Icenţă,2012 N. B. Sinteze orientative realizate de studenţi. Se recomandă şi parcurgerea integrală a programei

DEFINIREA DOGMATICĂ A PERSOANEI MÂNTUITORULUI

Iisus Hristos, fiind Fiul lui Dumnezeu care a luat şi trup de om, rămâne Dumnezeu adevărat şi om adevărat în veci. Fiecare fire este mărturisită biblic şi amândouă sunt unite veşnic, în chip “neamestecat şi neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit” aşa cum a formulat dumnezeieşte sfânta Biserică, prin Sinodul IV ecumenic.

Firea dumnezeiască este atestată în mai multe profeţii mesianice:

• 
  Mesia este “născut din Dumnezeu” (Ps. 2,6)
  
• 
  Mesia este “Domn şi Dumnezeu” (Ps. 109)
  
• 
  Mântuitorul s-a numit pe Sine “Fiul lui Dumnezeu” şi “Fiul Domnului” (Matei 28,18)
  
• 
  Mântuitorul “lucrează ca şi Tatăl” (Ioan 5,17)
  
• 
  La botez, Mântuitorul este numit “Fiul cel iubit” (Marcu 1,11)
  
• 
  Sf. Pavel îl numeşte “Marele Dumnezeu” (Tit 2,12)
  
• 
  Apostolii îl numesc “Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Matei 16,16).
  

Firea umană este afirmată în următoarele locuri: Mesia este “sămânţa femeii” şi “odrasla lui David” (Facere 3,15; Isaia 11,1).

Genealogiile de la Matei şi Luca Îl arată urmaşul unor oameni istorici, reali. În acelaşi timp, trebuie să arătăm că firea umană a Mântuitorului are două însuşiri deosebite faţă de ceilalţi oameni:

1. 
   naşterea supranaturală
   

Zămislirea Mântuitorului s-a făcut printr-o lucrare divină (Luca 1,35) şi nu prin naştere omenească. Ea nu a atins sau schimbat fecioria Maicii Domnului.

2. 
   Deşi om deplin, Iisus Hristos este fără nici un păcat
   

Impecabilitatea Lui este nu numai o lipsă de păcat ci o impecabilitate absolută, adică imposibilitatea de a voi, de a păcătui sau de a primi ispita.

Argument biblic:

“Cine dintre voi poate să mă vădească de păcat?” (Ioan 8,46).

Unirea ipostatică

Firea omenească şi firea dumnezeiască a lui Iisus Hristos sunt amândouă reale şi unice într-o singură persoană. Această unire se numeşte unire ipostatică, adică personală (“ipostas” – persoană). Numai prin această unire se arată că Iisus Hristos este cu adevărat Mântuitor, pentru că fiind Dumnezeu are putere absolută iar fiind om poate reprezenta şi mântui întreaga omenire din interior, dinăuntrul ei.

Unirea dintre firea divină şi firea omenească în Iisus Hristos se numeşte unire ipostatică sau unire personală (énosis hypostatiké).

În baza acestei uniri, Iisus Hristos este, din prima clipă a zămislirii Sale, Dumnezeu-om sau persoană divină în două firi. În temeiul ei, Iisus Hristos este adevărat Mântuitor. Numai Dumnezeu fiind, mântuirea realizată în El are putere şi valoare absolută; şi numai fiind om, a reprezentat omenirea, poate înfăţişa mântuirea ca operă a omenirii.

Unirea ipostatică este modelul unirii omului cu Dumnezeu.

Biserica a învăţat totdeauna dogma unirii ipostatice, dar îndeosebi a formulat-o în sinodul al III-lea ecumenic (431), condamnând nestorianismul, a precizat-o în sinodul al IV-lea ecumenic (451), împotriva monofizitismului şi în al VI-lea sinod ecumenic (680) împotriva monotelismului. Definiţia dogmatică a sinodului al IV-lea ecumenic de la Calcedon spune: “Urmând Sfinţilor Părinţi, învăţăm în unanimitate să mărturisim pe unul şi acelaşi Hristos, Fiu, Domn, Unul născut, recunoscut în două firi, în chip neamestecat şi neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit, fără ca din cauza unirii să se desfiinţeze deosebirea firilor ci fiecare din cele două firi păstrându-şi însuşirile ei şi unindu-se într-o persoană şi într-un ipostas, nu în două persoane împărţit şi despărţit, ci pe unul şi acelaşi Fiu, Unul născut, Dumnezeu Cuvântul, Domnul Iisus Hristos”. Sinodul al VI-lea ecumenic completează această definiţie împotriva monoteliţilor: “Învăţăm a mărturisi în unul şi acelaşi Hristos două firi şi două activităţi naturale, în chip nedespărţit şi neîmpărţit, neschimbat şi neamestecat; de asemenea, două voinţe naturale, nu contrare, ci voinţa omenească urmând iar nu opunându-se sau luptându-se ci mai degrabă supunându-se voinţei Lui dumnezeieşti şi atotputernice”.

Firea dumnezeiască şi cea omenească s-au unit în persoana Cuvântului prin “inhabitare reciprocă”, prin întrepătrundere, numită de Sfântul Ioan Damaschin perihoreză, care exprimă şi dualitatea firilor şi unitatea persoanei. Firea omenească, luată de Cuvântul lui Dumnezeu, nu subzistă în sine în Iisus Hristos, nu constituie o persoană deosebită pe persoana Cuvântului, ci este numai împropriată de Acesta. Cuvântul lui Dumnezeu a luat întreaga natură umană, adică cu toate notele ei fiinţiale, dar nu întreagă în sensul că ar fi cuprins în Sine toate ipostasele omeneşti. Firea omenească, al cărei principiu personal sau ipostatic s-a făcut Cuvântul, nu exista de sine înainte de a fi luată, şi nici după aceea nu constituie ea însăşi o persoană.

Împotriva nestorianismului precizăm că cele două naturi sunt unite în persoana lui Iisus Hristos în chip neîmpărţit (adiairétos, indivise) şi nedespărţit (aháristos, inseparabiliter): adică, deşi păstrate în perfecta lor integritate, nu subzistă separat în Hristos ci în unitatea persoanei Lui, iar odată unite în momentul întrupării, rămân nedespărţite pentru veşnicie.

Împotriva monofizitismului stau termenii “neamestecat” (asinchrítos, inconfuse) şi “neschimbat” (atréptos, immutabiliter), care exclud în acelaşi timp şi monotelismul. Deci, “nici Dumnezeu nu s-a transformat în fire omenească, nici firea omenească în Dumnezeire, ci fiecare din aceste naturi a rămas deplin într-o unică Persoană, cu toate însuşirile Sale”. Tot aşa, cele două firi nu s-au amestecat şi schimbat, în sensul că din unire ar fi rezultat o fire nouă, ca o a treia fire.

Amestecarea celor două firi este imposibilă, dată fiind distanţa dintre ele: cea dintâi imuabilă şi nemărginită, a doua schimbătoare şi mărginită. Opera de mântuire nu se putea îndeplini fără păstrarea integrităţii naturilor. Realitatea unirii ipostatice este mărturisită de Sfânta Scriptură în locurile în care se vorbeşte despre Întrupare (Ioan I, 14; Filip. II, 5; Gal. IV, 4; Rom. I, 3; IX, 5), în care Iisus Hristos este arătat ca Dumnezeu adevărat şi om adevărat, cu însuşirile dumnezeieşti şi omeneşti totodată (Ioan X, 30; XIV, 28; Mat. XXVI, 63; VIII, 20; Ioan X, 15; Mc. XIII, 32; Ioan II, 19; III, 13; VI, 32; Mat. XVI, 13,17, etc.), în locurile în care omului Iisus Hristos I se atribuie însuşiri dumnezeieşti, iar Dumnezeului Iisus Hristos însuşiri omeneşti (Lc. I, 31; Gal. IV, 4; I Cor. II, 8; Fapte XX, 28; III, 15; Rom. VIII, 32; Lc. V, 24; XXI, 27, etc.).

