Icenţă,2012 N. B. Sinteze orientative realizate de studenţi. Se recomandă şi parcurgerea integrală a programei

Unirea ipostatică (TDS 20-31)

1. Sensul unirii ipostatice. Iisus hristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat având două firi într-o singură persoană sau ipostas. Unirea între Cuvântul sau Fiul lui Dumnezeu şi firea omenească în Iisus Hristos se numeşte unire ipostatica sau unire personală. Însemnătatea dogmatic a unirii ipostatice este mare; numai Dumnezeu fiind mântuirea realizată în el are putere şi valoare absolută şi numai fiind om, al doilea Adam, poate înfăţişa mântuirea că operă a omenirii. Mai departe unirea ipostatică este modelul unirii morale a omului cu Dumnezeu. După învăţătura Bisericii, a dogmei formate la Sinodul III şi VI ecumenic, se poate preciza că: a) În Iisus Hristos sunt două firi: divină şi umană cu 2 voinţe unite într-o singura persoană; b) această Persoană este Dumnezeu Cuvântul sau Fiul lui Dumnezeu care rămâne singurul subiect neîmpărţit al celor două firi; c) modul de unire este fără împărţire, despărţire, amestecare sau schimbarea celor două naturi.

Firile omenească şi divină se unesc prin „inhabitare reciproca”, prin întrepătrundere, numită de Sf. Ioan Damaschin perihoreza, ce exprimă şi dualitatea firilor şi unitatea persoanei, respingând astfel o ştirbire die a Dumnezeirii sie a omenirii lui Hristos. Cuvântul s-a făcut trup, fără să se schimbe Cuvântul, trupul s-a făcut Cuvânt fără să se modifice trupul iar Dumnezeu s-a făcut om. Partea cea mai grea a dogmei unirii ipostatice este cea a modului în care cele două firi s-au unit în persoana lui Iisus Hristos, cu păstrarea caracterelor neştirbite ale fiecărei firi. Aceasta greutate stă la obârşia ereziilor hristologice cu deosebire a nestorianismului. Unirea ipostatică este un mare mister dar se lămureşte în măsură suficientă datorită definiţiei de la Calcedon.

2. Combaterea nestorianismului şi monofizitismului. Împotriva nestorianismului se precizează că cele două naturi sunt unite în persoana lui Hristos în chip neîmpărţit şi nedespărţit, păstrate în perfectă integritate şi pentru veşnicie. Împotriva monofizitismului sunt termenii neamestecat şi neschimbat. Dacă naturile s-ar fi amestecat şi schimbat, absorbindu-se una în cealaltă, atunci nu I se poate atribui lui Hristos decât numai însuşiri omeneşti sau dumnezeieşti. Amestecarea firii umane cu cea divină e imposibilă dată fiind distant dintre ele, prima nemărginită şi cealaltă finită. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie au numeroase temeiuri despre unirea ipostatică, în prima peste tot unde se vorbeşte despre întrupare; unde Iisus Hristos este prezentat ca Dumnezeu adevărat şi om adevărat; unde I se atribuie însuşiri omeneşti şi dumnezeieşti; în a doua - în vechile simboluri de credinţă, la Sfântul Ioan Damaschin şi alţi scriitori bisericeşti.

3. Unirea ipostatică în raport cu Sfânta Treime. Din acest raport rezultă: a) În Iisus Hristos întreaga fire dumnezeiască s-a unit ipostatic cu cea omenească, totuşi nu s-a întrupat întreaga Sfânta Treime ci numai Persoană a doua a Acesteia. Natura dumnezeiască este una şi nedespărţită fiind numai în Persoanele Sf. Treimi şi întreagă în fiecare, deodată, nu succesiv, totuşi Persoanele Sf. Treimi nu se confundă, aşa că întrupându-se Fiul, nu s-a întrupat împreună cu el Tatăl şi Duhul Sfânt. Cuvântul s-a făcut om, iar celelalte Persoane au participat prin înţelegere şi bunăvoire; b) Nu s-a adus nici o schimbare în Sf. Treime, numai firea omenească se perfecţionează prin unirea personală cu firea dumnezeiască. Căci Fiul, făcându-se om n-a luat firea omenească cu o persoană proprie a ei, ci şi-a împropriat-o în unitatea persoanei Sale.

4. Unirea ipostatică rămâne în veci. Biserica învaţă că unirea ipostatică, începând chiar din momentul zămislirii Mântuitorului, rămâne pentru totdeauna nedespărţită. Firea omenească rămâne pentru veşnicie unită cu firea dumnezeiască. Unirea ipostatică nu s-a desfăcut în timpul patimilor şi morţii Mântuitorului. Despărţirea spaţială a sufletului de trup prin moarte nu strică unitatea persoanei în Iisus Hristos, întrucât sufletul şi trupul păstrează şi în moarte legătură cu ipostasul lui Dumnezeu Cuvântul prin care erau unite, de asemenea, nici după înviere nici după înălţare la cer, unirea ipostatică nu încetează, căci Cel înviat se arată cu trup, cu trupul se înălţa la cer.

