Icenţă,2012 N. B. Sinteze orientative realizate de studenţi. Se recomandă şi parcurgerea integrală a programei

Taina Hirotoniei (TDS 2, p 255-299)

1.Definiție

Hirotonirea este Taina în care, prin punerea mâinilor arhiereului și prin rugăciune, se împărtășește persoanei anume pregătite, Harul, care dă putere de a învăță cuvântul lui Dumnezeu, a săvârșii taine și de a conduce pe credincioși la mântuire.

2. Numirile

Din gr. heirotonia sau heirotesia, a primit și numele de Hirotonie sau Hirotesie. Cu timpul a rămas numai termenul de hirotonie. Hirotesia este o ierurgie prin care prin care se instituie gradele inferioare ale ale ierarhiei, și ranguri sau demnități bisericești.

Apusenii o numesc: ordinatio, benedictio, prezbiterii ministerium etc.

3.Instituirea

Dorind ca opera Sa de mântuire să continue și peste veacuri, Hristos și-a ales apostoli, cărora le-a dat putere de a continua opera Sa. In 20, 21-23: Precum M-a trimis pe Mine Tatăl așa vă trimit și eu pe voi. Și grăind aceasta a suflat și le-a zis: Luați Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele vor fi iertate; cărora le veți ține vor fi ținute. Deci le dă putere de a învăța de a conduce și de a împărtăși. Acest lucru îl face nu numai cu cuvântul ci și cu fapta sensibilă, prin suflare.

4.Partea văzută

Partea văzută a Hirotoniei constă în punerea mâinilor arhiereului pe capul celui ce se hirotonește. Apoi urmează rugăciunea” Dumnezeiescul dar, care pe cele neputincioase...”.

5. Efectele

Împărtășirea harului preoției.

6.Săvârșitorul

Episcopul: Tit 1, 5; I Tim 5, 22.

7. Primitorul

Creștinul ortodox, liber, major, de sex masculin, sănătos trupește și sufletește și pregătit spre acest scop din punct de vedere intelectual și moral. Diaconii și preoți pot fi căsătoriți, însă trebuie cununați înainte de Hirotonie, căci după aceasta nu mai este permis să se cunune. Episcopii nu au voie să fie căsătoriți. Femeile nu pot primi taina Hirotoniei. I Cor 14, 34.Montaniștii hirotoneau și femeile, iar unele secte protestante admit femeile în rândul pastorilor.

TTDE 186-187

Taina Preoției sau a Hirotoniei este Taina introducerii în succesiunea apostolică, prin consacrarea sacramentală, a slujitorilor bisericești, consacrați acelor slujiri pe care Apostolii le-au recunoscut ca fiind după porunca lui Hristos și fără de care identitatea și unitatea Bisericii pot fi garantate.

Preoția – harismă și slujire recunoscute și consacrate prin hirotonie se exercită în mai multe direcții:

Predicarea Evangheliei (Efes. 3, 6-9) sau slujirea cuvântului. Predicarea Evangheliei înseamnă, pe lângă vestirea istorică a lui Iisus Hristos și a învățăturii lui, propovăduirea într-o perspectivă eshatologică.

Săvârșirea Sfintelor Taine (I Cor. 14, 16-17; I Tim. 2,1)

Slujirea pastorală (I Cor 12, 18) care nu înseamnă doar a conduce și a oficia, ci, mai ales a păstori, adică a apăra, a oferi o hrană, a întreține prin jertfă.

Ierarhia în Biserică nu e o instituție clericală, de sine stătătoare, deoarece și mirenii participă la preoția lui Hristos.

XIV. Eshatologia – învățătura creștină despre moarte și nemurirea sufletului. Lumea care va să vină (Ene Radu și Cățoiu Alin)

Înțelegând prin Eshatologie partea finală a existenței creației, nu în sensul că după ea urmează sfârșitul total al existenței, ci în sensul că această etapă finală durează veșnic, nemaifiind urmată de nici o altă etapă. După credința creștină, existența creației are trei etape: cea de la creație până la Hristos, cea în Hristos sau determinată de Hristos până la sfârșitul formei actuale a lumii și cea care urmează după acest sfârșit. Personal, pentru cei ce n-au cunoscut pe Hristos, ea are numai două etape: cea de la începutul existenței lor până la moarte și cea după moarte (pentru cei ce au o altă credință); pentru ceilalți are trei etape, întrucât chiar dacă au primit pe Hristos curând după nașterea lor după trup, prin Botez, cea dinainte de Botez e deosebită de cea în Hristos. Faza din urmă a existenței, cea veșnică, e fericită pentru cei ce au primit pe Hristos și au dezvoltat comuniunea cu El, fericirea ei constând în desăvârșirea comuniunii cu El; sau e nefericită, întrucât, deși au primit-o prin Botez, ei nu au dezvoltat în cursul vieții pământești comuniunea cu Hristos cel înviat, din care cauză vor fi lipsiți de ea și în viața viitoare.

Pentru această fază finală și eternă e toată viața în Hristos pe pământ; pentru ea S-a întrupat, a murit pe cruce și a înviat Hristos și ne-a chemat și a rămas prin conlucrarea noastră în comuniune cu noi. Pentru ea este toată iconomia dumnezeiască gândită înainte de veci. Spre această desăvârșire finală în Dumnezeu ar fi înaintat lumea dacă nu s-ar fi produs căderea strămoșilor. Deci cu această țintă a creat Dumnezeu lumea. Dacă n-ar fi existat această fază finală, ar fi zadarnică toată viața noastră pământească cu Hristos. Creștinii cred că însuși sensul vieții s-a împlinit în Hristos, întrucât El a dat posibilitatea să se ajungă la desăvârșirea finală și la viața de veci.

