Icenţă,2012 N. B. Sinteze orientative realizate de studenţi. Se recomandă şi parcurgerea integrală a programei

9.3 Rezumat din: Paul Evdokimov „Ortodoxia”, editura EIBMBOR, Bucureşti, 1996 pag. 162-168

Aspectul mariologic al Bisericii

Pentru Părinții bisericești, funcția maternă a Bisericii constituie această trecere absolut firească spre mariologie. Pentru a fi alături de Hristos, avem nevoie de protecția maternă a Bisericii. În viziunea mai multor Sfinți Părinți, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu este văzută ca și Biserică. Sf. Clement Alexandrinul spune: „Nu există decât o singură Fecioară Mamă și îmi place să o numesc Biserică: Maria, cea pururea Fecioară”. Ea personalizează sfințenia omenească, care este inima Bisericii; fiind legată ontologic de Duhul Sfânt, Maria apare astfel mângâiere dătătoare de viață, Eva-Viață care scapă și apără orice făptură și devine astfel chipul Bisericii în purtarea sa maternă¹⁸⁰. Dumnezeu a ales a se sălășlui în pântecele ei, ca urmare a consacrării vieții ei Templului (așa cum mărturisește Tradiția) și a dragostei sale de Dumnezeu; a vieții petrecute în rugăciune și dorință de a fi permanent în comuniune cu Dumnezeu. Astfel paternității Tatălui din sfera divină îi corespunde maternitatea Născătoarei de Dumnezeu în sfera omenească, chipul fecioriei materne a Bisericii. Aceasta îl face pe Sf. Ciprian al Cartaginei să exclame: „Cine nu are Biserica drept mamă nu are pe Dumnezeu de tată”. Pe lângă toate acestea, mai trebuie precizat faptul că „Întruparea nu a fost numai lucrarea Tatălui, a Virtuții și a Duhului Sfânt, ci și lucrarea voinței și credinței Fecioarei (...) Numai după ce a învățat-o și convins-o, Dumnezeu a luat-o de Mamă și îi primește trupul pe care ea vrea să I-l împrumute” (Sf. Nicolae Cabasila). Tocmai de aceea pentru ortodocși dogma catolică a „imaculatei concepții” o pune pe Fecioară de-o parte, o scoate din destinul comun și arată o posibilitate de mântuire din păcatul originar înainte de Cruce, numai cu ajutorul harului¹⁸¹. Harul nu silește și nu forțează nicidecum ordinea naturii, ci o desăvârșește. Iisus poate să ia trupul omenesc pentru că omenitatea din Maria I-l dă, iar Fecioara nu participă la Răscumpărare ci la Întrupare. În cazul Născătoarei de Dumnezeu păcatul rămâne efectiv dar devine neputincios, răul este dezarmat ca urmare a lucrării Duhului Sfânt.

Darul omeniri pentru venirea lui Dumnezeu în lume a fost însăşi Fecioara Maria, acesta fiind darul cel mai curat pe care omenirea putea să îl aducă, iar Dumnezeu face din ea sălașul nașterii Sale și Maica tuturor celor vii, Eva desăvârșită. Născând pe Hristos, ca Evă universală, ea Îl naște pentru toți, și ca atare Îl naște în orice suflet, de aceea toată Biserica „se veselește în Fecioara binecuvântată” (Sf. Efrem Sirul). Astfel, Biserica este închipuită în funcția sa de matrice tainică, de naștere continuă, de Theotokos perpetuată.

Sărbătoarea catolică a înălțării Maicii Domnului la cer corespunde cu sărbătoarea noastră a Adormirii Maicii Domnului. Cum romano-catolicii susțin „neprihănita zămislire” prin aceasta evident neagă în cazul Fecioarei legea universală a contaminării prin păcatul originar, care aduce moartea, astfel explicându-se tăcerea dogmei catolice asupra morții și învierii Maicii Domnului.Dimpotrivă, sărbătoarea liturgică ortodoxă a Adormirii cuprinde moartea și înmormântarea Născătoarei de Dumnezeu și după aceea învierea și urcarea sa la cer – „urmând pe Fiul, te-ai supus legilor firii și după moartea ta, înviezi ca să viezi veșnic cu Fiul tău” (la Utrenie). Iar sărbătoarea „Veșmântului Fecioarei” (2 iulie și 31 august) ne adeverește că Preasfânta își lasă veșmântul pe pământ în locul trupului ei. Înălțarea Fecioarei este comentată de către Sf. Ioan Damaschin ca un dar pe care Fiul îl face Maicii Sale. Aceasta din urmă nu o separă pe Sfânta Fecioară de destinul comun al tuturor, al său nu este decât redus în timp și anticipează Parusia. Venerarea liturgică și iconografică conține acest caracter tainic, ascuns al acestui eveniment, ceea ce explică absența lui în predica apostolică. Citirea textului din epistola către Filipeni 2, 5-11, la slujba Adormirii, subliniază kenoza pe care Maica o împărtășește cu Fiul și mai ales cu Duhul Sfânt.

