pavel a ieşit din mijlocul lor. 34 Iar unii bărbaţi, alipindu-se de el, au crezut, între care şi Dionisie Areopagitul şi o femeie cu numele Damaris, şi alţii împreună cu ei.

17^ 2Co 6:14 Nu vă înjugaţi întru alt jug cu cei necredincioşi; că ce împărtăşire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împreunare are lumina cu întunerecul? 15 Sau ce unire are Hristos cu veliar? Sau ce parte este credinciosului cu cel necredincios? 16 Sau ce însoţire este bisericei lui Dumnezeu cu idolii? Că voi sunteţi biserica lui Dumnezeu celui viu, precum au zis Dumnezeu: voiu locui întru ei, şi voiu umbla între ei, şi voiu fi lor Dumnezeu şi ei îmi vor fi mie norod. 17 Pentru aceea ieşiţi din mijlocul lor, şi vă osebiţi, zice Domnul, şi de necurăţie să nu vă atingeţi; şi eu voiu primi pre voi. 18 Şi voiu fi vouă Tată, şi voi veţi fi mie fii şi fete, zice Domnul atotţiitorul.

18^ Rom 9:13 Precum este scris: „Pe Iacov l-am iubit, iar pe Isav l-am urât”. 14 Ce vom zice dar? Nu cumva la Dumnezeu este nedreptate? Nicidecum!

19^ Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Epistolei către ROMANI a Slăvitului şi Prea-Lăudatului Apostol PAVEL, Ed. Σοφια - Ed. Cartea Ortodoxă, Bucureşti, ¹2005, pp. 155-162.

20^ Bagă de seamă că - după Coresi - Dumnezeu făgăduia seminţiei lui Avraam îndoite făgăduinţe şi blagoslovenii: una lumească, iar alta mai presus de lume. Pe prima o făgăduia trupurilor celor din lume, adică lui Ismail şi celor şase fii născuţi după legea firii din Hetura. Iar pe a doua a dat-o adevăratei lui seminţii, adică celor născuţi din făgăduinţă, duhovniceşte, după chipul în care s-a născut Isaac. Şi făgăduinţa cea lumească, adică cea despre pămîntul

Hanaan, şi înmulţirea cea numeroasă ca stelele cerului s-au împlinit mai înainte de venirea lui Hristos. Iar blagoslovenia duhovnicească şi făgăduinţă cea mai presus de lume s-au împlinit cînd a venit Hristos, împărtăşindu-se de ea neamurile care s-au făcut fii ai lui Avraam după credinţă, (n. aut.)

21^ Fericitul Teodorit arată că ,Sfînta Scriptură numeşte «de altă seminţie» pe Palestinieni, nu pentru că celelalte neamuri erau de o seminţie cu Iudeii, ci pentru că acelea erau departe de Iudei şi aveau ţări osebite, iar Palestinienii nu erau doar vecini, ci şi locuiau împreună cu Iudeii. Aşa,

Iebuseii au locuit multă vreme în Ierusalim, Gavaonenii în Gavao, şi Gazenii încă, şi Ascaloni- tenii şi alţii mulţi locuiau aproape. Istoriile împăraţilor ne învaţă acestea mai descoperit, (n. m.)

22^ Isav, fratele mai mare, a slujit lui Iacov, celui mai mic, fiindcă Idumeii, care se pogoară din Isav, au slujit Israilitenilor. Astfel, ei au slujit lui David, mai înainte de luarea în robie în Babilon, precum mărturiseşte Scriptura, zicînd: ״Şi au ajuns toţi Idumeii robii lui David” (Cartea a doua a împăraţilor 8:13). După Procopie, Idumeii au slujit Israilitenilor şi după întoarcerea din Babilon. Atunci, neamurile megieşe se împotriveau Israilitenilor şi nu-i lăsau să rezidească biserica, neamuri dintre care cei dintîi erau Idumeii. Aceştia au fost goniţi de către Israiliteni şi omorîţi, iar cei rămaşi au fost făcuţi robi.

Din aceasta, Apostolul trage încheierea (după Coresi) că - precum Idumeii nu s-au îndreptat, chiar dacă se pogorau cu neamul din Isav şi, printr-însul, din Avraam - tot aşa nici voi, Iudeii, nu vă veţi îndrepta fără credinţa în Hristos, măcar de vă şi pogorîţi cu neamul din Avraam. Ci, precum Idumeii au slujit vouă, aşa veţi sluji şi voi celor din ״neamuri”, şi Vechiul Testament va sluji celui nou. (n. aut.)

