I: Şi-a schimbat oare capitalismul înfăţişarea



Yüklə 285,61 Kb.
səhifə5/7
tarix13.12.2017
ölçüsü285,61 Kb.
#34692
1   2   3   4   5   6   7
parti din burghezia autohtona a unei tari imperialiste care se pronunta in favoarea imperialistilor straini. In tarile imperialiste regula este ca burghezia autohtona, cel putin burghezia autohtona care conteaza, sa fie in totalitate ostila celei straine si deci, paradoxal, pentru “anti-globalistii” de dreapta, profund nationalista. Vezi burghezia rusa in primul razboi mondial, burghezia engleza si germana sau franceza (pana la Petain) in al doilea. Dar exista intotdeauna si exceptii. In Rusia actuala de exemplu exista si forte burgheze cat de cat semnificative, precum gruparea pro-occidentala a lui Kasparov, care par sa tina mai mult cu imperialistii straini decat cu cei proprii. Ce trebuie facut cu ei? Orice comunist onest din Rusia trebuie sa recunoasca faptul incontestabil ca oameni gen Kasparov sunt aliati impotriva raului principal, a burgheziei ruse Pro-Kremlin. Cei falsi, precum adeptii lui Ziuganov si ai lui Skvortov (care in 2008 trimitea comunistilor romani materiale in care acuza pe Putin ca nu e suficient de antioccidental), ei bine cei falsi ar inclina mai degraba spre “naz-bolisti”. Dar un comunist adevarat din aceasta tara trebuie clar sa incline spre Kasparov, ba chiar sa renunte la implementarea imediata a dictaturii proletariatului in favoarea unui echivalent rus al Noii Democratii sustinute de Mao, cu deosebirea ca in cazul chinez ar fi fost o cooptarea a burgheziei nationale la guvernare iar in al doilea o cooptare a burgheziei “anti-nationale”. Cine stie daca Lenin nu ar fi facut acelasi lucru in 1917 daca in Rusia ar fi existat o burghezie anti-razboi, fapt e insa ca in afara de eserii de stanga, mic-burghezi, toata burghezia rusa inclina spre sustinerea razboiului imperialist deci Lenin- aviz trotkistilor care sustin ca in aprilie 1917 Lenin s-ar fi “convertit” la teza Revolutiei Permanente care presupune implementarea imediata a dictaturii proletariatului- deci Lenin pur si simplu nu avea de ce sa se agate de teza sa anterioara, la fel de sanatoasa de altfel, aceea a unei dictaturi democratice a proletariatului si a taranimii. Mentinerea Rusiei in razboi de catre Guvernul Provizoriu este cea care l-a facut pe Lenin sa renunte la teza veche si sa cheme la dictatura a proletariatului si nicidecum convertirea sa la trotkism! Din pacate trotkistii nu cunosc asemenea citate din Lenin cum este acela din 1916 care zice cam asa: “De aceea acei bolsevici… care sunt gata sa imbratiseze punctul de vedere al unei aparari conditionate, al apararii patriei cu conditia unei revolutii victorioase si a victoriei Republicii in Rusia au ramas credinciosi literei bolsevismului dar au tradat spiritul lui pentru ca Rusia, atrasa in razboiul imperialist al puterilor europene inaintate, chiar daca ar fi republica tot un razboi imperialist ar duce!” 11

