I: Şi-a schimbat oare capitalismul înfăţişarea

Florin Radu
Eseuri despre Marxism

Editia a III-a

I: Şi-a schimbat oare capitalismul înfăţişarea?
Prăbuşirea regimurilor socialiste din Europa de Est în 1989-1991 a generat în întreaga lume capitalistă, după cum bine se ştie, un entuziasm nemaivăzut. Această prăbuşire a fost interpretată ca o victorie definitivă a capitalismului, a unui capitalism nou, “umanizat”, mult “evoluat” în comparaţie cu cel de tristă amintire de pe vremea lui Marx şi Engels, unul care ar putea asigura prosperitatea întregii lumi, inclusiv a recent “eliberatei” Europe de Est. Marxismul este mort, capitalismul este viitorul, acesta este mesajul pe care susţin ideologii dreptei că l-ar fi transmis lumii evenimentele de acum douăzeci de ani.

De obicei toţi care susţin superioritatea capitalismului şi falimentul marxismului aduc ca exemplu capitalismul “evoluat” din Europa occidentală, America de Nord, Estul Asiei (Coreea de Sud, Japonia, Taiwan, Singapore, Hong Kong) şi, bineînţeles, celebra vitrină a Orientului Mijlociu, Israelul. E drept, mai există pe acolo oameni săraci, şomeri, muritori de foame în faţa ultramodernelor clădiri ale sistemului, dar aspectele cele mai negre ale capitalismului de pe vremea lui Marx, Dickens sau Jack London par să fi dispărut. Nu ar mai exista copii care muncesc în mine, sweatshopuri, oameni lăsaţi pe drumuri fără asigurare socială etc. Aproape orice muncitor îşi poate permite o locuinţă decentă, televizor, calculator, ba chiar şi concediu în locuri pe care nici nu le-ar fi visat în urmă cu o sută de ani sau chiar mai puţin.

Prezenta criză ce a cuprins întreaga lume capitalistă vine însă să dezmintă în faţa întregii lumi pretenţiile de umanizare a capitalismului. E drept, la numai un an de la declanşarea ei ea este încă departe de a fi atins proporţiile Marii Depresii din anii 1930. Dar chiar şi aşa semnele sunt pentru adepţii capitalismului mai mult decât îngrijorătoare. Şomajul în Statele Unite a ajuns de pildă să depăşească cifra de 9%. Rapoartele despre nou apărutele “oraşe de corturi” fac să reînvie amintirea celebrelor “hooverville-uri”. În Spania şomajul a depăşit încă de anul trecut 13% iar acum se situează la peste 17%, proporţia în rândul tinerilor sub 25 de ani ajungând chiar la un înspăimântător unu din trei. În Rusia, o aparentă poveste de succes a capitalismului în ultimii ani (după coşmarul anilor ’90, coşmar care, în treacăt fie spus, a omorât cel puţin 10 milioane de oameni, mai mult decât toate genocidurile din Iugoslavia, Rwanda şi alte părţi ale lumii), se întoarce o practică pe care unii o credeau legată exclusiv de numele lui Elţân, anume cea a neplăţii salariilor. Numai în luna februarie a anului 2009 mai mult de jumătate de milion de oameni au fost în această situaţie, asta în timp ce şomajul creştea la 7,5% iar producţia industrială scădea cu 13,2% în comparaţie cu anul precedent ¹.