Pe cea mai înaltă culme a sfințeniei Bisericii stă Maica -Fecioara. Ea este cea care, precum mărturisește icoana Deisis, stă de-a dreapta Fiului, într-o neîncetată rugăciune, înfăţişând rugăciunea Bisericii, mijlocirea milostivirii, și tocmai pentru aceasta aceeași icoană înseamnă mai adânc nunta Mielului cu Biserica și cu orice suflet creștin.

„Sfârșit și lui Dumnezeu slavă!”

X. Eclesiologia – sinteză (Mihoc Alexandru)

Pogorârea Duhului Sfânt și începutul Bisericii (TDO II, ed. 2003, pag: 201-214) (A se citi Fapte Ap.. 2)

Mulţi teologi din zilele noastre, constată Paul Evdokimov, socotesc că eclesiologia se află într-un stadiu “pre-teologic”. Nu există tratate patristice sistematice, nici o eclesiologie complet construită. Pe vremea Sfinţilor Părinţi, Biserica era un izvor de viaţă atât de evident, încât nu se punea problema naturii sale. Pe de altă parte, Biserica, prin fiinţa sa tainică, se pretează prea puţin la orice definiţie formală. Nevoia de a defini denotă negreşit eclipsa vieţii eclesiale, întunecarea evidenţei trăite.¹⁸²

Mântuirea s-a realizat prin: întruparea, viaţa de ascultare, Răstignirea, Moartea, Învierea şi Înălţarea Domnului, toate acestea suferite pentru noi. Totuşi, mântuirea propriu-zisă se înfăptuieşte doar prin sălăşluirea lui Hristos cu trupul Său în noi. Cum este posibil acest lucru? Prin lucrarea Duhului Sfânt trupul lui Hristos, devenit transparent, se uneşte cu trupul nostru cel pământesc. Astfel ia naştere Biserica.

Protestanţii au slăbit caracterul văzut al Bisericii, iar catolicii i-au dat mai mult un caracter juridic (instituţional), decât unul sfinţitor şi îndumnezeitor.

Pogorârea Sfântului Duh e cea care dă existenţă reală Bisericii. Pogorârea Sfântului Duh este astfel actul de trecere de la lucrarea mântuitoare a lui Hristos în umanitatea Sa personală, la extinderea acestei lucrări în celelalte fiinţe umane. Prin Întrupare, Răstignire, Înviere şi Înălţare, Hristos pune temelia Bisericii în trupul Său. Prin acestea Biserica ia fiinţă virtual. Dar Fiul lui Dumnezeu nu S-a făcut om pentru Sine, ci pentru ca din trupul Său să extindă mântuirea ca viață dumnezeiască în noi. Această viaţă dumnezeiască, extinsă din trupul Său în credincioşi, e Biserica. Această viaţă iradiază din trupul Său ridicat la deplina stare de pnevmatizare prin înălţarea şi aşezarea Lui de-a dreapta Tatălui, în suprema intimitate a infinităţii vieţii şi iubirii lui Dumnezeu îndreptată spre oameni.

Duhul Sfânt trebuie socotit totdeauna ca Duhul lui Hristos, deci nu trebuie văzut în nici un fel despărţit de Hristos. E falsă imaginea unui Hristos în cer şi a Duhului Sfânt în Biserică, pentru că nu ia în serios unitatea Persoanelor treimice. Aceasta duce sau la raţionalism sau la sentimentalism.

Biserica, aflată virtual în trupul lui Hristos, ia fiinţă actual prin iradierea Duhului Sfânt din trupul Său în celelalte fiinţe umane, fapt care începe la Rusalii. Duhul Sfânt trebuie socotit totdeauna ca Duhul lui Hristos, deci nu separat de Acesta. E falsă imaginea unui Hristos în cer şi a Duhului Sf; în Biserică. Aceasta duce fie la raţionalism, fie la sentimentalism.

Sfântul Ioan Gură de Aur: „Precum Hristos a spus despre Sine: «Iată, Eu cu voi sunt până sfârşitul zilelor», şi de aceea putem serba Epifania (Crăciunul) pururea, aşa şi despre Duhul a spus «Va fi cu voi în veac», şi de aceea putem serba şi Cincizecimea pururea". Prezenţa Duhului în noi este atât delegată de a Fiului şi a Tatălui, că "dacă n-ar fi Duhul, n-am putea numi pe Iisus Domn". Dar fără Duhul "n-am putea chema nici pe Dumnezeu, Tată", deci n-am putea rosti rugăciunea Tatăl nostru.