De tinut minte…



A existat totusi în istorie un singur exemplu când, pentru muncitorii ţărilor imperialiste, nu burghezia imperialistă proprie a fost răul principal, şi anume în al doilea război mondial, când imperialismul SUA şi Angliei ajutau Uniunea Sovietică (bineînţeles, din motive cu totul meschine, dar o ajutau) împotriva lui Hitler. Atunci era corect pentru muncitorii americani să susţină pe tâlharii proprii împotriva celor germani chiar dacă ei erau asupriţi în principal de tâlharii americani. Capitalistul american îl asuprea pe muncitorul american mult mai mult decât o făcea capitalistul german. Dar alianţa capitalismului american cu URSS răsturna situaţia complet. Dacă nu ar fi existat această alianţă ar fi fost corect pentru muncitorul american să saboteze lupta capitaliştilor americani cu Hitler ba chiar să se înţeleagă cu Hitler împotriva capitaliştilor americani. Dar fiindcă această alianţă exista, muncitorul american, comunistul american trebuiau să iasă din litera lui Lenin rămânând însă cu totul în spiritul lui Lenin, ba chiar trebuiau neapărat să iasă din această literă tocmai pentru a putea rămâne leninişti în spirit. Că le place unora sau nu, din punctul nostru de vedere perioada 1941-1945 a fost singura din istoria Americii când nemaipomenit de prădătoarea oligarhie financiară americană a fost de partea binelui, nu pentru motivul că, fie chiar şi la nivel “mondial”, oligarhia financiara a lui Hitler şi Hirohito ar fi fost mai rea (căci de ce ar fi persecutarea evreilor mai rea decât discriminarea şi linşarea negrilor sau decât asuprirea Indiei, sigur antisemitismul este ceva cumplit, dar au oare evreii vreun drept special faţă de negri sau indieni doar pentru că pielea lor este mai deschisă, crimele germano-japonezilor au fost într-adevăr mai mari decât toate crimele anglo-americanilor la un loc, şi majoritatea victimelor au fost de fapt ne-evrei, dar şi în primul război mondial, de pildă, Anglia şi Franţa prădaseră mult mai multe colonii ca Germania, şi totuşi Lenin nu i-a sfătuit nici un moment pe marxiştii germani să trateze burghezia imperialistă germană drept răul mai mic). Nu, nu pentru asta au fost atunci mega-prădătorii anglo-americani de partea Binelui, ci pentru că oligarhia financiară a lui Hitler ataca singura bază a revoluţiei muncitoreşti existentă în lume, Uniunea Sovietică. Că mai târziu lucrurile s-au schimbat şi tocmai această oligarhie americană a devenit principalul sponsor al anti-comunismului în lume, contribuind decisive (şi extrem de sângeros) la distrugerea comunismului în Grecia (1946-1949), Indonezia (1965), Chile (1973), El-Salvador, Nicaragua, şi în cele din urma în aproape întregul “bloc socialist”, asta e cu totul altceva. Atunci însă, ea a fost, nu doar pentru muncitorii din blocul imperialist rival ci şi pentru muncitorii “săi” “proprii” duşmanul mai puţin rău. Atunci când apare pe scena internaţională un stat socialist, mai ales când el este singurul asemenea stat şi când forţa lui este imensă, factorii interni încep să cedeze locul celor externi în elaborarea tacticii revoluţionarilor marxişti, ei încep să fie obligaţi să-şi pună şi întrebarea- care rău e mai mare la scară mondială, nu doar care rău e mai mare la nivelul ţării lui. Totuşi cazuri ca acela din al doilea război mondial sunt mai degrabă excepţii, acum, când nu mai există nici o ţară de talia URSS, iar sprijinul dat de Rusia capitalistă unor regimuri socialiste din America Latină nu este prea semnificativ (şi insotit de sprijinul pe care ceilalti imperialisti, rivalii Rusiei, il acorda unei ALTE tari socialiste, anume Vietnamul (prin 2009 au avut loc si exercitii militare commune americano-vietnameze), acum comuniştii ţărilor imperialiste trebuie din nou, la fel ca în primul război mondial, să se concentreze pe lupta cu tâlharii imperialişti “proprii”.

De ce?