Urmările unirii ipostatice

Din unirea celor două naturi decurg unele consecinţe dogmatice. Aceste consecinţe sunt:

1. Comunicarea însuşirilor în virtutea căreia firii dumnezeieşti i se atribuie însuşiri omeneşti şi firii omeneşti însuşiri dumnezeieşti. Însuşirile proprii unei firi se comunică celeilalte prin intermediul persoanei, dar fără ca o fire să se schimbe în cealaltă. Persoana lui Iisus Hristos poate fi numită după fire dumnezeiască şi atribuindu-i-se însuşiri şi acte omeneşti sau după fire omenească şi atribuindu-i-se cele dumnezeieşti. “Când este vorba de ipostas, fie că-L numim după cele două firi, fie că-L numim după una din părţi, îi atribuim însuşirile celor două firi. Când este numit însă după una din părţi, primeşte însuşirile firii cu care s-a unit, adică ale trupului” (Sf. Ioan Damaschin). După Andrutos, baza oricărei comunicări a însuşirilor o formează propoziţia: “Dumnezeu este omul şi omul este Dumnezeu, nu însă Dumnezeirea este omenirea sau om, ori omenirea este Dumnezeire sau Dumnezeu”. Aceasta înseamnă că nu se petrece o comunicare directă de la firea dumnezeiască la cea omenească şi invers, ci întrucât sunt în aceiaşi persoană comunicarea însuşirilor are loc numai când firile sunt considerate în unirea lor ipostatică. Prin comunicarea însuşirilor nu se petrece nici o modificare a firilor, acestea rămân neamestecate şi neschimbate, păstrându-şi fiecare caracterele esenţiale.În baza comunicării însuşirilor lucrările lui Hristos sunt teandrice, între ele există o armonie desăvârşită. Modul comunicării însuşirilor întrece puterea de înţelegere omenească.

2. Îndumnezeirea firii omeneşti e altă consecinţă a unirii ipostatice ce înseamnă ridicarea acesteia la cel mai înalt grad de perfecţiune posibilă dar fără să îşi piardă calităţile proprii. Dogma aceasta e cuprinsă în definiţia dogmatic a Sinodului VI Ecumenic, precizata de Sf. Părinţi. (comparare cu înroşirea fierului prin foc).

3. Lipsa de păcat. Voinţa omenească primeşte datorită unirii ipostatice diferite daruri printre care şi trecerea firească la lipsa de păcat a lui Hristos. Având de purtător persoana Cuvântului, voinţa omenească este povăţuita sau călăuzită de Dumnezeu, este îmbogăţită cu tot harul şi împodobită cu toată virtutea, încât devine absolute inaccesibilă păcatului, pentru că voinţa umană este unită cu voinţa lui Dumnezeu întrupat. Sf Scriptura mărturiseşte lipsa de păcat a lui Iisus Hristos numindu-L sfânt încă înainte de naşterea Sa ceea ce înseamnă că nu are păcatul strămoşesc. Dogmatiştii întemeiază lipsa de păcat unii mai mult pe conceperea supranaturală, alţii, pe unirea ipostatică întrucât subiectul care voieşte în Iisus Hristos este Dumnezeu Cuvântul. Lipsa de păcat a lui Hristos nu este numai o nepăcătoșenie relative, adică putând păcătui şi nedorind asta ci nepăcătoșenie perfectă sau absolută, neputând voi răul. Dumnezeirea lui Iisus Hristos implică impecabilitatea Lui absolută. Iubirea de sine care este în opoziţie cu iubirea faţă de Dumnezeu; în Hristos iubirea faţă de Sine este identică cu iubirea faţă de Dumnezeu, El fiind Dumnezeu şi om. Lipsa păcatului şi chiar şi posibilităţii existenţei lui în Hristos este implicate şi în misiunea de Mântuitor.

4. O singură închinare lui Hristos ce rezultă direct din unirea ipostatică, o adorare atât după Divinitate cât şi după omenitatea Sa. Acest lucru este evident datorită unităţii de persoana a Dumnezeului-Om. Natura omenească primită fiind în unitatea ipostasului divin devine proprie Cuvântului întrupat şi demnă de adorare. Hristos e unul. Tot ce I se cuvine Lui că persoană, I se cuvine în întregimea persoanei Sale, deci ambelor sale naturi.

5. Maria este adevărata Născătoare de Dumnezeu acest adevăr rezultă din unirea ipostatică. Din chiar momentul zămislirii Sale minunate în sânul Fecioarei, a luat în unitatea Persoanei Sale firea omenească. Sensul dogmei nu este că Fecioara Maria a născut firea divină lucru imposibil, ci că ea a născut pe Dumnezeu-Omul. Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu, condamnând rătăcirile eretice şi definind această dogmă în Sinodul III; V; Vii Ecumenic la fel şi la Sf. Părinţi precum Sf. Chiril al Alexandriei, Sf. Ioan Damaschin etc. Dacă şi-ar fi adus trupul din cer şi nu şi-ar fi luat firea noastră la ce îi mai foloseşte omenirea?