Icenţă,2012 N. B. Sinteze orientative realizate de studenţi. Se recomandă şi parcurgerea integrală a programei

V. Antropologia teologică – sinteză (Țuțuroi Cristian)

Crearea omului (Pr. Prof. Dr. Ion Bria) – p. 107-110

Fiinţa umană: o plăsmuire a iubirii lui Dumnezeu

1. Antropologia este una din marile revelaţii ale Bibliei şi ale creştinismului. Creat după chipul Creatorului Său, omul este chemat la viaţă ca stăpân nu numai al raiului, ci al lumii întregi, ce i s-a dăruit ca patria sa unică: Nu numai a cunoaşte pe Dumnezeu cu adevărul, pe cât e cu putinţa, întrece fără asemănare filozofia elinilor, ci şi numai a şti ce loc are omul înaintea lui Dumnezeu întrece toată înţelepciunea acelora. Căci singur omul dintre cele toate pământeşti şi cereşti a fost zidit după chipul Ziditorului, ca să privească spre El şi să-L iubească şi să fie cunoscătorul singur Aceluia (Grigorie Palama, Capete despre cunoaşterea lui Dumnezeu, 26, în Filocalia, vol. 7, p. 438-439).

2. Cât priveşte facerea omului, omeneşte este cu neputinţă de tâlcuit. În cuvintele pe care le-a spus Dumnezeu: „Să facem pe om după chipul şi asemănarea noastră” (Fac. I, 26-27), dumnezeiasca Scriptură a arătat, mai întâi, vrednicia omului. Pe toate le-a făcut Dumnezeu cu Cuvântul, că pe toate le-a socotit secundare; numai facerea omului, operă veşnică, o socoteşte vrednică de mâinile Lui. L-a făcut pe om şi l-a binecuvântat să se înmulţească şi să umple pământul; i-a supus lui pământul. ca să-i fie toate cele de pe pământ sub mână şi roabe; de la început, i-a poruncit să se hrănească din roadele pământului, ale seminţelor, ale ierburilor, ale pomilor. În acelaşi timp, a poruncit ca şi animalele să fie tovarăşe omului la acelaşi fel de hrană, să mănânce şi ele din seminţele tuturor celor de pe pământ " (Teofil al Antiohiei, Către Autolic, II, 18).

3. 
   „Singur omul din toate cele văzute şi cugetate a fost zidit muritor şi nemuritor, văzut şi nevăzut, sensibil şi inteligibil, văzător al zidirii văzute, cunoscător al celei cugetate”. Modelat de „mâinile lui Dumnezeu" (Cuvântul şi Duhul), este alcătuit din pământ şi articulat prin suflu divin: „Şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi a făcut omul fiinţă vie” (Fac. 2, 7). Omul - anthropos (care înseamnă „a privi în sus”) e o sinteză a lumii spirituale şi materiale, fiinţă imaginată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Fac. I, 26-27), chemată să stea în comuniunea I.ui şi să devină „slava" Acestuia.
   
4. 
   Omul – anthropos, homo este o persoană compusă (I Tes. 5, 23) din trup – soma, corpus (Rom. 12, 4-5), materie neînsufleţită şi suflet – psychi, anima (Mt. 10, 39; 20, 28; Mc. 8, 35) - element raţional nemuritor, creat şi el de Dumnezeu (loan Damaschin, Dogmatica, cap. XII), dar. Prin însufleţire, nu din fiinţa însăşi a Dumnezeirii (Fac. 2, 7). Spre deosebire de alte creaturi, raţiunea constituie facultatea proprie fiinţei umane. Trupul şi sufletul, voite şi create de Dumnezeu concomitent, formează o singură natură umană, fiind destinate să rămână împreună pentru veşnicie. Persoana întreagă - trup şi suflet - constituie templul Duhului Sfânt (I Cor. 6, 19- 20). Omul întreg a primit de la Dumnezeu duhul de viaţă făcător, prin care ţine la un loc şi face viu trupul material unit cu sufletul raţional: „Măriţi pe Dumnezeu in trupul (soma) vostru in duhul (pnevma) vostru, care sunt ale lui Dumnezeu" (I Cor. 6. 20). În alt loc, Pavel aminteşte de duh, suflet şi trup, ca elemente componente ale fiinţei umane (I Tes. 5, 23).
   