S-ar parea la prima vedere ca atunci cand unii imperialisti sprijina o tara socialista (ma rog, in sensul oarecum deformat al cuvantului in care sunt Cuba si Vietnamul, tari care au respins teza maoista a existentei unei burghezii noi chiar in partidul communist si au initiat “reforme de piata”, mai limitate ce-i drept decat in China), cand unii imperialisti deci sprijina o tara socialista si imperialistii rivali sprijina o alta tara socialista, atunci comunistii ambelor puteri imperialiste ar trebui sa sustina burghezia imperialista proprie cum au facut comunistii englezi si americani in al doilea razboi mondial. Imperialistii rusi sprijina Cuba, noi comunistii rusi ar trebui sa sprijinim burghezia “noastra”. Imperialistii americani sprijina Vietnamul, noi comunistii americani ar trebui sa sprijinim burghezia “noastra”. Numai ca in realitate nu e deloc asa. Cele doua sprijinuri nu se aduna ci, din contra, se scad.

Cum se explica asta?

Sa presupunem ca America intra in razboi cu Rusia de partea Vietnamului si Rusia intra in razboi cu America de partea Cubei. Sa presupunem ca marxistii americani sprijina burghezia imperialista Americana si cei rusi sprijina burghezia imperialista rusa. Daca in razboi invinge Rusia Cuba s-ar salva de primejdia unei prabusiri iminente in schimb Vietnamul ar ajunge in primejdie de moarte, lipsit fiind de sprijinul protectorului american. Din doua tari socialiste apropiate ca forta economica si militara ar fi sanse mari sa ramana doar una singura. Ar avea cauza socialismului mondial de castigat sau, din contra, de pierdut? Bineinteles ca ar avea de pierdut. La fel si in cazul unei victorii a Americii impotriva Rusiei- s-ar salva Vietnamul in schimb Cuba ar ajunge in primejdie de moarte, total dezarmata in fata imperialismului american prin prabusirea protectorului sau rus. Din doua tari socialiste ar fi sanse mari sa ramana una singura. Pe cand in cazul in care comunistii rusi si americani ar lupta in primul rand contra burgheziei proprii, adica, implicit, contra razboiului, ar avea, la fel, de suferit sprijinul rus pentru Cuba si sprijinul american pentru Vietnam, in functie de cine ar castiga razboiul, deci apparent tot o situatie de doi minus unu. Numai ca, in cazul acestei tactici a comunistilor rusi si americani, locul tarii socialiste salvate ar putea fi luat de o tara socialista noua, si inca una extrem de puternica. Rusia face revolutie, muncitorii rusi intorc armele contra talharilor proprii, Vietnamul se salveaza si Cuba ajunge in primejdie de moarte, la fel ca in cazul unei victorii a Americii, numai ca la Vietnam se poate adauga o tara socialista noua, de dimensiuni imense. La fel stau lucrurile si in cazul unei revolutii in America- muncitorii americani intorc armele impotriva talharilor proprii, Cuba se salveaza si Vietnamul ajunge in primejdie de moarte, numai ca la Cuba se poate adauga America. Iar daca revolutiile din Rusia si America s-ar completa reciproc atunci numarul de tari socialiste rezultate ar fi si mai mare si cauza socialismului mondial ar iesi si mai mult in castig.

Prin urmare- nici un fel de sustinere a imperialismului propriu chiar si in conditiile cand imperialistii de azi par sa se intreaca in sprijinirea unor tari socialiste.

Aceeasi tactica a luptei in principal cu imperialismul propriu s-ar aplica de altfel si in cazul in care sprijinul unor imperialisti pentru o tara socialista ar fi insotit “doar” de ostilitatea lor fata de o tara socialista rivala, cum a fost cazul in 2006 cu “scandalul vinului” intre Rusia si Moldova, care a avut, se pare, urmari sip e termen lung, vezi de pilda abandonarea totala a lui Voronin de catre Rusia in aprilie 2009. Aici, aparent, varianta sprijinirii imperialismului propriu si cea a combaterii lui fara menajamente, pe linia lui Lenin din primul razboi mondial, ar avea legitimitati egale. Daca eu, comunistul rus, sprijin burghezia rusa, atunci apar Cuba si lovesc in Moldova, deci o situatie de doi minus unu. Dar daca ma opun in principal burgheziei proprii atunci apar Moldova si lovesc in Cuba, deci aparent tot o situatie de doi minus unu. Si totusi acel doi minus unu din cazul al doilea e de fapt un doi minus unu plus unu, deoarece in cazul unei rasturnari revolutionare a burgheziei ruse la Moldova s-ar adauga Rusia, in timp ce acel doi minus unu din primul caz e, evident, condamnat sa ramana un doi minus unu.