Dar de fapt încă înainte de izbucnirea ei, ca o consecinţă directă a “reformelor” pro-capitaliste (neo-liberale) din ultimele 3 decenii, s-a putut observa în mai toate ţările capitaliste o pronunţată polarizare socială. Să amintim de creşterea dramatică a coeficientului Gini, măsură a inegalităţii sociale, în Statele Unite ale Americii, de la 0,394 în 1970 la 0,462 în 2000, sau de faptul că în 2000 salariul mediu real era în urma celui din 1979, deşi productivitatea crescuse cu 45% ². Să amintim şi de constatările prestigioasei reviste pro-capitaliste Newsweek în legătură cu Singapore, unul din faimoşii Tigri Asiatici, slăvit de neo-liberali pentru remarcabila sa “libertate economică” ce o apropie cel mai mult de idealul lor de “capitalism al pieţei libere”, deci nu o ţară capitalistă oarecare ci una din vitrinele recunoscute ale sistemului. În ianuarie 2007 autorul articolului “Singapore Swing” se întreba: de ce, în ciua creşterii economice de 7,6% din cei trei ani precedenţi, “cei mai săraci 30 la sută din locuitorii insulei o duc mai rău decât o duceau cu cinci ani în urmă” ?. Statisticile oficiale consultate pentru acest articol arată că în aceşti 5 ani aduşi în discuţie veniturile celor mai bogaţi 10% din locuitori (şi este vorba numai de venituri salariale, nu şi de dividende propriu-zise, au crescut cu 2,3% pe an, în vreme ce veniturile salariale ale celor mai săraci 10 % din locuitori au scăzut cu 4,3% pe an ³.

Prin urmare actuala criză nu face decât să agraveze o scădere a nivelului de trai începută de fapt cu trei decenii în urmă, o dată cu contra-reformele burgheze începute mai întâi de Thatcher şi Reagan apoi preluate, în diverse grade, de tot mai mulţi lideri politici subordonaţi burgheziei din întreaga lume. Ceea ce Marx prezisese în urmă cu peste o sută de ani, şi părea să se adeverească pe vremea lui, a început din nou să devină realitate, nu de ieri de azi ci de vreo 30 de ani. Dar tot atât de adevărat este că se poate vorbi de o îmbunătăţire reală a situaţiei maselor din “Lumea Întâi” până atunci, deci s-ar părea, la o privire superficială, că această “umanizare” a capitalismului de care s-a tot vorbit, atât înainte cât mai ales după marea înfrângere a marxismului din 1989-1991, a fost, măcar într-o vreme, un fapt incontestabil. Da, se poate vorbi de o asemenea îmbunătăţire şi în calitatea noastră de marxişti trebuie să recunoaştem adevărul în mod cinstit, altfel nu ne-am mai putea numi marxişti. Să amintim, de pildă, de reducerea cu 7,4% a prăpastiei dintre bogaţii şi săracii Americii între 1947- 1968 ⁴.

Dar, tot ca marxişti, avem nu doar dreptul ci şi obligaţia să ne întrebăm- această îmbunătăţire- înainte de neo-liberalism- a situaţiei maselor din ţările capitaliste “avansate” are ea vreo legătură cu capitalismul însuşi, este ea cauzată de o reală umanizare a sistemului, sau cauzele ei trebuie căutate în altă parte? Îmbunătăţirea cu pricina este cauzată de sistem sau de cu totul şi cu totul altceva?

Desigur, lupta susţinută dusă de-a lungul deceniilor de muncitori şi de avangarda lor, marxiştii, explică multe. Fără luptă, să nu uităm, burghezia nu a dat niciodată nimic. Avem de-a face cu o clasă socială atât de egoistă încât trebuie întotdeauna forţată să dea, fie prin revoluţie, fie, în absenţa revoluţiei, printr-o presiune susţinută a maselor în interiorul sistemului. La noi este marele merit al regretatului militant comunist Virgil Zbăganu (totodată şi primul martir al acestei mişcări după catastrofa din 1989, precum şi primul ei lider veritabil) de a fi văzut acest lucru înainte ca mulţi să apuce măcar să-l întrezărească, de a fi văzut că stângii i se datorează de fapt multe din succesele atribuite unui sistem de dreapta. “Capitalismul- admitea el într-un interviu acordat în 1991- a găsit resurse extraordinare. Nu trebuie uitat, însă, un lucru. A făcut aceasta sub presiunea stângii, care este de fapt opera lui Marx. Aşa se face că, în realitate, aceste succese, inclusiv nivelul de trai din Vest, sunt un rezultat al mişcării de sorginte marxistă. Numai spaima dispariţiei i-a făcut pe capitalişti să cedeze, să admită o extindere a drepturilor tuturor cetăţenilor şi să caute mijloace tehnico-economice de supravieţuire. Presiunea comunismului- să o spunem foarte deschis- a avut o influenţă covârşitoare asupra progresului multor ţări şi, în general, la sfârşitul acestui secol.” ⁵

Aceasta ar fi deci o explicaţie. Mai există însă şi alta.