5. Dumnezeu a creat omul - anthropos, homo - cu o umanitate identică, dar ca bărbat şi femeie, fiecare cu identitatea şi cu demnitatea sa personală: „Dumnezeu a creat omul după chipul Sau; după chipul lui Dumnezeu l-a Creat: bărbat şi femeie i-a făcut”. Cartea Facerii arată că Dumnezeu n-a mai suflat în Eva ca în Adam, suflare de viaţă, ci a făcut partea pe care a luat-o din Adam trupul întreg al femeii, trupul şi sufletul, făcând deodată amândouă părţile omului. Perechea bărbat-femeie, ca şi împerecherea dintre sexe, aparţine constitutiv naturii umane create de Dumnezeu. Bărbatul şi femeia au aceeaşi identitate biologică, ontologică, a fiinţei umane unice, dar, după constituţia trupului, există între ei deosebirea sexelor, elemente procreatoare ale umanului. Procreaţia - unirea lor sexuală - este sursa generaţiilor. După distincţia sexelor, zămislirea şi naşterea (maternitatea) aparţin femeii (eva – viaţă, Fac. 3. 20), paternitatea, bărbatului, adică au ceva din atributele lui Dumnezeu (cf. Is. 49, 15; Os. 11.1). Deosebiţi după specificitatea sexului, identici după natura umană, ei sunt egali din punct de vedere al însuşirilor morale şi al virtuţilor.

„Frumuseţea originară” (Kalos)

6. Chipul lui Dumnezeu în fiinţa umană. Pe temeiul revelaţiei biblice (Fac. 1, 26), Biserica învaţă că Dumnezeu a creat fiinţa umană „după chipul Său propriu " (kat eikona Theou). Omul este fiinţa care reflectă chipul (ikon, imago) şi slava (doxa, gloria) lui Dumnezeu, în asemănarea cea mai deplină cu El (cf. I Cor. 11. 7-8, Col. 3, 10). De aceea antropologia creştină arc un caracter teologic, adică depinde de învăţătura despre Dumnezeu. Imago Dei este o noţiune de mare bogăţie de sensuri. În interpretarea teologiei clasice, acesta se referă la însuşirile naturale dăruite de Dumnezeu omului ca să rămână neschimbat în comuniunea de har cu El, cu alte cuvinte, la caracteristici ale umanului, care-l separă de celelalte fiinţe vii create. Unii Părinţi îl identifică cu „sufletul nemuritor", cu facultăţile de a gândi şi de a vorbi, de a stăpâni creaţia, pe care Creatorul a zidit-o ca pe un palat pentru om. Teologia patristică, de inspiraţie filocalică, pune accent pe capacitatea creatoare, stăpânitoare şi împărătească a fiinţei umane, pe libertatea ei care o apropie de starea îngerească. Imago Dei este unicitatea personală proprie fiecărei fiinţe umane, destinată a fi îndumnezeită.

Cum creaţia omului înseamnă creaţia umanităţii (cf. Fac. 3), imago Dei se referă şi la comunitatea umană. În general, chemată să fie „slava" lui Dumnezeu, adică, prezenţa luminoasă a lui Dumnezeu în univers. Omul şi creaţia vor deveni „un cer nou şi un pământ nou" (Apoc. 21, 1).