23^ Coresi spune că Apostolul grăieşte aici despre cel ce voieşte şi aleargă fără a avea însă dreapta credinţă şi cunoştinţă. Pentru că cel ce aleargă aşa nu se miluieşte, iar cel ce aleargă cu dreaptă credinţă şi cunoştinţă se miluieşte. Iar Dumnezeu l-a miluit pe Iacov şi i-a dat lui blagoslovenia lui Isav cu dreptate, fiindcă Iacov s-a făcut întîi-născut al lui Isaac, cumpărînd acest drept de la Isav pentru pîine şi pentru puţină fiertură de linte, cum mărturiseşte Scriptura (Facerea 27).

Iar Isav mai înainte închipuia norodul Israilitean, iar Iacov pe cel din ״neamuri” al Creştinilor. Iar mila cu care ne miluieşte Dumnezeu este mîngîierea cea prin Mesia, că ״după mila Sa - zice - ne-a mîntuit pe noi” (77? 3:5). Căci voiesc şi aleargă şi Agareanul, şi Evreul, şi ereticul, dar în zadar, fiindcă nu au ca povăţuitor darul şi dumnezeiasca milă dăruită prin ico- nomia întrupării.

Şi, prin zicerea: ״(...) mai înainte de a face Isav şi Iacov ceva bun sau rău”, Apostolul arată că mîntuirea nu urmează faptelor omului, ci pururea vecuitoarei voinţe, şi înainte-cunoştin- ţei şi înainte-hotărîrii lui Dumnezeu, Care hotărăşte mai înainte de fapte, fiindcă Dumnezeu mai înainte cunoaşte faptele cele bune ce or să se facă, şi nu faptele săvîrşite firesc, ci precum vor urma darului ce le va povăţui. (n. aut.)

24^ Coresi spune că ״te-am ridicat” e în loc de: Te-am pus împărat (ori: ״te-am ţinut”) şi te-am lăsat să foloseşti tirania asupra norodului Meu, ca să-Mi arăt puterea prin minunile Mele. Iar Teodorit tîlcuieşte aşa: ״Acest «te-am ridicat» e în loc de: Ţi-am îngăduit să dobîndeşti împărăţia şi, putînd a te opri, nu te-am oprit, mai înainte văzînd folosul ce va fi celor buni.” Vezi aici, cititorule, că acest cuvînt al Domnului s-a adeverit prin fapte. Căci - prin cele zece bătăi şi prin afundarea în Marea Roşie, cu care l-a pedepsit Dumnezeu pe Faraon - s-a auzit şi s-a vestit numele Lui în tot pămîntul. Pentru aceasta zicea Moisi: ״Auzit-au «neamurile», şi s-au întărîtat (ori s-au înfricoşat), chinuri de dureri i-au cuprins pe cei din Filisteia. Atunci au crezut domniei Domnului şi stăpînitorii Moavitenilor, tremur i-a cuprins şi i-a topit pe toţi cei ce locuiesc în Hanaan” (Ieşirea 15:14, 15). Zicea încă şi Raav curva către iscoade: ״Ştiu că Domnul v-a dat vouă pămîntul acesta, căci a căzut frica voastră peste noi auzind că a uscat Domnul Marea Roşie înaintea feţei voastre cînd ieşeaţi din Egipt. Şi, auzind, ne-am înspăimîntat în inimile noastre, şi nu mai este duh întru nici unul din noi în faţa voastră” (Iisus Navi 2:9-11). (n. aut.)

25^ Iar Meletie Pigas zice aşa: ״Nu împietreşte inima Dumnezeu, Cel ce porunceşte a tăia împrejur inima, Cel ce înfruntă tăria cerbicei pretutindeni, Cel ce pune inimi de carne în oameni (adică înmoaie). Că, de-ar fi împietrit Dumnezeu inima lui Faraon, ca acela să cadă, ar fi însemnat că răutatea aceasta a facut-o însuşi Dumnezeu, adică Cel ce a dat pricina răutăţii, aprinzînd răutatea. Şi, dacă Pavel L-ar fi ştiut pe Dumnezeu împietritor de inimi, cum ar mai fi sfătuit, zicînd: «Nu vă împietriţi inimile voastre»? Ori, mai ales, cum ar fi poruncit aceasta chiar Dumnezeu? - cînd zice despre Sine, prin David şi prin Pavel, aşa: «Astăzi, de veţi auzi glaSul Lui, să nu vă împietriţi inimile voastre!» (Evrei 3:7, 8). însă acestea şi cele ca acestea - precum este şi cea zisă de Isaia, că: «Ne-ai rătăcit din calea Ta şi ai împietrit inimile noastre ca să nu ne temem de Tine» (capitolul 63:17) - nu spun că Dumnezeu săvîrşeşte acestea, ci numai îngăduie a se săvîrşi” (cartea întîi despre creştinism), (n. aut.)