Timp de secole, “elitele” economice, politice, şi- de ce nu- şi cele culturale ale “Lumii Întâi”, s-au distins nu doar în exploatarea propriilor lor muncitori ci şi în exploatarea resurselor materiale şi umane ale unei întregi lumi rămase- din cauze obiective, fără absolut nici o legătură cu vreo pretinsă “inferioritate rasială” a locuitorilor, în urmă faţă de Occident. Această lume pe care azi o numim “Lumea a Treia” a fost jefuită într-un hal nemaivăzut în istorie, mergându-se până la genocid (exterminarea de către colonialiştii belgieni a 10 milioane de negri în “Statul Liber Congo” între 1885-1909, spre exemplu) sau foamete în proporţii de masă (să ne amintim marea foamete din India britanică din 1943, care nu e decât ultima dintr-un şir de crize alimentare fără precedent în întreaga istorie a subcontinentului înainte de colonizare), numai pentru ca elitele occidentale să se bucure de un lux şi mai mare decât se bucuraseră înainte. Sărăcirea sistematică şi în proporţii nemaivăzute a Lumii a Treia a favorizat mult dezvoltarea capitalismului în Lumea Întâi şi era firesc ca, în cele din urmă, mega-profiturile provenite din exploatarea coloniilor şi semicoloniilor (precum şi a neo-coloniilor, căci decolonizarea politică nu a fost urmată şi de o reală decolonizare economico-financiară) să înceapă să se scurgă, la început puţin, abia perceptibil, apoi din ce în ce mai mult, şi spre muncitorii Lumii Întâi. Lupta acestora pentru drepturile lor legitime punea o presiune constantă asupra burgheziei, e foarte adevărat, dar sistemul capitalist e de aşa natură că burghezia nu poate ceda niciodată prea mult, altfel ar înceta să mai fie burghezie. Pentru ca să obţii o îmbunătăţire reală, de durată, a situaţiei maselor este nevoie nu de cârpirea capitalismului ci de răsturnarea lui. Burghezia poate fi constrânsă să cedeze, dar ea va încerca mereu să ia înapoi ceea ce a cedat şi, în condiţiile menţinerii intacte a sistemului, ea va avea şi toate pârghiile necesare pentru a-şi lua concesiile înapoi, ba chiar şi cu vârf şi îndesat. Or, faptul că până la urmă ea a consimţit, în cadrul capitalismului, la concesii de durată, dovedeşte că în acel moment ea dispunea şi de surse suplimentare de profit, pe lângă cele stoarse de la muncitorii proprii, dispunea de extra-profituri, ba chiar de super-profituri, pe lângă obişnuitele profituri. Da, lupta maselor a constrâns burghezia să cedeze, cum a subliniat Virgil Zbăganu, dar aceste profituri suplimentare au făcut-o să accepte cedarea mult mai uşor, să nu decidă decât târziu, în prag de secol XXI, revocarea cedărilor, şi nici chiar atunci o revocare totală (aşa se facă că libertarienii nicioadată n-au încetat, nici chiar în epoca neo-liberalismului, să folosească pentru capitalismul occidental, chiar şi pentru cel american, termenul de “capitalism de stat”- statul bunăstării, deşi atacat destul de puternic de thatcherism şi friedmanism nu a dispărut niciodată cu totul).