7. „Dumnezeu, voind să facă in chip prea înţelept pe om ca un înger pe pământ, ca o creatură cerească, după chipul şi asemănarea dumnezeiască. A aşezat în el, potrivit cu acesta, suflet înţelegător, în stare de cunoaştere a lui Dumnezeu. Astfel, prin rolul şi prin destinul său, în raport cu Dumnezeu şi în raport cu creaţia, omul îi întrece pe îngeri. În această stare, starea de origine, primordială, omul are o fire îndumnezeită, peste care s-a revărsat mult har, har care face parte din identitatea chipului şi nu e ceva adăugat naturii umane, omul contemplând slava lui Dumnezeu. Fiinţa umană se distinge prin acea frumuseţe originară obţinută prin participare plenară la Dumnezeu. Mântuirea, descrisă ca naştere din nou sau înfiere, înseamnă a reface nobleţea străveche" (Nichita Stithatul), cinstea cea dintâi, vrednicia cea de demult, care se arată deja în Hristos înviat.

8. Omul este creat după chipul şi după asemănarea lui Dumnezeu (Fac. I, 26): „Oamenii sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu, între ikon-imago şi omoiosis-similitudo există un raport dinamic. Dacă chipul se referă la interdependenta şi la comuniunea conştientă a omului cu Dumnezeu, asemănarea înseamnă devenirea chipului, aproprierea personală a sfinţeniei lui Dumnezeu, îndumnezeirea actualizată prin simbioza dintre har şi libertate, prin ascultare liberă.

Numai omul, această vieţuitoare mintală şi raţională, este dintre toate «după chipul şi după asemănarea lui Dumnezeu». Tot omul se zice că este «după chipul lui Dumnezeu», pentru demnitatea minţii şi a sufletului, adică, pentru necuprinsul. Nevăzutul, nemurirea şi libertatea voii. ca şt pentru însuşirea de stăpâni for, născător de prunci şi ziditor. Iar «după asemănare» este pentru rațiunea virtuţii şi a faptelor noastre care-L imită pe Dumnezeu şi poartă nume dumnezeiesc, adică, pentru dispoziţia filantropică faţă de cei din neamul omenesc.

De la început, învăţătura comună despre structura omului este că Dumnezeu nu l-a făcut nici nemuritor, nici muritor, ci capabil şi de una şi de alta. Dacă omul înclina spre nemurire, păzind porunca lui Dumnezeu, avea să primească de la Dumnezeu ca plată nemurirea şi avea să ajungă dumnezeu; şi iarăşi, dacă se îndrepta spre faptele morţii, neascultând de Dumnezeu, el însuşi avea să fie pricina morţii sale, că Dumnezeu l-a făcut pe om liber, cu voinţa liberă.

Adam este arhetipul persoanei umane, o fiinţă care „stăpâneşte, dar nu e stăpânită, adică un subiect liber, conştient, responsabil. Aceia să audă de la noi că Adam n-a fost desăvârşit în ce priveşte structura lui, ci în stare să-şi însuşească virtutea. Că este deosebire între a fi capabil de virtute şi a poseda virtutea. Dumnezeu însă vrea să ne mântuim pe temeiul propriei noastre hotărâri. Aşa este natura sufletului; să se mişte din proprie iniţiativă” (Clement Alexandrinul, Stromata VI, cap. XII, 96, 1).

9. În descrierea biblică a creaţiei, pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului se află în mijlocul raiului (Fac. 2, 9), în Eden, grădina şi „pământul celor vii" (Ps. 26. 19), locul în care nu a pătruns moartea. Raiul, paradisul este mediul divin prin care s-a făcut intrarea omului în viaţă. Acest mediu de viaţă divină de la început diferă de viaţa de după aceea. Căci „pomul cunoştinţei binelui şi răului” (Fac. 2, 17) ce reprezintă limita pe care omul trebuia să o respecte, adică dependenţa sa de legile creaţiei şi ale moralei, prin ascultare liberă, devine pricină de moarte, datorită atitudinii omului de a contesta voinţa lui Dumnezeu. de a nu avea încredere în iubirea şi în dreptatea care aparţin cuvântului Său.