Icenţă,2012 N. B. Sinteze orientative realizate de studenţi. Se recomandă şi parcurgerea integrală a programei


Credinţa şi faptele bune ca condiţii subiective ale mântuirii



Yüklə 1,84 Mb.
səhifə25/46
tarix12.08.2018
ölçüsü1,84 Mb.
#69618
1   ...   21   22   23   24   25   26   27   28   ...   46

Credinţa şi faptele bune ca condiţii subiective ale mântuirii

Sfinţii Părinţi când vorbesc de credinţă nu exclude şi faptele bune, însuşi credinţa fiind o faptă morală. Unii sfinți exclud faptele:

- Clement Romanul: nu prin noi înşine ne îndreptăm, nici prin înţelepciunea sau priceperea, sau faptele noastre, ci prin credinţa noastră”;

- Sf. Ioan Gură de Aur: Dumnezeu a îndreptat neavând trebuinţă de fapte, ci cerând numai credinţa”.

Din aceste citate nu se neagă valoarea faptelor, ci se exclude cele săvârşite înafara credinţei:, Credinţa fără fapte este numai o formă fără putere (Sf. Ioan Gură de Aur);

Credinţa deplină, nu înseamnă a primii simplu, ci a crede cu fapta” (Sf. Ioan Damaschin);

Credinţa fără fapte la mine nu foloseşte” (Sf. Simeon Noul Teolog).

Faptele bune sunt necesare pe lângă credinţa. Faptele bune, adică virtuţile creştine, sunt un fruct care se produce din credinţa, ca dintr-un pom bun. Faptele fac să arate fructele harului primit la Botez, har care pătrunde întreaga fiinţă a omului.

Manifestarea iubirii în fapte poate fi împiedicată de împrejurimi sau căuşe independente şi mai puternice decât voinţa omului.

Mântuirea se înfăptuieşte în om cu ajutorul harului divin, cu care omul colaborează în credinţă şi cu fapte bune. Însuşirea de către fiecare om a operei de mântuire a lui Hristos prin credinţă şi prin fapte bune este o lucrare divino-umană. Prin ea se realizează sfinţenia noastră.


Sinergia

Este răspunsul omului la chemarea Duhului Sfânt, cooperarea tainică şi liberă între harul lui Dumnezeu şi voinţa omului. Principiul care pune în mişcare sinergia este harul lui Dumnezeu, acesta nefiind un merit, ci se dă fiecăruia în mod gratuit, Acesta nu este de la voi, ci este darul lui Dumnezeu” (Efes. II, 8).

În faţa omului sunt două drumuri: unul al vieţii şi al dreptăţii şi unul al păcatului şi al morţii. Omul în aceste condiţii este capabil să se elibereze de situaţia de a fii contra lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă contra firii sale, pentru a trăi după Dumnezeu prin har, prin fire şi chiar mai presus de fire.

Pe de-o parte, Dumnezeu este liber în relaţia sa cu omul, harul Său nu este supus relaţiei; pe de altă parte, voinţă sau puterea naturală a omului nu e capabilă prin sine să obţină harul, dar ea are în sine aspiraţia spre Dumnezeu şi e capabilă să coopereze cu harul:, Dumnezeu celor mândrii le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” (I Pt. V, 5).

Mântuirea presupune exercitarea continuă a acestei sinergii. Credinciosul poate spune că nimic nu are fără şi în afară de iubirea lui Dumnezeu. Harul este a lui Dumnezeu, El este germenele mântuirii. Harul nu vine însă peste cel care nu-l primeşte în chip liber, de aceea Dumnezeu nu cere nimic în schimb, decât că omul să primească binefacerile Sale: „De voieşti tu” (Mt. XIX, 21)

Prin urmare fiecare primeşte mântuirea după iconomia divină, prin har şi după dreptate prin voinţa omului. După milostivirea divină, pentru că este darul lui Dumnezeu, harul se dă la începutul credinţei, nu că merit al eforturilor, căci nimeni nu este fără de păcat, ci după dreptate.

Exigentele mântuirii personale sunt credinţa şi faptele bune. Credinţa sta la temelia evlaviei creştine, este unsă prin care Hristos vine la noi.

Credinţa începe prin ascultarea imediată a cuvântului lui Dumnezeu, ceea pretinde o atitudine de smerenie, căci cuvântul care pleacă de la Dumnezeu, are o calitate unică: o dată ce este adresat, nu revine fără rezultat. Semnul credinţei este însuşi faptul că omul devine liber să facă voia lui Dumnezeu. Convertirea creştinului începe prin ascultarea şi acceptarea liberă a cuvântului lui Dumnezeu prin credinţa personală, dar ea este plină şi pecetluită în Taina Sfântului Botez, în comuniunea Bisericii. Despre cele două căi de care am vorbit, ne aminteşte şi Didahia: sunt două căi, una a vieţii şi una a morţii.