Iar aceste profituri suplimentare, aceste extra- şi super-profituri nu au venit numai din exploatarea muncitorilor din colonii, semi-colonii şi neo-colonii. Nike şi Gap care folosesc încă- ele, luminatele exponente ale luminatului şi “evoluatului” capitalism occidental!- munca copiilor din sweathsopurile indiene, nu sunt singurele responsabile de extra-profituri. Imigraţia provenită din ţările sărace, datorată tocmai exploatării nemiloase a acestora, contribuie şi ea la îngrăşarea capitaliştilor occidentali, japonezi, ruşi sau israelieni într-o măsură suficientă pentru a le permite să-şi cumpere liniştea muncitorilor “lor”, să plătească o destul de modică “taxă de protecţie” la ei acasă pentru a se asigura că propriile lor slugi nu le vor maid a bătăile de cap pe care le-au dat cândva (asta până vine marea şi inevitabila criză, bineînţeles…). Colonialismul extern ajunge deci să se completeze cu un colonialism intern, cele două îşi dau mâna pentru a crea o falsă impresie de vitrină în ochii celor care încă mai privesc cu speranţă la Vest sau la Ţara Soarelui Răsare. Dar când în spatele vitrinei se află kilometri de suferinţă umană, când capitalismul “evoluat” stă pe sute de milioane de robi din alte ţări sau din alte naţiuni, poţi oare să-l mai consideri “capitalism evoluat”? Când capitalismul produce o îmbunătăţire a situaţiei unor muncitori pe seama altora, când el ridică pe unii coborând şi mai mult pe alţii mai poţi oare să dai credit capitalismului pentru această îmbunătăţire, mai ai în general dreptul moral de a vorbi de un capitalism evoluat, opus în mod artificial capitalismului “greşit aplicat” de prin alte părţi?

Fenomenul exploatării tot mai accentuate a imigranţilor a fost observat încă acum aproape un secol de Lenin, în capodopera sa (de fapt una din capodopere) “Imperialismul, stadiul cel mai înalt al capitalismului”. “Printre particularităţile imperialismului… este şi micşorarea emigraţiei din ţările imperialiste şi creşterea imigraţiei… din ţări mai înapoiate, unde salariile sunt mai mici, în aceste ţări. Emigraţia din Anglia, cum observă Hobson, scade începând din 1884: ea reprezenta 242 000 în acel an şi 169 000 în 1900. Emigraţia din Germania a atins maximul în deceniul 1881-1890: 1 453 000, scăzând în cele două decenii următoare respectiv la 544 000 şi la 341 000. În schimb a crescut numărul muncitorilor veniţi în Germania din Austria, Italia, Rusia etc. După recensământul din 1907, în Germania se numărau 1 342 294 de străini, dintre care muncitori industriali 440 800, agricoli 257 329. În Franţa muncitorii din industria minieră sunt “în mare parte” străini- polonezi, italieni, spanioli. În Statele Unite ale Americii imigranţii din Estul şi Sudul Europei efectuează muncile cele mai prost plătite, pe când muncitorii americani dau cel mai mare procent al celor care devin supraveghetori şi care capătă lucrul cel mai bine plătit.” ⁶

