I. Noi credem că: 1 A. Mântuirea nu este o răsplată juridică pentru fapte bune ci este trăirea vieții lui Hristos reală în noi 1

K.XII.

Nu trebuie să credem că Dumnezeu a făcut pe om astfel, încît acesta să nu vrea şi să nu poată săvîrşi binele ⁶. Nu s-ar putea afirma nici că i-a dat libertatea de alegere, dacă el vrea şi poate face numai rău, iar binele nu e lăsat să-I voiască sau să-I facă de la sine. Cum vor sta în picioare acele cuvinte ale Domnului, după căderea primului om : «Iată, s-a făcut ca unul din noi, cunoscind binele şi răul» 2. Căci nu este de crezut că înainte a fost în aşa chip, încît nu ştia ce este bine. Altfel ar trebui să admitem că a fost format ca un animal fără simţire şi fără raţiune, ceea ce este fără noimă şi în orice caz nepotrivit cu credinţa cea adevărată. Ba mai mult, după părerea preaînţeleptului Solomon, «Dumnezeu a făcut pe om drept», adică să se bucure întotdeauna numai de ştiinţa binelui, dar «Oamenii înşişi au născocit multe vicleşuguri». Au fost făcuţi, precum s-a spus, cunoscind binele şi răul. După cădere, aşadar, Adam a căpăta/t ştiinţa răului, pe care n-o avea, dar n-a pierit ştiinţa binelui, pe care o primise mai înainte. 3. Că neamul omenesc, după căderea lui Adam, n-a pierdut ştiinţa binelui, o arată foarte limpede cuvintele Apostolului, care spune : «Cînd păgînii, care nu au lege, din fire fac ale legii,' aceştia, neavînd lege, îşi sînt loruşi lege. Ei arată fapta legii scrisă în inimile lor prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile lor, care-i învinovăţesc şi-i şi apără totodată, în ziua în care Dumnezeu va judeca cele ascunse ale oamenilor» ⁷. Chiar în acest înţeles,

6. 
   XIII, XII, 1, p. 307. Sfîntul Casian aminteşte citatul din Facere, 3, 22, în care, după cădere, Dumnezeu proclamă omul capabil să săvîrşească şi binele, nu numai răul. Teologii apuseni, in această stare de confuzie, declară pe om incapabil de bine, dar sînt siliţi să recunoască faptul că omul după cădere a păstrat libertatea de a produce fapte bune din punct de vedere moral, «adăugind apoi că acestea nu duc la viată» împotriva Scripturii (Rom. II,) — (întoarcerea tunarului, a lui Zacheu, a Sf. Pavel, etc, etc). Ideea că omul a pierdut şi harul şi darurile preternaturale nu se acordă cu aceea că el poate produce şi fapte bune.
   
7. 
   XIII, XII, p. 308. Sfîntul Casian aduce .în sprijinul învăţăturii sale ideea că şi prin natură şi prin Legea Veche, ca şi după Noul Testament, — la care mai adaugă
   

541

Domnul acuză prin profet orbirea nu firească, ci cu voinţă a oamenilor, pe care ei înşişi şi-o impuneau cu îndărătnicie. «Surzi, zice El, ascultaţi şi orbi, priviţi ca să vedeţi. Cine e surd, dacă nu servul Meu ? Şi orb, dacă nu cel la care am trimis pe vestitorii Mei ?». 4. Şi ca nu cumva să poată cineva atribui această orbire firii şi nu voinţei, zice în altă parte : «Scoale aiară poporul orb, care are ochi, şi surd, care are urechi». Şi, de asemenea : «Ochi aveţi şi nu vedeţi, urechi şi nu auziţi». Chiar Domnul zice în Evanghelie : «Fiindcă cei ce văd nu văd şi cei ce aud nu aud şi nici nu înţeleg». Se împlineşte în ei profeţia lui Isaia, care zice : «De auzit •auziţi şi nu veţi înţelege, şi văzînd veţi vedea şi nu veţi vedea. Căci s-a învîrtoşat inima acestui popor şi cu urechile greu a auzit. Şi ochii lor s-au închis, ca nu cumva să vadă vreodată cu ochii, şi să audă cu urechile şi să înţeleagă cu inimile, şi să se îndrepte şi eu să-i însănătoşesc». 5. în sfîrşit, ca să atragă atenţia că putinţa binelui este înăscută în ei, mustrînd pe farisei, le zice : «Dar ce, nu înţelegeţi de la voi înşivă ce este drept ?». Nu le-ar fi spus aceasta dacă n-ar fi ştiut că ei prin judecata firească pot deosebi ceea ce este drept. De aceea trebuie să ne păzim sa n-atribuim firii omeneşti decît ceea ce este rău şi stricat. în aceasta] sîntem combătuţi de mărturiile preaînţeleptului Solomon, ba mai mult, ale Domnului, ale cărui cuvinte sînt cele ce urmează. Căci pe cînd se ruga, după terminarea clădirii templului, a zis : «Şi a voit David, tatăl meu, să clădească o casă în numele Domnului şi Dumnezeului lui Israel. Şi a zis Dumnezeu către David tatălui meu: că ai cugetat în inima ta să clădeşti o casă numelui Meu, bine ai făcut gîndindu-te la aceasta. Totuşi, nu tu vei clădi casă numelui Meu». 6. Oare trebuie să spunem că această cugetare şi aceste gînduri ale regelui David au fost bune şi de la Dumnezeu, sau au fost rele şi de la om ?Dacă a fost bună şi de la Dumnezeu acea cugetare, de ce-i refuză înfăptuirea Cel de către care a fost insuflată ? Iar dacă a fost rea şi de la om, de ce este lăudată de Domnul ? Rămîne aşadar să se creadă că a fost şi bună şi de la om. In acest mod putem judeca zilnic şi 'cugetările noastre. Nu s-a îngăduit numai lui David să cugete binele de la el însuşi, şi nici nouă nu ne este opnit prin fire să gîndim şi să simţim binele. 7. Deci putem fi siguri că oricărui su-