Prin urmare:



  1. Cand sprijinul unor imperialisti pentru o tara socialista e insotit de sprijinul imperialistilor rivali pentru o alta tara socialista comparabila cu prima, comunistii ambelor puteri imperialiste trebuie sa lupte in primul rand cu burghezia imperialista proprie. Comunistii rusi sa lupte in primul rand cu Putin si Medvedev, cei americani in primul rand cu Obama.

  2. Cand sprijinul unor imperialisti pentru o tara socialista e insotit de ostilitatea acelor imperialisti pentru o alta tara socialista comparabila cu prima, comunistii acelei puteri imperialiste trebuie sa lupte in primul rand cu burghezia imperialista proprie.

Iata deci ca in ziua de azi sprijinul unor imperialisti pentru anumite tari socialiste nu ma presupune deloc alianta comunistilor din acea tara imperialista cu respectivii imperialisti ci, atunci cand apar cele doua cazuri descrise mai sus, presupune atitudinea exact inversa.

Am văzut că există pentru muncitori şi comunişti compromisuri bune şi compromisuri rele, că pentru muncitorii ţărilor imperaliste un compromis cu burghezia străină este infinit mai bun decât unul cu burghezia proprie.



Nu trebuie însă să tragem de aici concluzia că un compromis cu un duşman secundar trebuie făcut oricum, în orice condiţii. Mai întâi am arătat că nici nu este obligatoriu să închei compromisuri cu un duşman secundar- de exemplu cu separatiştii burghezi ucraineni, polonezi sau georgieni Lenin nu a făcut compromisuri (deşi, să subliniem, el a fost pentru susţinerea răscoalei separatiste irlandeze din 1916, dacă o astfel de răscoală ar fi izbucnit în Polonia rusă sau în Ucraina el probabil ar fi susţinut-o). În afară de aceasta nu trebuie să pierzi din vedere că, lumea fiind dialectică, un duşman secundar se poate oricând transforma în duşman principal. Lumea nefiind statică, duşmanul secundar de astăzi poate fi foarte bine duşmanul principal de mâine, implicit şi “prietenul” de azi îţi poate fi mâine un duşman de moarte. Încheind târgul de la începutul lui 1917 cu tâlharii capitalişti şi imperialişti germani, urmat peste un an de un târg public, cel de la Brest-Litovsk, apoi peste patru de încă unul, cel de la Rapallo, Lenin a avut foarte bine în vedere acest lucru şi a ştiut să-şi ia măsurile de precauţie cele mai potrivite. Ca orice marxist Lenin ştia că victoria finală a proletariatului este posibilă numai la scară mondială, ca orice marxist adevărat Lenin ştia foarte bine că fără ajutorul unei revoluţii muncitoreşti internaţionale muncitorii şi ţăranii ruşi nu se vor putea menţine la putere la nesfârşit, că revoluţia rusă nu este şi nu poate fi nicidecum un scop în sine, ci doar o parte a unei lupte mondiale care va dura ani, decenii, poate chiar şi secole, înţelegea că o dată răsturnaţi asupritorii ruşi va începe inevitabil lupta cu asupritorii “celorlalţi”, printre care şi cei germani. Cucerind puterea într-o ţară bolşevicii şi-au eliberat poporul. Dar numai cucerind-o şi în alte ţări ei îşi vor putea elibera poporul definitiv. De aceea dacă duci o politică de întărire a acelei burghezii străine care te-a ajutat să vii la putere te vei trezi într-o bună zi că vei ajunge robul ei. De aceea nici o alianţă cu acea burghezie străină nu trebuie să meargă prea departe. A te alia cu imperialiştii străini împotriva celor proprii, sau împotriva acelor imperialişti străini care te ameninţă cel mai mult la un moment dat, e cu mult, e infinit mai bine decât să te aliezi cu imperialiştii proprii împotriva celor străini, dar a te alia în orice condiţii cu aceştia este de-a dreptul criminal. Prin urmare, Lenin în timp ce se alia cu imperialiştii germani, în 1917 şi 1918, încuraja totodată lupta revoluţionară a muncitorilor şi comuniştilor germani împotriva propriilor tâlhari şi ocupanţi. Aliaţii germani ai lui Lenin se prezentau astfel într-o dublă, şi încă deloc roză, ipostază. Pe de o parte existau imperialiştii germani binevoitori faţă de bolşevici din cauza calificatului pe care li-l acordau bolşevicii de duşman seundar iar pe de alta existau aceiaşi imperialişti germani subminaţi pe zi ce trece de bolşevici, de sprijinul pe care Lenin îl dădea lui Karl Liebknecht şi Rosei Luxemburg pentru ca germanii înşişi să facă cu kaieserul ceea ce ruşii făcuseră cu ţarul şi guvernul provizoriu. Cei care vorbesc