Asemănarea cu Dumnezeu. Îndumnezeirea (Theosis)

Cu Întruparea lui Iisus Hristos, omul este chemat să facă parcursul de la chip la asemănare, nu în sens de devenire şi imitare naturală, ci în sens de împărtăşire de slava lui Dumnezeu. Texte clasice despre îndumnezeire ne-au lăsat Grigore de Nyssa, Maxim mărturisitorul, Simeon Noul Teolog, Grigore Panama etc.

Pentru Grigore de Nyssa, dinamică îndumnezeirii se compară cu epectaza, o întindere continuă şi dincolo de timp, de la nedesăvârşire la desăvârşire.

Pentru Maxim Mărturisitorul, îndumnezeirea este proporţional cu chenoză lui Dumnezeu în Întruparea Sa: omul se aseamănă atât de mult cu Dumnezeu, pe cât Dumnezeu s-a identificat cu omul.

Pentru Grigore Panama, theosis, înseamnă unire prin participare (metanoia), unire nu după esenţa divină, ci după energiile divine necreate.

Theosis este ilustrata în experienţa călugărilor care practicau metoda isihastă, adică coborârea minţii în inimă, dar originea ei se afla experienta Apostolilor pe Tabor. Aceasta lumină nu este fiinţa lui Dumnezeu, căci prin fiinţă este inaccesibilă şi neîmpărtășibilă. Aşadar, e vorba de vederea nu a firii dumnezeieşti ci a slavei firii.


Despre epectază (comentariu)

Sfântul Grigore de Nyssa vorbeşte despre epectază, potrivit căreia sufletul fiind atras de Dumnezeu este într-o continuă mişcare ascendentă spre treptele superioare ale plenitudinii harului. Urcuşul acesta (anabasis) este elanul către Dumnezeu pe care după Dionisie Areopagitul, erosul divin îl imprimă ca un element dinamic în fiinţa omului. El presupune o continuă eliberare de patimi (catharsis), o creştere spiritual spre vârsta lui Hristos.



IX. Preacinstirea Maicii Domnului, cinstirea sfinţilor, icoanelor şi moaştelor (Soponaru George)

9.1 Rezumat din: Pr. Prof. Ioan Bria, Tratat de Teologie Dogmatică şi Ecumenică” vol. I, editura Andreiană, Sibiu, 2009, pag. 328-342

A. Comuniunea Sfinților – „Cred în comuniunea sfinților” (Crezul apostolic)


Biserica lui Hristos este atât văzută cât și nevăzută. Ea este trupul mistic al lui Hristos dar și o instituție ierarhică și comunitate socială. Dar atât elementul divin cât și cel uman formează o singură realitate teandrică -, un trup în Hristos” (Rm. 12,15).

Aceasta legătură taină între cer și pământ face ca îngerii și sfinții să se roage, să mijlocească, pentru noi. Totodată noi, invocăm rugăciunile lor, bineștiind că moartea nu distruge legătura dintre noi și ei, deoarece o legătură de iubire, nu cade niciodată” (Cor. 13,8). Prin Botez ne suntem unii altora mădulare (cf. Efes. 4, 25) pentru totdeauna.

Comuniunea noastră este și cu sfinții Vechiului Testament, drept dovadă ei sunt enumerați la Sf. Liturghie. Dimpreună cu aceștia părtășia noastră (koinonia) este și cu Maica Domnului, cea care a fost împreună-lucrătoare la întruparea Fiului lui Dumnezeu. Astfel Biserica văzută este o icoană a împărăției cerești. La dumnezeiasca Liturghie Sfintele Daruri se împărtășesc sfinților -, Sfintele Sfinților” („Haghia tois Haghiois”).

B. Născătoarea de Dumnezeu – Theotokos – Deipara


Numele Fecioarei Maria apare în Simbolul de Credință atunci când se menționează despre întruparea lui Hristos, de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria”. În cadrul dumnezeieștii Liturghii ea este invocată atât în cadrul ecteniilor, Pe Preasfânta, curata..., la antifonul al II-lea,... a Te întrupa din Sfânta Născătoare de Dumnezeu și Pururea Fecioara Maria”, dar și după prefacerea darurilor euharistice:, Mai ales pentru Preasfânta, Curata, Preabinecuvântata, slăvita, Stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea și pururi Fecioara Maria”.

