Icenţă,2012 N. B. Sinteze orientative realizate de studenţi. Se recomandă şi parcurgerea integrală a programei

9.2 Rezumat din Karl Christian Felmy „Dogmatica experienței ecleziale”, ed. Deisis, Sibiu, 1999, pag. 136-159

„Mai cinstită decât Heruvimii și mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii” – Mariologia ca theotokologie¹⁷⁶

Autorul începe acest capitol printr-o analiză, despre cum este percepută Maica Domnului în ortodoxie, romano-catolicism și protestantism. Mai mult decât atât el scoate în evidență cum Ortodoxia se diferențiază, atunci când vine vorba de cinstirea Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, atât de protestantism, care prezintă față de ea tendințe „nestoriene”, dar și de romano-catolicism în special când vine vorba de dogmatizarea învățăturilor precum „Imaculata concepție” sau înălţarea ei cu trupul la cer. Teologul protestant Heinrich Petri se arată foarte nedumerit față de această atitudine a ortodocșilor; Cu toate că textele răsăritene au convingerea imaculatei concepții a Maicii Domnului, iar o înălțare a ei la cer cu trupul este și mai limpede exprimată, ortodocșii nici nu vor să audă de o dogmatizare a acestora. Mai mult el constată, că în Ortodoxie, atunci când vine vorba de laude adresate Maicii Domnului, acestea cuprind transpuneri riscante, imagini îndrăznețe și chiar «exagerări». Un exemplu poate fi apelativul de „fără prihană” acordat Maicii Domnului, însă imnele nu sunt interesate de momentul și modul în care i-a fost dăruită această neprihănire, adică aceste laude nu sunt deloc înțelese în sensul dogmei imaculatei concepții. La fel stau lucrurile și în cazul praznicului „Adormirii Maicii Domnului”. În textele canonului acestei sărbători există mai multe expresii care te trimit cu gândul la o ridicare a ei cu trupul la cer; textele liturgice vorbesc despre neputrezirea trupului Preasfintei Fecioare, iar în oda a 6-a avem și o întrebare „– Cum trupul care a dat naștere vieții, a putut fi «părtaș» experienței «morții»?”. Însă în cadrul acestui mare praznic acesta temă a înălțării trupului nu este una deloc dominantă ci accentul cade pe cu totul alte lucruri, cum ar fi faptul că Maica Domnului „și-a încredințat sufletul ei neprihănit lui Dumnezeu, Ziditorul ei” sau expresia „Maica Vieții s-a mutat la viață” care este continuu repetată (vezi troparul).

În ciuda unei bogății imnologice de-a dreptul copleșitoare și a unor expresii hiperlaudative adresate Maicii Domnului care i-ar putea irita chiar pe unii teologi catolici, în Ortodoxie nu există în general o mariologie. Ceva important este trecut însă cu vederea, care este și cheia, răspunsul acestor nelămuriri privind singularitatea Ortodoxiei. „Mariologia” ortodoxă, imnologia ortodoxă privitoare la Maica Domnului și icoanele ortodoxe ale Maicii Domnului o arată și o laudă pe Maria aproape totdeauna în legătura ei cu Hristos, o preamăresc în primul rând ca „Născătoare de Dumnezeu”, ca „Theotokos”. În ultimă instanță, o mariologie ortodoxă este totdeauna o „theotokologie”, un aspect special al hristologiei, o hristologie cu accente proprii, dar fără o pondere proprie.

Autorul trece apoi la o atentă analiză a icoanei Maicii Domnului „Rugul aprins”. Elemente care apar în Vechiul Testament, sunt interpretate ca prefigurând-o pe Pururea Fecioară Maria printre ele numărându-se: rugul aprins care nu se mistuia văzut de Moise, norul (cf. Iș. 3, 2), scara lui Iacob, chivotul legii și poarta închisă din Iezechiel cap. 44. Toate acestea vor să arate Pururea fecioria Maicii Domnului, cum Dumnezeu-Cuvânt a locuit în însuși pântecele ei, iar focul dumnezeirii n-a ars nicidecum mădularele trupului ei. Toate acestea vor să vădească un singur lucru că Maria Fecioara este Născătoare de Dumnezeu. Ea este Fecioară înainte, în timpul și după naștere. Hristos nu s-a născut din voință trupească, nici din voință bărbătească, ci de la Dumnezeu (cf. In. 1,13). El își are trupul Său, umanitatea Sa din Fecioara Maria, iar ea este, ca mamă reală, asigurarea definitivă împotriva oricărui dochetism abstract.