de “trădarea” lui Lenin sau de “complotul” lui cu germanii (ba chiar cu americanii) vorbesc deci prostii nu doar o dată ci de două ori- unu la mână că Lenin s-a aliat cu capitaliştii mai puţin răi împotriva celor mai răi, doi la mână că această alianţă a lui nici nu era o alianţă adevărată, pentru că el cu o mână lua de la ei bani (în caz că într-adevăr lua, şi de fapt este chiar probabil să fi luat) iar cu cealaltă mână îi sabota neîncetat. Ce mult greşesc cei care- din anumite interese, nu doar din anticomunism dar de fapt şi dintr-o duşmănie în întregime capitalistă faţă de capitalismul occidental îl acuză pe Lenin de “trădarea Rusiei”, ce mult greşesc şi cei care, dintr-un devotament anti-marxist faţă de Marx îl acuză pe Lenin de trădarea “purităţii” doctrinei lui Marx pentru trenul german din 1917, Brest-Litovsk-ul din 1918 sau Rapallo-ul din 1922. Dacă vrem să găsim exemple de folosire proastă a divergenţelor inter-imperialiste le putem găsi nu la Lenin ci în cazul regimurilor stângiste din America Latină. Acestea, în ultimii ani, pentru a se pune la adăpost într-un mod eficient de puterea imperialistă aflată cel mai aproape de ele, anume vecinul de la Nord, au dus o politică de apropiere de cealaltă super-putere imperialistă, anume Rusia. Este oare justă, din punctul de vedere al lui Lenin, această politică? Bineînţeles că este. Ca să te aperi de duşmanul cel mai primejdios este just să colaborezi cu cel mai puţin primejdios, ca să previi o invazie din partea imperialiştilor situaţi cel mai aproape şi afectaţi cel mai mult de măsurile revoluţionare de expropriere a expropriatorilor este just să faci comerţ cu imperialiştii situaţi mai departe şi neafectaţi decât potenţial de măsurile socialiste pe care le iei, mergând până la a cumpăra arme şi a semna acorduri de cooperare cu ei. Totuşi, din perspectiva atât a proletariatului mondial cât şi a celui propriu, pentru că într-o lume a capitalismului global (nu globalist!) ce este bine pentru proletariatul mondial este bine şi pentru cel propriu şi invers, totuşi orice cooperare a marxiştilor cubanezi, venezuelani, bolivieni, nicaraguani cu imperialismul rus trebuie să presupună totodată sprijinirea atât a poporului rus aflat în luptă cu propria lui burghezie conducătoare cât şi a acelor popoare ameninţate în mod direct de expansiunea acestora. Este corect să colaborezi cu imperialismul rus pentru a te apăra de cel american dar cu condiţia ca încă şi mai mult să colaborezi cu marxiştii ruşi care se opun cu adevărat imperialismului rus, mai ales când acesta pleacă el însuşi la război pentru înrobirea altora cum s-a întâmplat în 2008, cu condiţia ca să îţi manifeşti, în măsura posibilităţilor tale, solidaritatea cu poporul georgian sfârtecat de bombele ruse. Colaborarea regimurilor socialiste latino-americane cu imperialismul rus a fost un lucru bun, sprijinul pe care acestea l-au dat imperialismului rus împotriva Georgiei neimperialiste (în ciuda alianţei ei cu imperialismul SUA), sprijin ce a mers în cazul Nicaraguei până la recunoaşterea independenţei marionetelor pro-ruse Abhazia şi Osetia de Sud, a fost un lucru nepermis, o dovadă că liderii lor nu au ştiut unde să se oprească. Ei au făcut un compromis corect, dar nu l-au făcut cu măsură, l-au făcut cu cine trebuia, dar nu l-au făcut exact cum trebuia. Ceea ce nu înseamnă, bineînţeles, că ei nu ar mai trebui sprijiniţi, un lider revoluţionar care calcă strâmb merită întotdeauna o a doua şansă mai ales când el continuă să ducă o luptă consecventă cu adevăraţii duşmani, cei situaţi cel mai aproape de el. Trădarea luptei revoluţionare a muncitorilor din alte ţări are întotdeauna repercursiuni mai lente decât trădarea luptei revoluţionare a muncitorilor de la tine de-acasă, ea este o trădare, dar una care se repercutează mai lent şi poate fi compensată mai uşor, de lupta revoluţionarilor de acolo, încrederea pierdută acolo se poate recâştiga, dar încrederea pierdută acasă e mult mai greu de recâştigat, mai ales atunci când persişti în trădare ani mulţi la rând, cum au făcut Kautsky sau Plehanov. Să faci compromisuri potrivite într-o manieră nepotrivită este de aceea cu mult, mult mai puţin grav decât să le faci, cum au făcut Kautsky şi Plehanov în 1914-1918/1914-1917, pe cele nepotrivite într-o manieră “potrivită”.