Cele mai importante aspecte ale învățăturii despre Maica Domnului sunt:



B.1. Cooperarea la Taina Întrupării172: Fecioara Maria are un rol esențial în cadrul nașterii după trup a Mântuitorului Hristos. Această întrupare a fost posibilă doar pentru că ea a consimțit acest lucru la Buna Vestire (cf. Lc. 1, 26- 38). Întruparea Fiului lui Dumnezeu a avut loc la plinirea vremii (cf. Gal. 4, 4), din pântecele fecioresc al Maicii Domnului prin puterea Duhului Sfânt și bunăvoinţa Tatălui. Din ea Hristos și-a luat trupul omenesc și întreaga firea umană. Ea este conștientă de rolul și destinul ei pe care le acceptă cu răspundere și bucurie.
B. 2. Parthenia: La al șaselea Sinod Ecumenic ținut la Constantinopol în 681 se recunoaște pururea fecioria Maicii Domnului. Ea este pururea fecioară, înainte, în timpul și după naștere. În ce chip a unit fecioria și nașterea este o, taină străină”. L-a născut pe Iisus în chip minunat, mai presus de fire, Duhul Sfânt adumbrind-o spre zămislire.,

Duhul Sfânt S-a pogorât peste ea [...] dându-i puterea de a primi Dumnezeirea Cuvântului și puterea de a naște. Atunci a umbrit-o Puterea Prea Înaltului Dumnezeu adică Fiul lui Dumnezeu, Cel de o ființă cu Tatăl, ca o sămânță dumnezeiască și Și-a alcătuit Lui din sângiurile ei trup însuflețit, rațional și cugetător [...]. Nu Și-a alcătuit corpul pe cale seminală, ci pe cale creaționistă, prin Duhul Sfânt [...]. Însuși Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut ipostas trupului [...]. Pentru aceea nu vorbim de om îndumnezeit, ci de Dumnezeu întrupat” (înomenit)
B. 3. Theotokos: Maica Domnului, pe Unul din Treime a născut” - L-a născut pe Fiul lui Dumnezeu întrupat de aceea ea este Născătoare de Dumnezeu (Theotokos)., Deci Fecioara a zămislit și a născut din două firi, în chip minunat, adică din Dumnezeire și din omenitate, pe Fiul cel Unul, Dumnezeu desăvârșit și om desăvârșit, pe Domnul nostru Iisus Hristos, Care n-a stricat nici fecioria ei și nu s-a despărțit nici de sânul părintesc.” (Sf. Simeon Noul Teolog, Întâi cuvântare morală” în Filocalia VI, ed. IBMO, București, 1977, p.155)
B. 4. Panaghia: Fecioara Maria este, cea plină de har.” (Lc. 1, 28) Prin ea L-am cunoscut pe Fiul lui Dumnezeu și ne-am învrednicit de Trupul și Sângele Său. Umanitatea ei a fost sfințită de Dumnezeirea Cuvântului prin sălășluirea Lui în ea, iar aceasta este unul dintre motivele pentru care este plină de har. Ea este concretizarea istorică a îndumnezeirii, cea dintâi făptură umană sfințită nemijlocit de Hristos, în care apare o viață nouă unică, viața lui Iisus. Aceasta este viața veșnică a lui Dumnezeu în formă umană.
B. 5. Cultul de venerare adresat Maicii Domnului: Biserica Ortodoxă crede în mijlocirea și îndrăznirea ei de Maică a Domnului căreia i se roagă precum uneia care este Preacinstită și Preasfântă. În iconografia ortodoxă, Fecioara Maria este tronul Fiului, rădăcina din care își ia trupul Fiul. Preacinstirea Maicii Domnului se întemeiază atât pe contribuția ei la întruparea Fiului, cât și pe mijlocirea și ajutorul ei de Maică a Bisericii, nedespărțită de Fiul.
B. 6. Sărbătoarea intrării în templu a Fecioarei: bazată pe scrieri apocrife, dar acceptată de către Biserică pentru simbolismul ei. O altă sărbătoare cu o importanță deosebită este Adormirea Maicii Domnului (15 august). Potrivit tradiției Maica Domnului a fost înălţată nevăzut cu sufletul și trupul la cer, însă această învățătură nu a fost dogmatizată.

