Icenţă,2012 N. B. Sinteze orientative realizate de studenţi. Se recomandă şi parcurgerea integrală a programei

Excurs - Moartea ca soluţie şi binecuvântare

„(...) dar el călcând cuvântul poruncii Tale şi nepăzind chipul Tău de care era învrednicit, pentru ca răutatea să nu fie fără de moarte – ina me to kakon athanaton genetai, din iubire de oameni (s.n.) - philanthropos, ca un Dumnezeu al părinţilor noştri ai poruncit amestecului şi împreunării acesteia şi acestei negrăite legături a Ta – prin vrerea Ta cea dumnezeiască- să se desfacă şi să se risipească, pentru ca sufletul să meargă acolo de unde fiinţă şi-a luat, până la obşteasca înviere, iar trupul să se desfacă în cele dintru care a fost alcătuit” ²⁵⁶.

Prima rugăciune de iertare de la slujba de înmormântare a mirenilor din care tocmai am citat, transmite sintetic întreaga învăţătura a Bisericii despre om, păcat, moarte, viaţă veşnică. Este foarte impresionant să auzi că moarte este o soluţie, nu o pedeapsă, găsită de Dumnezeu, din iubire de oameni, fiind o mare binecuvântare deoarece moartea spirituală în care se afla deja omul, putea deveni o moarte eternă prin înveşnicirea răului. Aceeaşi idee fundamentală o exprimă Sfântul Grigorie Teologul:

„(...) Şi pentru răutatea lui a fost surghiunit departe şi de pomul vieţii şi de rai şi deDumnezeu, şi a îmbrăcat hainele de piele, care se referă poate la trupul îngroşat, muritor şi opac, şi atunci îşi cunoaşte pentru întâia dată ruşinea proprie şi se ascunde de Dumnezeu. Câştigă de aici şi moartea care taie păcatul, ca răul să nu fie nemuritor. Şi astfel pedeapsa devine iubire de oameni (s.n.), căci aşa pedepseşte, cred, Dumnezeu.”²⁵⁷

Sfântul Apostol Pavel ne spune că Dumnezeu Cel Unul în Treime Şi-a arătat iubirea pentru noi în moartea lui Hristos: „Dar Dumnezeu Îşi arată iubirea Lui faţă de noi prin aceea că, pentru noi, Hristos a murit când noi eram încă păcătoşi”(Rm.5,8) iar apoi mărturiseşte atât de mişcător că nimic nu ne poate despărţi de iubirea lui Hristos: „Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? (...) sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru”(Rm.8, 38-39).

Tot în prima rugăciune de dezlegare cerem: „să nu îngădui ca făptura ta aceasta să fie înghiţită de pieire”: Ştim că Dumnezeu ne-a creat pentru eternitatete, pentru un dialog progresiv în iubire, dar Îi cerem totuşi să nu fim înghiţiţi de „pieire”, adică de neant, pentru a înţelege că Dumnezeu ne ţine în fiinţare din iubire, nu din necesitate. Cântam apoi „veşnica pomenire”, prin care Îl rugăm pe Creator să îl pomenească după nume pe cel decedat, adică să-l menţină în existenţă veşnică, numele în limbajul biblic ţnând de fiinţa celor create.

Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă că existenţa făpturilor depinde de Dumnezeu, dar participarea lor, sau lipsa participării, la bunătatea şi înţelepciunea Lui, depinde de voinţa fiinţelor raţionale:

„ Dumnezeu, ca cel ce este însăşi existenţa, însăşi bunătatea şi însăşi înţelepciunea, mai adevărat vorbind chiar deasupra tuturor acestora, nu are nimic contrariu. Dar făpturile, care toate au existenţa prin participare şi har, iar cele raţionale şi mintale, şi capacitatea de bunătate şi înţelepciune, au ceva contrariu. Şi anume, existenţei lor i se opune neexistenţa, iar capacităţii de bunătate şi înţelepciune, răutatea şi neştiinţa. Deci ca ele să existe deapururi sau să nu existe, stă în puterea Celui ce le-a făcut; dar ca să participe la bunătatea şi la înţelepciunea Lui, sau ca să nu participe, stă în voia fiinţelor raţionale”²⁵⁸.

Moartea este o „mare trecere”, cum o numea Lucian Blaga, o mare schimbare în fiinţarea noastră. Există astăzi tendinţe tot mai pronunţate de a ascunde realitatea morţii, de a o „cosmetiza”, sau chiar de a o amâna sine die prin speranţa prelungirii vieţii (cercetarea asupra celulelor stem şi clonarea organelor cu scopul de a prelungi viaţa). I.P.Culianu observa că trei mari deziderate a avut omul întotdeauna şi a căutat să le împlinească prin magie: vorbirea la distanţă, călătoria rapidă la mare distanţă, şi tinereţaea fără bătrîneţe şi viaţa fără de moarte.²⁵⁹ Putem spune că primele două s-au realizat. Cine ar fi crezut cu puţin în urmă că aproape oricine va avea acces la un mobil cu care să vorbeşti aproape oriunde în lume; călătorim prin aer în câteva ore „peste mări şi ţări”, dar tinereţea perpetuă şi viaţa fără moarte? Unii cercetători cred că s-ar putea ajunge, datorită cercetărilor în curs, ca omul să trăiască vreo 300 de ani. Alţii spun însă că, la peste o 100 de ani, foarte mulţi ar suferi de boli degenerative ca Parkinson şi Alzheimer.

