Ideologie şi mit în lingvistica românească

7.1. Omogenizarea socială. Mitul „limbii întregului popor”

O idee care a depăşit limitele temporale ale primei etape, fiind specifică şi perioadei de stabilitate a regimului, a fost cea a unei limbi comune, omogene, fără diferenţieri sociale. Aceasta corespundea dogmei unei „societăţi fără clase” şi ilustra perfect viziunea totalitaristă; formula “limba întregului popor” era de altfel intens folosită şi în Uniunea Sovietică (cf. Sériot 1982: 76 şi 1991).

Această viziune a determinat lipsa de interes pentru dezvoltarea sociolingvisticii româneşti (în perioada în care chiar sociologia era rău văzută). În schimb, a fost favorizată aşa-numita „cultivare a limbii”¹¹, activitatea normativă şi prescriptivă: pentru că omogenizarea era văzută nu ca o extindere a limbii populare în toate sferele vieţii publice, ci ca o generalizare a „limbii literare”¹². Fenomenul era tratat în termenii mitologici ai progresului inevitabil, ai „drumului ascendent” al unei limbi¹³.

Contradicţia dintre preţuirea limbii populare şi normarea insistentă în spiritul limbii culte este rezolvată sofistic (ca şi în paradoxul „centralismului democratic”): disciplinarea popularului e perfect justificată, pentru că norma este o expresie şi o emanaţie a limbii populare: elita se identifică masele, deci e îndreptăţită să le impună reguli:

„În perioada actuală, în condiţiile construirii socialismului, limba literară se dezvoltă din ce în ce mai mult pe baza limbii întregului popor. Scriitorii fac apel la bogăţia şi expresivitatea vorbirii populare, ei prelucrează artistic limba vie a poporului; ştiinţa de carte nu mai este apanajul unui cerc restrîns, ci un bun al întregului popor; publicaţiile periodice pătrund pînă în cele mai îndepărtate colţuri ale ţării, popularizînd realizările ştiinţei şi ale culturii. În aceste condiţii, limba literară se răspîndeşte tot mai adînc în masele populare, ea se impune tot mai mult, tinzînd să se identifice cu limba naţională unică, dar deosebindu-se de aceasta prin caracterul ei normativ mai accentuat” (Rosetti, Cazacu, Onu, p. 40, s.n.).

Din acest punct de vedere, regimul totalitar, deşi predica egalitarismul, era în realitate elitist: autorităţile sunt marii scriitori, iar norma este stabilită fără drept de apel de intelectualii din Capitală:

„Pronunţarea luată ca bază în prezenta expunere este aceea a oamenilor instruiţi din capitala ţării” (Dicţionar ortoepic, 1956, p. 6).

Limbajul oficial e singurul recomandat, în orice situaţie, uniformizarea limbii având ca etalon jargonul politico-administrativ.

Descrierile de ansamblu ale limbii vorbesc despre o diversificare stilistică, dar aceasta este văzută doar ca o multiplicare a limbajelor de specialitate, nu şi ca o dezvoltare a interferenţelor dintre cult şi popular.

Dacă limbajul tradiţional-rural era totuşi favorizat de o idealizare de sorginte romantică, duşmanul principal devenise limbajul familiar-argotic, varianta urbană subversivă căreia i se anunţa iminenta dispariţie (v. Zafiu 2001; un discurs asemănător în lingvistica sovietică este semnalat de Sériot 1982: 75) şi pe care o condamnau campaniile puriste.