Fără Biserică opera de mântuire a lui Hristos nu s-ar putea realiza. Lucrarea Duhului în noi constă în a ne face tot mai mult după chipul Fiului, adică fii adoptivi ai Tatălui (înfierea). Sf. Chiril din Alexandria chiar vorbeşte de o „filiaţie duhovnicească", la care sunt chemaţi toţi oamenii.

Prin Fiul am intrat şi noi în iubirea infinită a lui Dumnezeu, iubire ce iradiază asupra noastră prin nemijlocita lucrare a Duhului Sfânt. Sfântul Grigorie Palama exprimă acestea (în Cuvântarea 24 la Cincizecime) declarând că „Fiul trebuie să Se înalte ca om la Tatăl, pentru ca să trimită pe Duhul Sfânt de la sânul Tatălui de unde purcede".

Duhul nu poate penetra decât printr-un trup pe deplin pnevmatizat sau transparent. Aceasta înseamnă că Hristos însuşi îl arată pe Duhul ca ipostas, aşa cum şi Duhul conlucra cu Hristos înainte de înviere ca să-L facă mai clar un ipostas divin. În acest sens, Paul Evdokimov zice: „În timpul lucrării pământeşti a lui Hristos relaţia între oameni şi Duhul Sfânt nu se efectua decât prin și în Hristos. Dimpotrivă, după Cincizecime, relaţia cu Hristos nu se efectuează decât prin şi în Duhul Sfânt". Sau tot el zice că:, Alături de domnia lui Hristos se instaurează domnia Duhului".

Prin pogorârea Duhului Sfânt în lume ia fiinţă Biserica deoarece acum Hristos coboară pentru prima dată în inimi. El nu iradiase decât în mod nedeplin ca ipostas dumnezeiesc în oameni. Din acest punct de vedere se poate spune că prin coborârea Duhului Sfânt ia ființă concretă Biserica, întrucât pentru prima dată Hristos coboară în inimi. Duhul şi Hristos nu sunt statici. Întrucât nu sunt puteri impersonale, ci persoane. Iar persoanele sunt mereu în mişcare, mereu vor să se comunice și mai mult. Persoanele Dumnezeiești vin de la început prin voia Lor și rămân și în același timp vin, sau rămân ca să vină într-un mai mare grad, ca să mențină comuniunea vie și să sporească aceasta la cei care vin să ceară o sporită venire a Lor.

Duhul ipostatic Se pogoară în chip de limbi de foc împărțite peste toți Apostolii (care „stăruiau în rugăciune” Fapte 1,14), arătând voinţa şi intenţia Mântuitorului de a extinde puterea dumnezeiască și sfinţenia firii Sale omeneşti peste întreaga creaţie, ca să împace cu Sine prin Duhul toată lumea împărțită. Mai mult, se urmăreşte ca în această unitate să se menţină şi identitatea fiecărei persoane " (Sfântul Ioan Gură de Aur: „Şi s-a produs un lucru nou şi uimitor: precum atunci (la Tumul Babei) limbile au împărţit lumea, aşa acum limbile au unit-o şi au adus-o la armonie (într-o simfonie), cele dezbinate").

Dar pogorârea Duhului în chip de limbi de foc arată nu numai voinţa lui Hristos de a cuprinde în Biserică, adică în iubirea Lui, toată lumea, unificată în această iubire, ci şi voinţa ca în această unitate să se menţină identitatea fiecărei persoane. Hristos şi Duhul nu desfiinţează varietatea creaţiei. De aceea limbile au chipul focului, pentru că focul arde tot ce e rău, tot ce dezbină; pentru că focul susţine entuziasmul iubirii de Dumnezeu şi de oameni, entuziasmul ridicării în infinitatea iubirii lui Dumnezeu şi a răspândirii acestei iubiri spre toți oamenii, pentru ca toți să se adune în ea.

Dar Duhul Sfânt nu S-a coborât numai în chip de limbi de foc, ci şi însoţit de „un vuiet, ca de vijelie, care a umplut toată casa unde şedeau Apostolii” (Fapte 2,2). Prin aceasta se indică puterea de care au fost umpluţi primii membrii ai Biserici. Acum se naște o realitate nouă în lume, se naște dintr-o putere nouă pe care o poartă în ea.

Biserica se naște dintr-o putere nouă din cer, din puterea infinită a iubirii dumnezeiești și va purta în ea această putere pe care o va comunica lumii.