Aceasta negare a morţii devine tot mai pregnantă în societatea noastră şi dacă credinţa oferea o speranţă şi dădea o semnificaţie suferinţei, recompensând-o cu promisiunea vieţii veşnice, negarea actuală nu face decât să sporească anxietatea, agresivitatea şi distructivitatea noastră.

Nu trebuie să privim în viitor, ci este suficient să ne uităm spre ţările dezvoltate unde medicina prin progresul ei „păstrează în viaţă” pacienţii, fie prin înlocuirea funcţiilor unor organe vitale de către aparate (dializa în cazul rinichilor nefuncţionali), sau prin decelarea cu ajutorul computelor a unor modificări în echilibrul hidro-electrolitic. În America, oricât de incredibil ar părea, există organizaţii dornice de profit care, speculând teama de moarte a unora dintre semenii noştri, contra unor sume mari de bani îngheaţă rapid şi pastrează ulterior la temperaturi foarte scăzute corpul unor bolnavi pentru care medicina nu are tratament la acel moment, cu promisiunea că atunci când ştiinţa va descoperi tratamentul pentru boala lor, vor fi decongelaţi şi readuşi la viaţă.²⁶⁰ Existanţa lor, spune Dr.E.Kubler-Ross nu face decât să fie o dovadă în plus a fantasticei negări de care unii dau dovadă, doar pentru a evita confruntarea cu realitatea morţii.

Statisticile arată că nu se mai moare aşa mult ca altă dată de boli infecţioase, s-a redus mortalitatea infantilă, dar se moare încet şi foarte greu din cauza diverselor boli cronice, maladii incurabile. În plus dacă în trecut moartea era un eveniment în care întreaga comunitate era implicată astăzi ea devine o problemă privată. Illich susţine că „medicalizarea societăţii a adus sfîrşitul epocii morţii naturale. Omul vestic a pierdut dreptul de a fi stăpân pe propria lui moarte....Moartea tehnologizată a câştigat victoria”.²⁶¹

La cea de a IX-a Adunare Generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, Porto Alegre, Brazilia, 14-23 februarie 2006, secretarului general al Consiliului Ecumenic al Bisericilor, Dr. Samuel Kobia, în raportul său, prezenta faptul că într-o epocă în care ar fi suficientă hrana pentru toţi locuitorii planetei, 852 de milioane de oameni suferă de foame, mai mult cu 10 milioane decât în anul 2003. În fiecare zi 25.000 de persoane mor de foame; în fiecare zi peste 16.000 de copii mor de foame şi de sete, unul la fiecare cinci secunde.²⁶² Ştiind aceste realităţi, mai putem oare ascunde sau cosmetiza moartea?

Moartea este o realitate dură, la care însă nu prea ne gândim, nu prea credem că ni se va întâmpla şi nouă. Nu am fost făcuţi pentru moarte, de aceea ne revoltăm în faţa morţii, în faţa gropii săpate proaspăt pentru a primi trupul cuiva drag. Părintele Rafail Noica spunea că-i este greu omului, cu simţurile şi orizontul de aici să conceapă realitatea de dincolo de mormânt. Este ca şi cum i-ai spune copilului nenăscut, ce frumos este în lumea aceasta, iar el crede că totul e acolo. Platon, făcuse această analogie cu cei din peşteră care vedeau doar umbre, dar pe care le credeau a avea consistenţă. Copilului nenăscut, preciza fiul filosofului Constantin Noica, i se dezvoltă însă simţuri şi abilităţi necesare acestei lumi, fără ca el să aibă vreun merit. Aici fiind, nu ni se mai dezvoltă de la sine simţurile şi abilităţile pentru lumea de dincolo de mormânt, de aceea Origen vorbea despre simţurile duhovniceşti, fără de care vom fi în lumea de dincolo, asemenea celor orbi şi surzi aici. Nu vom putea percepe relităţile pregătite de Dumnezeu, pe care Sfântul Apostol Pavel le-a pregustat şi a realizat că sunt inefabile, toate analogiile devin inoperabile.

Nu trebuie să uităm că Biserica ne învaţă ca în fiecare zi să-I cerem lui Dumnezeu „aducerea aminte de moarte”, să-I cerem seara ca nu cumva „patul să ne devină mormânt”, să-I mai cerem timp de pocăinţă. Sfântul Antonie cel Mare ne spune că pe măsură ce ne gândim la moarte, vom păcătui tot mai puţin. Într-adevăr, chiar şi o succintă şi superficială meditaţie la moarte îl poate schimba radical pe om, îl poate modifica fundamental deciziile.