Mărturisirile de credinţă nu spun că Iisus Hristos ca persoană S-a constituit de-abia prin naşterea din Fecioara Maria, prin întâlnirea firii dumnezeieşti, care înainte de aceea n-ar fi fost persoană, cu firea omenească. Acest lucru l-a exprimat şi detaliat explicit Leonţiu de Bizanţ, teolog din timpul lui Justinian cel Mare. Pentru exprimarea faptului că Iisus Hristos e acelaşi ca persoană cu Fiul lui Dumnezeu dinainte de întrupare, Leonţiu de Bizanţ s-a folosit de termenul “enipostaziere”. Ipostasul Cuvântului dumnezeiesc nu S-a unit cu un alt ipostas omenesc, ci Şi-a format prin întrupare o fire omenească, asumată şi încadrată în Ipostasul Său cel veşnic, iar prin aceasta S-a făcut şi Ipostasul firii omeneşti.

În Iisus Hristos, natura umană a primit existenţa concretă nu ca un centru propriu, ci într-un centru preexistent, în unitatea Ipostasului divin al Logosului.

De o subzistenţă autonomă a naturii omeneşti în cadrul unităţii superioare şi mai largi în care a luat existenţă, nu poate fi vorba. În acest caz s-ar afirma ca un ipostas deosebit. De o ţinere a ei în stare de pur obiect iarăşi nu poate fi vorba, căci natura umană nu poate exista real ca atare, adică nu există neipostaziată şi deci nepersonalizată, sau nesubiectivată, lipsită de caracterul de subiect. Pe lângă aceea, Iisus Hristos n-ar fi, în acest caz, şi “om deplin”.

Aşa cum firea dumnezeiască nu poate exista în concret decât în persoane deosebite, aşa şi firea omenească asumată de Ipostasul Cuvântului primeşte caracterele personale deosebite de ale celorlalte persoane umane, formând în acelaşi timp o persoană unică cu Cuvântul.

Deosebirea lui Iisus ca om, de ceilalţi oameni, stă în faptul că El ca om nu este un centru autonom de acte şi reacţii; ci centrul omenesc al acestora este în acelaşi timp şi centrul dumnezeiesc al lor şi al actelor Sale dumnezeieşti. Toată natura omenească a Sa s-a centrat prin aceasta nu în afară de Dumnezeu, ci în Dumnezeu-Cuvântul.

Între oameni e un om care nu mai e centrat în el însuşi, ci în Dumnezeu, e identic ca persoană cu Dumnezeu. În mijlocul creaţiei s-a plasat pentru eternitate un centru personal omenesc, care e în acelaşi timp dumnezeiesc.

Concluzionăm:

A. Deşi, în Iisus Hristos, întreaga fire dumnezeiască s-a unit ipostatic cu firea omenească, totuşi nu s-a întrupat întreaga Sfântă Treime, ci numai Cuvântul, Fiul lui Dumnezeu. Persoanele Sfintei Treimi sunt deosebite şi nu se confundă, aşa că, întrupându-se Fiul, nu s-a întrupat împreună cu Tatăl şi Duhul Sfânt. Numai Dumnezeu-Cuvântul s-a făcut om, iar celelalte Persoane treimice au participat la întrupare prin înţelegere şi bunăvoire.

B. Prin întrupare nu s-a produs nici o schimbare în Sfânta Treime şi ea nu contrazice neschimbabilitatea lui Dumnezeu. Firea dumnezeiască a Cuvântului nu se schimbă prin unirea ei cu firea omenească. Fiul, făcându-se om, n-a luat firea omenească cu o persoană proprie a ei, ci şi-a împropriat-o în unitatea persoanei Sale, devenindu-i El însuşi subiect. Acelaşi Iisus Hristos este Fiul propriu al lui Dumnezeu şi Fiu al omului, neexistând în Iisus Hristos o altă persoană, deosebită de aceea a Cuvântului. Unirea ipostatică este definitivă, indisolubilă, eternă.