Şi la Stalin putem întâlni un exemplu de compromis bun făcut într-o manieră proastă. Pactul sovieto-german din august 1939 a fost pentru Uniunea Sovietică o necesitate, deoarece tratativele pentru un pact asemănător cu Anglia şi Franţa eşuaseră, iar planul acestora era de îndreptare a agresiunii naziste tot mai spre Est, dinspre Cehia spre URSS. Chiar şi anti-stalinistul vehement Roy Medvedev recunoaşte într-una din cărţile sale că Uniunea Sovietică “a fost obligată să semneze pactul” 12. Nu, nu îl putem învinui pe Stalin că “s-a înţeles” cu Hitler, dar îl putem învinui pentru faptul că într-o mare măsură a abandonat politica de sprijinire a rezistenţei anti-naziste, atât la nivel material cât şi propagandistic. Pactul de neagresiune cu Hitler era necesar, dar Stalin a greşit pentru că l-a împins prea departe. Şi spunând acestea, pentru că tot am amintit de Hitler şi Cehia nu strică să ne amintim cât de mult greşesc cei care îşi închipuie că ce au făcut puterile occidentale cu Serbia în privinţa provinciei Kosovo a fost primul precedent de acest gen, într-adevar smulgerea acestei provincii din trupul Serbiei sub pretextul “drepturilor minorităţilor” a fost un precedent extrem de negativ, dar nu a fost primul de acest gen, primul a fost cel de la Munchen din 1938 când Anglia şi Franţa, într-o situaţie identică, sub exact acelaşi pretext, au smuls Sudetia din trupul Cehoslovaciei şi au dăruit-o lui Hitler. Nu trebuie să se uite că naţionaliştii albanezi au avut multe de învăţat de la cei germani, nu doar cei de pildă maghiari de la cei albanezi… Şi nu “pactul Ribbentrop-Molotov” a deschis drumul celui de-al doilea război mondial, cum susţin anti-comuniştii, ci Munchenul l-a deschis, Munchenul este explicaţia directă atât pentru pactul Ribbentrop-Molotov cât şi pentru invadarea din 1939 a Poloniei, începutul oficial al războiului. Dacă ar fi fost ascultate propunerile Uniunii Sovietice privind securitatea colectivă nu ar fi existat nici un Munchen si, deci, nici un pact Ribbentrop-Molotov, problema a fost că imperialiştii anglo-francezi urau comunismul mult mai tare decât îl urau pe Hitler, abia atunci când Hitler i-a ameninţat şi pe ei în mod direct au început să fie deschişi spre ceea ce susţinea acest extraordinar diplomat care a fost Litvinov în anii ’30.

