Ideologie şi mit în lingvistica românească

7.2. Omogenizare teritorială; Mitul unităţii

Tema unităţii, esenţială în momentul definirii naţionale din secolul al XIX-lea, va fi reluată şi emfatizată de discursul naţional-comunist. Urmările s-au văzut şi în cercetarea istorică şi lingvistică¹⁴: din fericire, nu în descrierea faptelor, ci doar în interpretarea lor finală. Diferenţele regionale nu au fost neglijate, ci studiate cu toată rigoarea, datorită tradiţiei respectabile a dialectologiei româneşti. În acelaşi timp, s-a proclamat dispariţia inevitabilă a dialectelor (idee care, în epocă, circula şi în spaţiul occidental). Se poate vorbi de o anume contradicţie între amploarea studiilor dialectale şi condamnarea inexorabilă a dialectelor la dispariţie (deşi justificarea poate fi tocmai dorinţa de a păstra datele regionale înainte ca varietatea lingvistică să dispară):

„Dialectele pierd treptat din forţa lor şi se poate prevedea dispariţia lor totală într-un viitor nu prea îndepărtat” (Graur 1963: 56, s.n);

„În socialism, procesul de nivelare a dialectelor, de dispariţie a lor este şi mai intens” (Vraciu 1980: 68);

„Punctul final, deocamdată îndepărtat, al acestui proces este desfiinţarea dialectelor” (Gheţie 1978: 25; s.n.).

Se poate observa, între citatul din Al. Graur şi cel din I. Gheţie, la distanţă de 15 ani, o îndepărtare prudentă a termenului final.

În anii de început, ideea că regionalismele trebuie eliminate, fiind similare unor greşeli, a fost enunţată clar¹⁵; ulterior, ea a rămas doar presupusă, dar a fost aplicată în învăţământ. Că dialectele erau percepute ca subversive, contrare idealului unităţii naţionale, se vede şi din eforturile făcute pentru a elibera anumiţi scriitori de acuzaţia de a fi folosit regionalisme. O dogmă persistentă şi azi, greu atacabilă, e cea a caracterului strict popular al limbii lui Creangă: după Iordan, „limba lui Creangă are caracter popular, iar nu regional, cum au afirmat, direct sau indirect, diverşi cercetători”, chiar dacă „este drept că o bună parte a materialului lingvistic folosit de el aparţine graiului moldovenesc” („Limba lui Creangă”, articol din 1956, reprodus în Iordan 1977: 262).