26^ Zicerea: ״deci dar”, alcătuită din două conjuncţii, vrea să zică: ״apoi” sau: ״cu adev? rat”. (n. aut.)

27^ Apostolul a luat zicerea de la Isaia, care spune: ״Au nu vă veţi socoti precum lutul olarului? Au zice-va făptura Celui ce a făcut-o: Nu Tu m-ai plăsmuit! Sau lucrul, Celui ce l-a făcut: Nu mai făcut înţelepţeşte!” (capitolul 29:16).

Dar bagă de seamă că - după înţeleptul Meletie Pigas - unii, cum sînt maniheii şi calvinii, s-au rătăcit din aceste cuvinte ale Apostolului şi au socotit că Dumnezeu, vrînd a desluşi şi a înainte-hotărî toată frămîntătură oamenilor, pe unii i-a făcut spre cinste, iar pe alţii spre necinste. Căci - zic ei - dacă olarul, din acelaşi lut, face unele vase spre cinste, iar altele spre necinste, atunci înseamnă că Dumnezeu pe unii oameni îi hotărăşte dinainte spre mîntuire, iar pe alţii spre pieire. Socoteală care este hulitoare şi eretică, fiindcă Dumnezeu nu îna- inte-hotărăşte, nici nu face pe vreunul necinstit şi spre pieire, ci fiecare se face aşa pe sine însuşi, după a sa alegere. Arătînd aceasta, Apostolul scria către Timotei: ״întru o casă mare nu sînt numai vase de aur şi de argint, ci şi de lemn şi de lut; şi unele sînt spre cinste, iar altele spre necinste”; iar mai departe zice: ״Deci, de se va curăţi careva din acestea, va fi vas spre cinste, sfinţit şi trebuitor stăpînului, gătit spre tot lucrul bun” (2 Timotei 2:20) - învăţînd prin aceasta să cunoaştem stăpînirea de sine [libertatea, cum ziceam, n. m.]. (n. aut.)

28^ CAPITOLUL XXI (Pentru care motiv Dumnezeu, dacă este preştiutor, a mai creat pe cei care aveau să păcătuiască si care nu aveau să se pocăiască)

Dumnezeu, din pricina bunătăţii Sale, aduce cele ce sunt de la neexistenţă la existenţă. El cunoaşte mai dinainte pe cele ce vor fi. Dacă cei păcătoşi n-aveau să existe şi nici n-aveau să fie răi, atunci nici n-ar fi fost cunoscuţi de mai înainte. Cunoştinţele sunt în legătură cu existenţele, iar precunostinţele sunt în legătură cu cele ce vor fi. În primul loc este existenţa şi apoi existenţa bună sau existenţa rea. Dar dacă Dumnezeu ar fi oprit să existe aceia care aveau să existe în virtutea bunătăţii lui Dumnezeu şi care aveau să fie răi din pricina propriei lor voin ţe, atunci răul ar fi biruit bunătatea lui Dumnezeu. Prin urmare Dumnezeu face bune pe toate câte le face; dar fiecare ajunge bun sau rău prin propria lui alegere. Şi dacă Domnul a spus: „că era mai bine omului aceluia să nu se fi născut”, nu a spus-o blamând propria Lui creatură, ci blamând răutatea, care s-a produs în creatura Lui, prin propria ei alegere şi lenevire. Căci lenevirea propriei voinţe a făcut pentru el nefolositoare facerea de bine a lui Dumnezeu. Aceasta este la fel cu următorul exemplu: dacă cineva primeşte de la împărat bogăţie și dregătorie și va tiraniza pe binefăcătorul Lui, atunci împăratul pe bună dreptate îl va prinde şi îl va pedepsi, dacă vede că el stăruie mereu în tirania lui.

Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, Dogmatica, p. 167

29^ Augustinianism sau semipredestinațianism (mântuirea numai cu inițiativa harului dar cu împreună lucrarea liberului arbitru) cu extrema lui Calvnismul predestinațianism (mântuirea numai prin har fie de vrem fie de nu vrem sau tirania harului)

30^ Pelagianism sau „libertinismul” extrem (mântuirea numai prin liberul arbitru și lipsa necesității harului) cu semipelaghianismul (mântuirea numai prin inițiativa liberului arbitru dar și cu ajutorul harului)

31^ Ortodoxia (mântuirea prin libertatea totală și personalizată după caz a inițiativelor lui Dumnezeu și ale omului prin împreună lucrarea harului și a liberului arbitru)

32^ Sfântul Cuvios Ioan Casian, Aşezămintele mînăstireşti şi convorbiri duhovniceşti, Părinţi Şi Scriitori Bisericeşti 57, Ed. Institutului Biblic Şi De Misiune Al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucureşti, ¹1990, pp. 529-551

33^ Lev 21:5 Să nu-şi radă capul, să nu-şi tundă marginea bărbii şi să nu-şi facă tăieturi pe trupurile lor pentru morţi.

34^ R.P. Rouquette scrie cu indrăzneală: „Departe de a fi o limitare a omului, această supunere conştientă şi de bună voie este culmea libertăţii... o eliberare de sub robia eu-lui”. […] „Faimoasa formulare perinde ac cadaver (ca un cadavru in mana celui ce-l ţine) poate fi găsită in toată literatura spirituală”, după cum susţine dl. Folliet, şi chiar in scrierile orientale. Iezuiţii trebuie să fie in mainile superiorilor lor ca un toiag in mana celui ce-l ridică, ca un bulgăre de ceară care poate fi modelat oricum, ca un mic crucifix care poate fi ridicat şi mişcat după dorinţă”. Aceste formulări plăcute sunt destul de lămuritoare. Remarcile şi explicaţiile creatorului acestui ordin (Ignațiu de Loyola) inlătură orice indoială asupra adevăratului lor inţeles. Pe langă acestea, la iezuiţi nu numai voinţa, dar şi raţiunea şi scrupulele morale trebuiau sacrificate acestei virtuţi primordiale care este supunerea necondiţionată. Aceasta este „fortificaţia cea mai puternică a Societăţii lui Isus”, a spus Borgia. „Să fim convinşi că totul este bine şi corect cand este poruncit de superior”, scrie Loyola. Şi din nou: „Chiar dacă Dumnezeu ţi-ar da un animal fără minte ca stăpan, să nu eziţi să i te supui ca unui stăpan şi conducător, pentru că Dumnezeu a poruncit să fie aşa”. Şi acum ceva şi mai tare: iezuitul trebuie să vadă in superiorul său nu un om care greşeşte, ci pe Hristos insuşi. Huber, profesor de teologie catolică in Munchen, autorul uneia dintre cele mai importante lucrări despre iezuiţi, a scris: „Iată un fapt dovedit: Constituţia Ordinului repetă de 500 de ori că in persoana Generalului trebuie văzut Hristos” (J. Huber, „Iezuiţii”, pag.71- 73). Disciplina Ordinului, asimilată adesea cu cea militară, depăşeşte realitatea: „Supunerea militară nu este echivalentă cu supunerea necondiţionată iezuită; cea din urmă este mai largă, cuprinzand omul in intregime şi nu este satisfăcută ca cea dintai cu un act exterior, ci cere sacrificarea voinţei şi punerea la o parte a judecăţii personale” (J. Huber „Iezuiţii” pag.71-73). Ignaţiu insuşi a scris intr-o scrisoare adresată iezuiţilor portughezi: „Noi trebuie să vedem negrul ca alb, dacă biserica o spune aşa”. Aşa arată „culmea libertăţii” şi „eliberarea din robia eu-lui”, ridicată in slăvi mai inainte de R.P. Rouquette. Intr-adevăr, iezuitul era eliberat de sine devenind total supus stăpanului său; orice indoială sau scrupul ii era imputat ca păcat. H. Boehmer scria: „In anexele la Constituţie, superiorii erau sfătuiţi să ordone subalternilor, ca Dumnezeu lui Avraam, lucruri aparent criminale, pentru a-i pune la incercare; dar ei trebuiau să drămuiască incercările după puterea fiecăruia. Nu este greu să-ţi imaginezi care ar fi rezultatul unei asemenea educaţii” (Gabriel Monod, in introducerea la cartea lui H. Boehmer, „Iezuiţii”)