Aproape în orice icoană, ea este reprezentată împreună cu Pruncul Iisus, granița între imnele adresate lui Hristos și lauda Născătoarei de Dumnezeu este fluctuantă. Hristologia ortodoxă, învățătura despre cele două firi ale Sale, minunea Întrupării e cântată mai mult în „theotokii”. Pe baza acestei legături strânse, a acestei cvasi-identități, laudele aduse lui Hristos pot fi transpuse asupra Maicii Domnului. Exemplu: Acel „Vrednic și cuvenit lucru este...” din începutul anaforalei euharistice devine „Vrednică e” [Axion esti, „Cuvine-se cu adevărat”].

Exegeza ortodoxă a acestui minunat imn închinat Maicii Domnului ne spune că Preasfânta Fecioară este „Mai cinstită decât Heruvimii și mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii” pentru că după învățătura despre îngeri a Sf. Dionisie Areopagitul, Heruvimii și Serafimii stau cel mai aproape de Dumnezeu între corturile îngerilor, dar Maria este mai aproape, pentru că „a născut pe Dumnezeu Cuvântul”. Ca și cântare liturgică, „Cuvine-se cu adevărat”¹⁷⁷, este o transpunere a unor elemente aparținând unei rugăciuni către Dumnezeu, asupra Maicii Domnului, care s-a învrednicit să cuprindă în trupul ei pe Dumnezeu.

Întotdeauna când este reprezentată în absida unei biserici ca rugătoare, Maica Domnului este un simbol, o personificare a Bisericii. Ca atare, ea își ridică din altar mâinile rugătoare către Pantocratorul reprezentat în centrul cupolei. Biserica Ortodoxă este pătrunsă de certitudinea că Maica Domnului se roagă pentru biserici, iar că rugăciunile ei au o putere deosebită pe lângă Fiul ei, iar ca Mamă are o îndrăzneală (parrhesia) deosebită la El. Această poziție a Maicii Domnului, ca una care a purtat în trupul ei pe Dumnezeu și a devenit „scaun de Heruvimi” și îndrăzneala ei la Hristos sunt motivul pentru care, explică Felmy, expresiile folosite cu privire la ea în textele liturgice sunt de-a dreptul provocatoare pentru protestanți și „exagerate „, „riscante” și „îndrăznețe” chiar și pentru romano-catolici, dar sunt posibile în înțelegerea ortodoxă. Reamintim că toate aceste expresii nu trebuie înțelese într-un sens „mariologic” ci în unul „theotokologic”. Toate expresiile „exagerate” „riscante” etc. Despre Maica Domnului privesc nașterea Mântuitorului sau mijlocirea ei. Numai în acest sens poate fi Ea lăudată ca „mijlocitoare”, ca una care „mântuiește”¹⁷⁸ și ca „mântuire a sufletului meu”¹⁷⁹. În permanență la expresiile „exagerate” poate și trebuie să se adauge:, fiindcă Tu ai născut pe Mântuitorul sufletelor noastre”. Prin theotokologia ortodoxă se stabilește clar umanitatea lui Hristos.

Printre cei care au făcut reflecții teologice asupra Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, se regăsesc sfinți de talia lui Nicolae Cabasila, Grigorie Palama sau Teofan al Niceei (vezi nota 5). Față de enunțurile pur theotokologice anterioare, ei accentuează în chip nou sfințenia personală absolută a Născătoarei de Dumnezeu, rolul ei activ în Iconomia mântuirii, precum și legătura ei cu învățătura despre Biserică. După învățătura Sf. Nicolae Cabasila, în ea s-a atins țelul creației. Ea este reprezentanta umanității și simbol al Bisericii. În ea se arată puterea și posibilitatea conlucrării umane cu Dumnezeu în realizarea mântuirii.

Mai departe, este prezentată poziția unor 3 teologi ruși cu privire la Maica Domnului. Este vorba de părintele Georges Florovsky, Vasili Sarîcev și Serghei Bulgakov. Dintre cei trei ne vom opri doar asupra celui mai cunoscut și apreciat dintre ei, anume Părintele Florovsky, care în studiul său „Maica Domnului pururea Fecioară” afirmă că mariologia trebuie dezvoltată propriu-zis numai ca theotokologie. De altfel întreaga sa operă teologică e puternic concentrată hristologic. El mai spune că „mariologia trebuie să fie un capitol în tratarea Întrupării și de aceea nu poate fi niciodată lărgit într-un «tratat» independent.