În zilele noastre, un tablou grăitor al exploatării muncitorilor imigranţi într-o ţară capitalistă din cele mai dinamice cum sunt Emiratele Arabe Unite ni-l înfăţişeaza un raport al Human Rights Watch din 2006 sugestiv intitulat “Building Towers, Cheating Workers”. Raportul arată că în această ţară a capitalismului chipurile evoluat angajatorii plătesc salarii mici sau nu plătesc salarii cu lunile iar muncitorii imigranţi (proveniţi în special din India şi Pakistan) trăiesc în condiţii mizere şi se confruntă mereu cu ameninţarea expulzării, ameninţare care are darul de a intimida pe cei care se gândesc la eventuale proteste. După cum afirmă raportul, “ Toţi cei 60 de muncitori intervievaţi de Human Rights Watch au afirmat că angajatorii în mod regulat nu le plătesc salariile… Neplata salariilor a dus la un număr de proteste publice ale muncitorilor din construcţii. Pe 19 septembrie 2005 muncitorii de la Al Hamed Development and Construction au pornit unul din cele mai mari proteste publice din Emirate.” Al Hamed este una din companiile de construcţii cu cea mai rapidă creştere din zona Golfului şi chiar din lume, deci departe de a fi una strâmtorată, dar cu toate acestea ea găsise de cuviinţă să nu mai plătească salarii muncitorilor timp de nu mai puţin de patru luni, din mai 2005 până în august al aceluiaşi an! Când protestul a luat amploare a intervenit însuşi ministrul muncii, Ali bin Abdullah Al Kaabi, care a cerut imperativ companiile să plătească muncitorilor salariile restante, în termen de 24 de ore. Intervenţia a fost suficientă pentru a impresiona mass-media şi a opri protestul, dând lumii impresia că Emiratele sunt într-adevăr un “stat social”, fără nici o urmă de şovinism xenofob. Dar iată că ajungem în luna aprilie a anului 2006 şi un muncitor pakistanez angajat al Al Hamed declară pentru Human Rights Watch că patronii “au plătit numai pentru două din cele patru luni restante, iar de atunci, din septembrie, au mai adăugat încă o lună de neplată a salariilor”, astfel că restanţele salariale au ajuns în acel moment să însumeze trei luni. Ieşirea spectaculoasă a ministrului a fost aşadar doar de ochii lumii, patronii nu numai că nu s-au conformat dar nici nu au renunţat la vechile obiceiuri, ba mai mult, au obţinut şi ca liderii protestului din septembrie să îşi plătească îndrăzneala cu deportarea din Emirate.

Cum era şi de aşteptat, exemplul Al Hamed nu e nici pe departe singurul de acest gen. Alte cazuri similare înfăţişate în raport sunt ale unor muncitori ai căror angajatori nu le-au plătit salariile timp de 5 luni sau chiar de 7 luni!

În ce priveşte nivelul salariilor din această economie deosebit de dinamică, cu un PIB pe cap de locuitor mult superior celei dintr-o ţară “rămasă în urmă din cauza comunismului” cum e România, să ascultăm mărturia unui muncitor indian ce lucra în complexul Burj Dubai, unde se află în construcţie cel mai înalt turn din lume şi unde s-au semnalat în martie 2006 proteste muncitoreşti violente: “Lucrez la Burj Dubai. Câştig 38 AEDC (10,50 dolari) pentru opt ore de muncă zilnică. Salariul meu este mai mare decât al muncitorilor sosiţi recent, pentru că lucrez la această companie de 11 ani. Noii muncitori primesc 7,60 dolari pe zi şi nu sunt mulţumiţi deloc. Pe 21 martie în principal noii muncitori au fost cei care au participat la violenţe.” Salarii foarte mici plătesc de altfel şi companiile străine. Pe 16 mai 2006 au intrat în grevă mai mult de 8000 de muncitori de la conglomeratul belgian Bessix Company, pe motiv că această companie a “Lumii Întâi”, venită dintr-o ţară prin excelenţă a salariilor mari, o dată intrată în contact cu muncitori ai “Lumii a Treia”, a uitat brusc de standardele de acasă şi a început să plătească salarii de numai 106 dolari pe lună! Răspunsul autorităţilor la cererea muncitorilor de a li se ridica salariile la cel puţin 163 de dolari pe lună a fost unul cu totul pe măsura aşteptării patronilor- acela de a deporta 50 dintre ei, pe motiv că au refuzat să-şi reia lucrul ⁷ .

Trei ani mai târziu, în anul de graţie 2009, situaţia muncitorilor imigranţi din Emirate s-a aflat din nou în atenţia prestigioasei organizaţii, care în mai s-a referit la ea într-un raport intitulat “ “The Island of Happiness”- Exploitation of Migrant Workers on Saadiyat Island, Abu Dhabi”. Analizând condiţiile de muncă şi de viaţă ale muncitorilor imigranţi din insula Saadiyat, pe care guvernul Emiratelor intenţionează să o transforme într-o veritabilă bijuterie culturală şi turistică a ţarii, alocând între 22 de miliarde şi 27 de miliarde de dolari pentru ca ea să ajungă să găzduiască nu mai puţin de şase instituţii culturale, între care filiale ale prestigioaselor muzee Louvre şi Guggenheim şi nu mai puţin de 29 de hoteluri, raportul precizează clar că, în ciuda unor încercări ale autorităţilor de a preveni unele din abuzurile flagrante descrise în raportul precedent, acestea “continuă, măsurile luate nereuşind să îndepărteze rădăcina acestor practici”, astfel că abuzuri de genul controlului vizelor de către angajatori, plăţii unei taxe de recrutare de până la 41000 de dolari, orelor lungi de lucru salariilor foarte mici, piedicilor puse în calea organizării sindicale “rămân ceva obişnuit”. Muncitorii din construcţii de pe insulă, provenind în principal din India şi Pakistan, dar şi din Bangladesh, Sri-Lanka, Nepal sau Thailanda, unii aflându-se aici de mai bine de doi ani, continuă să lucreze până la 12 ore pe zi, în condiţii de căldură şi umiditate greu de suportat, cu temperaturi ce ajung până la 38 de grade Celsius, iar plata este considerabil mai mică decât li s-a promis înainte să vină în acest “paradis”. Conform raportului, combinaţia de îndatorare din cauza taxelor deosebit de mari de recrutare pentru Emirate şi înşelarea lor cu salarii mult mai mici decât cele promise iniţial, explică de ce muncitorii ajung de multe ori în situaţia de sclavi moderni. Iată, de exemplu, situaţia deplorabilă în care a ajuns un templar indian angajat al companiei de construcţii Al Habtoor după ce a plătit, cu patru ani în urmă, suma exorbitantă de 100 000 de rupii (2000 de dolari) pentru a ajunge în “paradis”. Pentru a acoperi costul el a trebuit să împrumute 50 000 de rupii de la un cămătar local, la o rată lunară a dobânzii de 5%. Numai că- surpriză!- salariul lunar promis de agenţie, de 750 de dirhami, s-a dovedit a fi de numai 500 de dirhami. Din această cauză, deşi a plătit cămătarului 95 000 de rupii din datorie, muncitorul în cauză mai are de plătit 100 000 de rupii, iar în caz că nu va reuşi el va fi condamnat să-şi piardă pământul în favoarea acestuia. Un alt muncitor, provenit din Bangladesh, provincial Chittagong, angajat al aceleiaşi companii Al Habtoor, povesteşte că înainte de a veni aici a plătit suma de 200 000 de taka agentului de recrutare, adică echivalentul a 3300 de dolari, pentru care a trebuit să se împrumute 100 000 de taka. Dar din nou, când a venit vorba să-şi ia salariul, a constatat că agenţia îl înşelase- în loc de 218 dolari pe lună cât credea el că o să ia a luat numai 136 de dolari pe lună, ceea ce, una la mână, este extrem de puţin, mai ales pentru o ţară unde venitul anual pe cap de locuitor era în 2006 de nu mai puţin de 30 000 de dolari şi doi la mână, îl leagă într-un mod crud de creditorul de acasă. “M-ar costa- spune muncitorul în cauză- 130 000 de taka să-i plătesc datoria în interval de un an, dar dacă nu reuşesc rata dobânzii se va dubla.”