Desigur însă că în afară de ţări capitalist-imperialiste precum şi de ţări care îşi cuceresc libertatea mai există şi o altă categorie de ţări, cele dependente, cele asuprite de imperialism, ţările de tip colonial şi semi-colonial, aşa-numita “lume a treia”. Iar Lenin avea o cu totul altă părere despre natura compromisurilor care trebuiesc încercate de comunişti aici. Aici duşmanul principal al maselor asuprite nu mai era burghezia proprie ci, din contră, burghezia străină, nu burghezia de acelaşi neam era aici inamicul numărul unu ci, din contră, burghezia ţărilor ocupante. Burghezia de acelaşi neam putea fi, din contră, un aliat; într-o inversare completă a situaţiei din ţările imperialiste protagoniste ale primului război mondial ceea ce era atunci condamnabil devenea aici şi acum nu numai permis dar chiar necesar. Aici încearcă puţin să aplici ce a făcut Lenin în 1917 şi o să vezi că ajungi exact la rezultatul opus, că nu numai nu vei reuşi să faci o revoluţie dar, dimpotrivă, vei adânci robia în care se află poporul tău. Dacă te aliezi cu oligarhia britanică împotriva celei indiene sau cu oligarhia japoneză împotriva celei coreene ori chineze o poţi “răsturna” pe a ta, dar o întăreşti inevitabil pe cea străina pentru că nu vei avea mijloace să te aperi împotriva ei, nu vei avea o putere de stat cu care să te asiguri că ea nu se va erija într-un nou stăpân şi mai sinistru decât cel pe care tocmai l-ai răsturnat cu “ajutorul” ei. Dacă procedezi aşa, ceea ce ai luat de la tâlharii tăi vei fi obligat să dai la tâlharii altora. Exemplul lui Lenin din 1917 ar deveni unul negativ în timp ce pozitiv al deveni tocmai cel al trădătorului Plehanov. Ce era un compromis bun în Rusia devenea unul nu rău ci extrem de rău în India, Coreea sau China, ce era revoluţionar în Rusia devenea inevitabil o trădare în India, Coreea sau China.

Trebuie inteles aici faptul ca burghezia imperialista straina reprezinta in acelasi timp o burghezie interna, in ciuda faptului ca e straina ea e de fapt interna, pentru simplul motiv ca ocupa principalele pozitii economice in tara respectiva, tine in mana principalele parghii economice de acolo, ca e in masura sa dicteze economic in tara respectiva, si cine dicteaza economic stim bine ca va dicta si politic. Burghezia engleza in India britanica era o burghezie


Yüklə 285,61 Kb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin