Icenţă,2012 N. B. Sinteze orientative realizate de studenţi. Se recomandă şi parcurgerea integrală a programei

Ierarhia Bisericii în catolicism (TDS 2, pag. 182-187)

Doctrina Bisericii Catolice despre ierarhie se deosebește în două puncte de doctrina Bisericii Ortodoxe: în dogma despre primatul și infailibilitatea papală și în impunerea celibatului preoțesc.

A. Primatul și infailibilitatea papală

Pe când în Biserica Ortodoxă toți episcopii sunt egali după puterea lor de drept dumnezeiesc, fiecare episcop fiind centrul puterii spirituale într-o eparhie, iar întruniți împreună în sinod ecumenic constituie organul infailibil al Bisericii, în Catolicism s-a tins demult să se concentreze în papa toată puterea de pe pământ, atât cea lumească cât și cea spirituală. Catehismul roman declară că „îndrumătorul și cârmuitorul nevăzut al Bisericii este Hristos, iar cel văzut e urmașul legal al lui Petru corifeul Apostolilor, care deține scaunul Romei”.

Astăzi toată Biserica se rezumă, se concentrează în papa. El, după concepția catolică, nu e primul între frații lui episcopi, egali după har, ci până la un anumit grad, e izvorul puterii episcopale.

Locul de temelie al primatului papal din Matei 16, 18: „Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea”, nu se poate referi la Petru ca persoană, ci la credința mărturisită de el în numele tuturor Apostolilor.

Apărătorii infailibilității papale găsesc în expresia „ex catedra” mijlocul salvator pentru papii care au greșit. Deci papa e mai mult, în Biserica Apuseană, decât întreg sinodul episcopilor în Biserica Ortodoxă. Părerile papei nu mai pot fi schimbate de nimeni.

Doctrina despre papa ca locțiitor infailibil al lui Hristos, e firesc să fi slăbit conștiința prezenței lui Hristos în Biserică. Tendința de a amesteca cumva pe papa cu Hristos se observă clar în cartea episcopului Bougaud „L’Eglise”. În ea papa este egalizat cu taina Euharistiei. Precum în taina Euharistiei este prezent, sub chipul pâinii și al vinului, dar real, Hristos, așa și în papa este prezent real Hristos. În taina Euharistiei, zice Bougaud, avem așa-zicând numai o jumătate a lui Hristos, pentru că El e „mut” în taina Euharistiei. Și unde este această a doua jumătate, aproape mai necesară decât cea din Euharistie?

B. Celibatul preoțesc

Cât privește căsătoria preoților, Biserica Ortodoxă nu consideră viața conjugală contrară preoției, dar preoții care vor să trăiască în căsătorie trebuie să se căsătorească înainte de hirotonia întru diacon, iar căsătoria a doua nu o pot contracta, conform cuvântului Apostolului Pavel, că preotul trebuie să fie „bărbatul unei singure femei” (I Timotei 3, 2; Tit 1, 6) și vechii tradiții bisericești. Dar sinodul Trulan în anul 692 a decretat în canoanele 12 și 13 ca episcopii să fie necăsătoriți, nu pentru disprețul căsătoriei, ci pentru ca să se poată dedica total conducerii Bisericii.

Biserica Catolică, în special de la papa Grigorie VII interzice căsătoria tuturor gradelor clericale până la ipodiacon. Aceasta stă în acord cu tendința Bisericii Catolice de a ridica clerul deasupra mirenilor, ca o clasă puternică și independentă. În Biserica ortodoxă a rămas la libera alegere a fiecărui cleric dacă vrea să fie căsătorit sau necăsătorit.

Ierarhia, după protestanți (TDS 2, pag. 194-196)

Preoția aparține tuturor celor credincioși, jure divino, slujirea e încredințată de comunitate unor persoane anume, jure humano. Tot poporul credincios are, în baza preoției generale dreptul de a predica cuvântul, de a administra tainele, dar exercitarea acestui drept o încredințează unor anumite persoane. Deci, aceste persoane nu au o preoție specială, primită de la Dumnezeu direct, ci ele predică și săvârșesc Tainele prin delegație de la credincioși.

În „Manifestul către nobilime”, din iunie 1520, Luther declară: „Toți creștinii sunt fără îndoială din starea bisericească. Noi toți suntem consacrați preoți prin botez.” Hirotonia deci nu e o taină. Nu există o ierarhie de caracter sacramental. Ministrul cultului nu e decât un funcționar.

La Calvin se produce o evoluție accentuată spre autoritarism, începând de la editarea Instituției din 1539 și mai ales de la cea din 1543. El susține că Dumnezeu a instituit în Biserica Sa apostoli, prooroci, evangheliști, păstori și doctori. Acum nu mai sunt decât ultimele două categorii. Păstorii pot fi numiți episcopi, preoți sau pastori. Ei administrează Tainele, doctorii sunt savanții care interpretează Biblia. Sub ei sunt diaconii cu slujbe caritative. La aceste demnități nu se poate ajunge decât prin vocație. Această vocație e proclamată de păstorii în funcțiune, cu consimțământul poporului, dar nu prin alegere populară.

Teoria protestantă, după care treptele ierarhice nu se deosebesc printr-un har special, e contrazisă de Scriptură. Mântuitorul dă special Apostolilor și deci și urmașilor lor puterea de a lega și dezlega păcatele. Sfântul Apostol Pavel îi scrie lui Tit: „Te îndemn să ții aprins darul lui dumnezeu, care este în tine prin punerea mâinilor mele” (Tit 1,6). Apostolul Petru care vorbește de preoția generală a tuturor creștinilor (I Petru 2, 9), vorbește de presbiterii cărora le este dată în seamă spre păstorire toată turma (I Petru 5, 1-2). Numai întrucât sunt deosebiți de păgâni prin harul Botezului, întrucât sunt un neam ales și sfânt, creștinii se pot numi toți o preoție, așa cum poporul evreu era în Testamentul vechi un popor ales, ceea ce nu anula o preoție deosebită. Harul acesta special neavându-l poporul nu-l poate nici da. Numai apostolii au avut plenitudinea darurilor ordinare în Biserică prin coborârea Duhului Sfânt peste ei la Cincizecime și le-au dat unor anumite persoane, episcopilor, ca urmași ai lor, iar aceștia au dat din ele preoților și diaconilor ca ajutători ai lor.

Protestantismul renunță la preoția specială, în cuprinsul lui nu s-a mai transmis prin succesiune apostolică puterea săvârșirii tainelor, cu excepția Botezului. Acesta este înțelesul suprimării ierarhiei de succesiune apostolică în protestantism. Ea a deposedat lumea protestantă de darurile Cincizecimii, comunicate în tainele și cultul Bisericii prin ierarhie, care a primit puterile ei de la Apostoli și de la urmașii lor. Lumea protestantă, din această cauză, devine asemănătoare creștinilor care, deși sunt botezați în numele Mântuitorului Iisus, n-au primit Sfântul Duh, pe care mâinile Apostolilor îl transmiteau de sus (F.A. 19, 1).