Human Rights Watch a constatat de altfel că în unele cazuri muncitorii au fost păcăliţi cu salarii chiar şi de două ori mai mici decât li se promisese iniţial. Un ajutor de supraveghetor, aflat la Saadiyat de 25 de luni şi provenit tot din Bangladesh, după ce a trebuit să plătească 175 000 de taka, echivalentul a aproximativ 2900 de dolari, a ajuns astfel să declare plin de amărăciune: “A trebuit să vând pământ şi să mă împrumut pentru a veni aici, iar agenţia mi-a promis că voi primi 700 de dirhami (190 de dolari) pe lună, dar când am ajuns aici am primit numai 350 de dirhami (95 de dolari) pe lună! Când am venit aici aveam de gând să economisesc bani pentru o casă, să mă căsătoresc, să fac şi un copil, dar acum aceste lucruri nu mai sunt posibile.” ⁸

Aceeaşi situaţie o regăsim nicăieri altundeva decât în Statele Unite ale Americii, după cum grăitor demonstrează un raport al organizaţiei Southern Poverty Law Center referitor la muncitorii imigranţi şi dat publicităţii în martie 2007. Însumând 48 de pagini, raportul se ocupă de exploatarea “muncitorilor- oaspeţi”, aduşi în SUA în cadrul aşa numitului program H-2. Creat în 1943 pentru muncitorii de pe plantaţiile de trestie de zahăr, programul a fost lărgit de Congres în 1986 pentru a include şi muncitori neagricoli, astfel că în 2005 el adusese în SUA, din Mexic şi alte ţări central-americane, circa 121 000 de muncitori- “oaspeţi”, din care 32 000 muncitori agricoli şi 89 000 în industria forestieră, cea alimentară, construcţii.

Raportul afirmă răspicat că “Aceşti muncitori nu sunt însă deloc trataţi ca “oaspeţi”, din contră, ei sunt în mod sistematic exploataţi şi supuşi abuzurilor”. Iar aceasta se explică în primul rând prin faptul că angajatorii le confiscă, imediat ce ajung în SUA, actele de identitate, astfel că muncitorii, deşi aduşi printr-un program oficial, au în practică statutul deloc de invidiat de imigranţi ilegali. Cum spune Juan, un muncitor forestier originar din Mexic- “Patronul ne-a luat paşapoartele imediat cum am sosit din Mexic, iar când le ceream înapoi refuza întotdeauna să ni le dea… Fără paşaport nu pot dovedi că mă aflu aici în mod legal.” Raportul arată că, pentru a-şi consolida puterea asupra muncitorilor lor patronii au mers uneori până acolo încât să distrugă paşapoartele şi vizele imigranţilor, ştiind foarte bine că de la statutul de imigrant ilegal la cel de sclav salariat ca în Anglia lui Dickens nu mai este decât un pas. Şi aceasta, de pildă, pentru simplul motiv că un om aflat în SUA ilegal nu poate să ridice, de exemplu, pretenţii salariale aşa cum o face un muncitor american get-beget, organizat în sindicate care sunt recunoscute prin lege nu de ieri de azi ci de zeci şi zeci de ani. Aşa se face că mulţi din aceşti “muncitori oaspeţi” câştigă de fapt nu doar cu mult sub salariul prevăzut în contractele de angajare, salariu urcat în ultimii ani la mai mult de 10 dolari pe oră, dar şi mult sub salariul minim din SUA, de 5,15 dolari pe oră! Pentru o zi de muncă de 8 până la 12 ore un muncitor aşa-zis “oaspete” poate câştiga de exemplu 22,5 până la 45 de dolari. Escolastico De Leon-Granados, un muncitor provenit din Guatemala, altă ţară pe care “marele vecin” de la Nord s-a obişnuit să o trateze cum trateaza un cowboy vitele sale, câştiga astfel numai 25 de dolari pe zi pentru o zi de lucru de 12 ore, ceea ce înseamnă de circa două ori şi jumătate mai puţin decât ar fi câştigat muncind pentru salariul minim.

La salariile literalmente de foame se adaugă lipsa din partea angajatorilor a oricărei preocupări pentru protecţia muncii angajaţilor, ocupaţi în unele din cele mai de risc ramuri ale economiei americane. Aşa se face că rata mortalităţii de pe urma accidentelor de muncă şi bolilor profesionale este pentru aceşti muncitori de