Biserica romano-catolică nu doar o cinstește în mod deosebit pe Fecioara Maria, ci potrivit dogmei, Imaculata concepție” (promulgată de către papa Pius IX-lea în 1854) ea s-a născut fără de păcatul strămoșesc, acest lucru fiind posibil datorită unui har special și în vederea meritelor lui Hristos. Mariologia romano-catolică a dogmatizat zece ani mai târziu și învățătura potrivit căreia Preasfânta Fecioară a fost ridicată cu trupul și sufletul la cer. Mai mult decât atât, pentru ei ea cooperează la mântuirea lumii ca „mijlocitoare” și „ajutătoare”. Există o mișcare în cadrul aceleiași confesiuni care dorește să atribuie Maicii Domnului rolul de „co-răscumpărătoare” a umanității.

Biserica Ortodoxă se dezice de aceste dogme rătăcite. Ea crede și se roagă Preasfintei Născătoare ca la una ce a participat la misterul iconomiei mântuirii, primind în sânul ei pe Fiul lui Dumnezeu, dar acest lucru nu a scos-o din condiția umană, nu a devenit înger. Nimeni n-a fost răscumpărat de păcat înainte de Hristos și înafară de jertfa Acestuia. Biserica Ortodoxă recunoaște și rolul fundamental al Fecioarei în iconomia întrupării, atribuindu-i titlul de mijlocitoare în opera răscumpărării. În Noul Testament nu se vorbește nimic despre sfârșitul vieții ei. Tradiția orală și iconografia ortodoxă vorbesc de adormire și nu înălțare. Ultima nu este negată, dar în ce fel ea s-a petrecut rămâne un mister.

Protestanții recunosc rolul ei biblic însă resping dogmele catolice sus amintite. Dimpotrivă ei nici măcar nu o preacinstesc, nici nu îi adresează ei rugăciuni de mijlocire motivând că numai lui Dumnezeu i se cuvine adorare sau închinare. Alți protestanți neagă și fecioria ei susținând că după nașterea lui Iisus ar mai fi avut și alți copii. Dacă cea din urmă este o totală aberație în ceea ce privește adorația Biserica ortodoxă face o clară distincție între preacinstirea Maicii Domnului și adorarea cuvenită lui Dumnezeu. Însuși arhanghelul o venerează adresându-i acel, Bucură-te” Noi o cinstim pe Pururea Fecioara prin prisma faptului că a născut pe Fiul lui Dumnezeu, este Născătoare de Dumnezeu – de aceea noi ortodocșii putem vorbi despre o „theotokologie”173. Cel mai puternic argument este acela că în iconografia ortodoxă ea nu este reprezentată niciodată singură ci mereu având în brațe pe Hristos. Pe scurt: însuși faptul că S-a născut Fiul lui Dumnezeu din ea o situează mai presus de toate făpturile.


C. Cultul de cinstire al sfinților și rugăciunile către ei



C. 1. Invocarea sfinților prin rugăciuni este o practică creștină foarte veche. Creștinii sunt, concetățeni ai sfinților și casnici ai lui Dumnezeu” (Efes. 2, 19) așadar aparțin aceleiași familii. Dragostea sfinților pentru frații și surorile lor din Biserica pământească nu poate fi înfrânată, ea crește mereu ca o văpaie de foc.

C. 2. În rugăciunile ei Biserica este sigură că va fi auzită deoarece contează pe îndurarea lui Dumnezeu din cauza mijlocirii sfinților Săi, în care El se odihnește. La Sf. Liturghie preotul mulțumește și pentru sfinți când spune:, încă aducem Ție această slujbă cuvântătoare...” De ce? Pentru că într-înșii Biserica și-a ajuns țelul ei, văzându-și împlinită rugăciunea pentru Împărăția Cerurilor.

Sfântul se bucură de mântuirea aproapelui său ca de propria mântuire. În Noul Testament, toți cei botezați sunt numiți, în sens larg sfinți.174 Sfinții formează dimpreună cu îngerii Biserica cerească rugăciunile lor având putere înaintea lui Hristos ca unii care sunt apropiați ai Lui.

Între sfinții săi, Biserica i-a recunoscut în primul rând pe martiri, cei care au adus jertfă lui Hristos însăși viața lor. Pe locul unde au fost înmormântate trupurile loc (sau au fost martirizați) s-au ridicat altare pe care se săvârșea mai apoi jertfa euharistică. (Sf. Antimis nu este altceva decât amintirea practicii de a celebra Sf. Liturghie pe mormintele martirilor și ale sfinților, de aceea fiecare și are o părticică de Sf. Moaște). Mai trebuie subliniată și diferențele dintre cultul creștin al sfinților și cultul păgân al morților. Biserica a ales ca dată comemorativă a acestora ziua, nașterii” lor întru Împărăția Cerurilor și nu data de naștere lumească. O altă deosebire este aceea a înhumării în vederea învierii obștești în locul incinerării practicată de către păgâni.