Dacă numai eshatologia dă sens vieții pământești, atunci moartea se înscrie ca un moment necesar și plin de sens pe traiectoria vieții începute la naștere, ea făcând să treacă viața noastră pământească în faza eshatologică, acolo unde se relevează sensul deplin al existenței pământești.

Moartea înțeleasă ca simplă nimicire e dușmanul cel mai teribil nu al speciei, nu al naturii în care persoana se pierde, ci al persoanei. Fără moarte existența umană devine monotonă, nu ajunge la noutatea absolută pe care o caută prin lansarea continuă spre ceva nou. În termeni teologici, moartea, fiind singura trecere de aici la Dumnezeu, arată transcendența lui Dumnezeu și a vieții noastre depline în El, ca împlinire a ei.

În creștinism morții nu sunt plânși cu disperarea că unicul lor chip de existență a dispărut în neant, pentru totdeauna ci, pentru pierderea unui ajutor în persoana lor și la gândul că au murit nepregătiți. De aceea, locul principal îl țin rugăciunile pentru ei, cu ocazia morții lor și după aceea, odată cu regretul pierderii unui ajutor temporar. De aici vine și obligația amintirii lor. De fapt, numai pentru credința creștină moartea are un sens, atât în ce privește originea, cât și rostul căpătat de ea în Hristos. Spaima de moarte arată că ea nu e un fenomen cu totul natural, ci că s-a produs ca un fenomen contrar naturii, ca o slăbire a comuniunii cu Dumnezeu, izvorul vieții. Creștinismul explică această spaimă de moarte prin faptul că ea a apărut ca pedeapsă și ca urmare a păcatului primilor oameni, pentru ieșirea lor din comuniunea cu Dumnezeu.

Astfel moartea a apărut ca o despărțire nefirească a sufletului de trup, ca urmare a slăbirii comuniunii omului cu Dumnezeu, izvorul puterii și al vieții, deci ca urmare a păcatului; despărțirea sufletului de trup, fiind urmare a slăbirii comuniunii cu Dumnezeu, duce la o desființare a acestei legături dincolo de moarte. În Hristos, comuniunea cu Dumnezeu fiind restabilită, moartea rămâne ca despărțire a sufletului de trup și prin aceasta și creștinul trăiește împreună cu ceilalți oameni teama de durerile ei, dar în mod mai atenuat; iar la cei tari în credință, ce de exemplu martirii, ea e copleșită cu totul. În această teamă, creștinul are semnul viu al originii morții în păcatul protopărinților, ale cărui urmări se păstrează până la sfârșitul lumii.

Rahner vorbește despre aflarea unui rost pozitiv al morții asupra naturii umane înseși, fapt care lipsea teologiei catolice și protestante dinainte, care înțelegeau moartea ca simplă plată sau ispășire juridică acordată lui Dumnezeu.

Slăbirea trupului spre sfârșitul vieții și neputința lui totală pe care o simt apropiindu-se, nu o mai trăiesc ca pe o stare care se opune acestei dispoziții de predare totală a lor lui Dumnezeu, ci ca pe o stare care accentuează dispoziția lor de predare lui Dumnezeu, care e totodată o luare în stăpânire totală a sa însuși, ca persoană; înțeleasă și ca mișcare în viață, moartea se poate socoti predare completă a omului lui Dumnezeu în momentul morții, chiar în creștinul luat de moarte pe neașteptate, căci toată viața lui trăită ca o predare tot mai deplină lui Dumnezeu include în ea intenția predării totale. Dacă prin Botez primim prin Hristos putere pentru această moarte cu El, ca să fim totdeauna vii în El, iar această moarte – viață are o dezvoltare prin conlucrarea noastră, cuvintele patriarhului Atenagora, că în moarte actualizăm Botezul nostru, capătă un adânc înțeles. Moartea în care și spre care înaintează creștinii care trăiesc în Hristos este o moarte cu Hristos și de aceea este în același timp o înaintare în viață, căci Hristos în care înaintează ei este Hristos care, prin moartea cu El, ne aduce la învierea cu El.

Învățătura despre nemurirea sufletului era întemeiată pe ideea despre indestructibila lui substanță spirituală, simplă. Dar dacă învățătura aceasta e o învățătura a credinței, și nu a filosofiei, nemurirea sufletului trebuie întemeiată pe credința că Dumnezeu ține ca sufletul să fie nemuritor.

Dacă Dumnezeu l-a făcut pe om persoană, ca partener de relație, l-a făcut pentru o relație veșnică și neîntreruptă.

Numai obiectele se dezagregă. Persoanele rămân indestructibile, ca entități unice, originale, dar, în același timp, ca surse de necontenită noutate în atitudinile și revelațiile voii lor. O persoană n-o putem uita, fie că ne-a făcut bine, fie că ne-a făcut rău. Și în ambele cazuri vrem să dureze în veci, fie pentru a se căi de răul ce ni l-a făcut, fie pentru a ne bucura continuu de dragostea ei. Dumnezeu, când l-a făcut pe om ca persoană, i-a dat o însemnătate de partener neîncetat al Său, l-a făcut pentru o relație neîntreruptă cu Sine. Aceasta se vede și din unicitatea persoanei. Nici o persoană nu poate fi înlocuită cu alta; nu poate fi înlocuită în ceea ce poate da ea. De pierderea ei nu suferă propriu-zis ea însăși, ci celelalte. Prin moartea unei persoane se ia și celorlalte putința unei relații de neînlocuit. La fel pentru Dumnezeu fiecare dispărut de tot ar însemna o relație de neînlocuit. Dumnezeu nu se împacă cu lipsa unor relații de neînlocuit după ce El le-a voit. Pentru că în El nu există contradicție.