şi mărturia Păstorului lui Herma —, omul a păstrat libertatea odată cu ideea de bine şi de rău, pe care le poate pune în aplicare, avînd, fără încetare, ajutorul haric în să-vîrşirea virtuţilor. El începe această demonstraţie îndelungată cu citatul Apostolului Pavel care este el însuşi suficient pentru a arăta că omul n-a pierdut cu totul «ceea ce nu era datorat naturii umane, adică harul şi darul preternaturate», cum scria PI-CHERY: «Cînd paginii, care nu au lege, iac din lire ale legii, aceştia neavînd lege, îşi sînt loruşi lege, care arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile lor, care ii învinovăţesc sau îi apără intre ei...» (Romani 2, 14-16). Sîntem deci foarte departe de predestinaţianism. Celelalte citate aduse de Sfîntul Ca-sian dezvoltă şi aprofundează acelaşi adevăr pe care îl vor susţine pleiada marilor Sfinţi Părinţi din veacul lor, pe care i-am amintit.

542

flet îi sînt sădite din bunăvoinţa Creatorului seminţele virtuţilor. Dar dacă acestea nu sînt sprijinite de ajutorul lui Dumnezeu, nu pot ajunge la o dezvoltare desăvîrşită, fiindcă, potrivit cuvintelor apostolului: «Nici cel ce plantează nu este ceva, nici cel ce udă, ci Dumnezeu, Care face să crească, e totul». Şi cartea care se numeşte a Păstorului ne învaţă foarte limpede că omul e liber să încline fie într-o parte, fie în cealaltă. în această carte se spune că doi îngeri stau alături de fiecare din noi, unul rău şi unul bun, dar că este în puterea omului de a alege pe cine să urmeze. 8. în om este întotdeauna libertatea de alegere, care poate să nesocotească sau să respecte harul lui Dumnezeu. Apostolul nu ne-ar fi învăţat spunînd : «Cu irică şi cu cutremur lucraţi la mîntuirea voastră», dacă n-ar fi ştiut că harul poate fi cultivat sau neglijat de noi. Dar, ca să nu creadă cineva că pentru lucrarea mîntuiirii, nu este nevoie de ajutorul dumnezeiesc, adaugă : «Căci Dumnezeu Cel Care lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvîrşiţi, după a Lui bunăvoinţă». De aceea, sfătuin-du-1 pe Timotei, îi spune : «Nu fi nepăsător iată de harul lui Dumnezeu, ■care este în tine», şi de asemenea : «De aceea te îndemn să ţii aprins harul lui Dumnezeu, care este în tine». 9. Scriind corintenilor, îi Îndeamnă şi-i sfătuieşte să nu se facă nevrednici de harul lui Dumnezeu prin lucrări fără roadă. El zice : «Fiind împreună lucrători cu Hristos, vă îndemn să nu primiţi în zadar harul lui Dumnezeu». Pe acesta fiindcă fără îndoială îl primise zadarnic Simon, nu i-a fost de folos primirea harului mîntudtor. El n-a găsit cu cale să se supună învăţăturilor fericitului Petru, care zice : «Pocăieşte-te de această răutate a ta şi te roagă lui Dumnezeu, poate ţi se iartă această cugetare a inimii tale. Căci în fierea amărăciunii şi în legătura nedreptăţii te văd că eşti». 10. Aşadar, El întîm-pină voinţa omului, precum se spune : «Dumnezeul meu, mila Ta mă va întîmpina». Dimpotrivă, Dumnezeu este întîmpinat de voinţa noastră cînd El întîrzie şi aşteaptă oarecum în chip folositor, ca să pună la încercare libertatea voinţei noastre, zicînd: «Dimineaţa rugăciunea mea te va întîmpina», şi de asemenea: «Din zori m-am sculat şi am strigat», şi: «Am deschis ochii mei dis-de-dimineaţă». 11. Ne cheamă şi ne invită, cînd zice : «Toată ziua am întins mîinile Mele către poporul care nu crede în Mine şi Mi se împotriveşte», şi este invitat de noi cînd îi spunem : «Toată ziua am întins mîinile mele către Tine». Ne aşteaptă, cînd ne spune prin profet: «De aceea aşteaptă Domnul ca să se milostiveasca de voi». Şi e aşteptat de noi cînd zicem : «Cu răbdare L-am aşteptat pe Domnul şi S-a uitat la mine», şi: «Am aşteptat mîntuirea Ta, Doamne!». Ne întăreşte cînd zice : «Şi Eu am învăţat şi am întărit, braţele lor. Şi ei au cugetat cu vicleşug împotriva Mea». Ne îndeamnă să ne întărim noi înşine cînd zice : «întăriţi-vă, voi, mîini slabe, şi prindeţi puteri, ge-

543-

nunchi slăbănogi», 12. Strigă Iisus : «Dacă este cineva însetat să vină la Mine şi să bea». Strigă la El şi profetul: «Ostenit-am strigînd, amorţit-a gîtlejul meu, slăbit-au ochii mei nădăjduind spre Dumnezeul meu». Ne caută Domnul zicînd : «Am căutat şi nu era nici un bărbat, am chemat şi nu era cine să răspundă». El însuşi este căutat de logodnică cu plînsete duioase : «In patul meu noaptea l-am căutat pe cel iubit de inima mea. L-am căutat şi nu l-am găsit, l-am strigat şi nu mi-a răspuns».