Sfintele Moaște sunt trupuri ale sfinților care se păstrează intacte după moarte, ca fiind pătrunse de energiile Duhului Sfânt. Ele sunt cinstite de creștini ca sursă de purificare, de tămăduire și sfințenie. Dincolo de moaștele sfinților este lăudat Domnul Hristos al Cărui Duh odihnește întru ele. Despre cinstirea sf. Moaște ni s-a păstrat un document autentic din sec. II d. H despre cum creștinii au adunat rămășițele pământești ale Sf. Ierarh martir Policarp al Smirnei și le-au depus cu evlavie într-un mormânt considerându-le, mai rare decât aurul și mai de valoare decât pietrele de mare preț”.

Desigur că există o diferență între cultul de adorare sau închinare dăruit lui Dumnezeu și cel de venerare (proskynesis) săvârșit sfinților., Lui Hristos ne închinăm pentru că este Fiul lui Dumnezeu, iar pe martiri (sfinți) îi iubim după vrednicie ca pe ucenici și imitatori ai Domnului, pentru neîntrerupta lor iubire față de El”.

D. Icoana. Teologie și cult



D. 1. Atitudinea Bisericii față de icoane s-a definitivat cu timpul. Cu timpul icoana a căpătat un rol foarte important în Biserică, unii Părinți spunând că ceea ce cuvântul este pentru auzire, același rol îl are icoana pentru vedere. Sf. Ioan Hrisostom spune că icoana e o garanție a întrupării reale, vizibile a lui Dumnezeu. Pentru aceasta, temeiul icoanei este asumarea firii umane în Persoana Cuvântului. Cel care a fixat teologia icoanei a fost Sf. Ioan Damaschin (730-760). Un alt apărător temeinic al icoanelor a fost Sf. Teodor Studitul, (759-826) care atunci când s-a pornit persecuția lor și a celor care le cinstesc 175îi încuraja spunând: „să păstrăm neclintită credința noastră [...] Oricine nu mărturisește că Domnul nostru Iisus Hristos este reprezentat pe icoană, acela nu mărturisește că Acesta a fost văzut în trupul Său. Căci a fi văzut în trupul Său și a fi reprezentat pe icoană este același lucru. Oricine nu cinstește sfântul Său chip, nu-l cinstește pe Domnul: în chip se găsește de fapt, prototipul. Icoana este expusă și cinstită după prototipul celor care sunt reprezentați...” (Cateheze mici, 51)

Sinodul al VII-lea Ecumenic ținut la Niceea în 787 a condamnat erezia iconoclasmului, dar persecuțiile n-au încetat decât mai târziu în jurul anului 842 grație împărătesei Teodora.

De reținut este faptul că icoanele nu sunt venerate pe temeiul material (nu se adoră icoanele în mod idolatru ca, dumnezei”) ci pe temeiul asemănării chipului reprezentat, cu persoana al cărei nume trebuie indicat pe icoană. Prin însăși indicarea numelui lui Iisus Hristos sau a sfântului se sfințește icoana. Dacă conturul sau numele persoanelor sacre se pierd (se șterg) icoana își pierde valoarea ei simbolică și, analogică” și de aceea se arde. Astfel orice cinstire dată icoanelor revine persoanei zugrăvite, (originalului – prototipului) nu materiei din care este făcută.

Tradiția ortodoxă face distincție între adorarea cuvenită lui Hristos însuși precum și pâinii și a vinului prefăcute în Trupul și Sângele Său. Hiperdulie sau supravenerare, acordate Născătoarei de Dumnezeu și venerare sau cinstire ce revine sfinților pe temeiul legăturii lor cu Hristos.

Ființa lui Dumnezeu nu poate fi reprezentată pictural fiind invizibilă și fără formă. Dumnezeu Tatăl este totuși reprezentat așa cum apare în viziunile Profeților și teofaniile din Vechiul Testament.

Icoana este sfântă pentru că modelul reprezentat pe ea este sfânt. Ea are și o funcție de mijlocire, deoarece împărtășește puterea nevăzută a celui pictat. Numai printr-un act de binecuvântare și de ungere din partea Bisericii, icoanele sunt expuse spre cinstire, ca organe prin care manifestă darurile sfinților. Icoanele au avut și au un rol important în domeniul misiunii și al catehizării, iconografia fiind socotită catehismul celor învăţaţi, ca și al celor neinstruiți.




Yüklə 1,84 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   21   22   23   24   25   26   27   28   ...   46




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin