Ieromonah Nicodim Saehelctoe

224. -"Iar scutecele în care se îmbracă de sînt albe şi noi, acelea
închipuiesc, cum că cel ce se botează se îmbracă cu noul om, adică cu
Hristos cel înoil, pe chipul celui ce l-a zidit, după cum şi scrie
Scriptura" - ILT, 148.

225. 
     -"Sfintiil mir are chipul ca şi pecetea împăratului, de vor pecetlui cu dînsa, nici un om nu îndrăzneşte să meargă să se apropie acolo, pentru că, cunosc că este împărătesc cel pecetluit de împărăteasca pecete. într-acest chip ştiu şi duhurile cele viclene, pe cel uns cu marele mir şi depărtează de dînsul, deci, cînd îl ungi cu sfîntul mir, zici: "Pecetea dandui sfîntului Duh, Amin" - ILT, 149.
     
226. 
     -"Iar scăldătoarea are chipul groapei a biruitorului şi epîntecele cel sufletesc, din care ne naştem sufleteşte, care ne botezăm într-însa: şi fiii lui Dumnezeu după dar ne facem" - ILT, 149.
     
227. 
     -"Pentm că lepădările şi molitvele se zic la cel botezat mai înainte de botez, adică înainte de cele trei afiuidări; iar după botez, de aceea nici lepădările zici, nici molitve, că nu se cade dacă obîrşeşti taina şi zici cele ce sînt mai înainte deobîrşenia tainei, că nu aflăm această pomnca nici la un sfînt canon. Iar dacă se va boteza copilul (grabnic, în pericol de moarte) cum am zis mai sus şi întru acel ceas nu va muri, atunci săvîrşeşti şi cealaltă slujbă, care este după (afundare) botezul copilului, adică zici molitva sfîntului mir şi toate celelalte" -ILT, 151.
     
228. 
     -"Iar care preot va lua jertfa ereticului sau a agareanului sau va boteza copilul lui, sau pentm cumetria copilului va primi pe dînsul, sau nun la nuntă, aceluia poruncesc să i se ia dand. Pentm că cine va avea părtăşie cu necredinciosul, sau ce amestecare are lumina către întuneric?" -ILT, 152.
     
229. 
     -"Iar dacă se vor boteza de preoţi nesfinţiţi, aceia a doua oară să se boteze. Preoţii cei nesfinţiţi se chiamă care s-au hirotonit de arhierei eretici, aşijderea şi cei ce li s-a luat darul, cărora li s-au luat de sobond arhieresc, pentm vini şi greşeli ce au avut" - ILT, 152.
     
230. 
     -"De se va afla cineva într-un loc pustiu nefiind la vreme acolo preot, şi vreunul din aceştia este în pericol să moară nebotezat, însă de se va întîmplă diacon sau călugăr, atunci să-l boteze, iar de nu se va afla cineva dintre aceştia, trebuie să se boteze şi de creştinii care se vor afla acolo, iar de va fi tatăl copilului singur şi alt creştin să nu se afle, ahtnci să-l boteze chiar tatăl că păcat nu are, adevărat cu apă, şi de muierea lui nu se desparte" - ILT, 153.
     
231. 
     -"Numai de nevoie să se boteze copilul de om mirean, ci încă acel mirean şi dumnezeiasca taină să-i dea, adică să-l pricestuiască şi de va muri, se primeşte la Dumnezeu botezat; şi se socoteşte în ceata acelor coconi botezaţi şi se slujeşte şi se pomeneşte cum e obiceiul. Iar de nu va muri copilul, ci va trăi, atunci să nu se boteze a doua oară de preot" - ILT, 153.
     

232. -"Pentru copiii care mor ncboteza(i nu se află nicăieri
învăţătură, fiindcă viaţa oamenilor, atît a celor maturi cît şi a
copiilor necreştini, este în mîna Făcătorului lor, care nu poate fi
obligat să descopere toată iconomia providenţei Sale, muritorilor
dornici de a cunoaşte şi ceea ce nu este de folos. Chemarea
glasului Său răsună mereu în lume, şi cei ce aud au datoria să
răspundă numai în măsura de ei înţeleasă şi pentm ei dată. De
bună seamă că Dumnezeu nu pedepseşte pe cei ce nu-i cunoaşte
legile, mai ales pe copiii care mor nebotezaţi, ba dimpotrivă, El a
creat pe om spre fericire şi deci copiii care n-au putut folosi libera
lor voinţă şi putere în virtutea scopului pentru care omul a fost
creat, el îi fericeşte pentru existenţa lor aşa cum şi ei îl laudă pentru
aceeaşi existenţă nevinovată şi frumoasă creaţiune naturală. Astfel,
ei sînt rînduiţi la fericirea naturală a existenţei, dar nu la cea a
răsplătirii, după merite, înlmcît n-au fapte virtuoase. Fericirea
naturală o dă Dumnezeu automat şi necesar, fără a mai fi nevoie
de eforturile omului, nici nu mai e nevoie a se vorbi de ea între
oameni, ci, revelaţia ne arată numai pe acea fericire la care şi omul
contribuie (II Cor. 12, 4; Apoc. 21, 22). "Iară cîţi coconi ai creştinilor
mor nebotezaţi, aşijderea şi ai paginilor, aceia nici nu merg în
împărăţia centrilor, nici în muncă, ci numai la un loc luminos" -
ILT, 153. ^!

233. -"Iar cînd se botează se deschid cerurile, care le
închisese Adam pentru neascultare, şi au fost tot închise pînă
cînd a venit Domnul nostru Iisus Hristos, şi a dat darul sfînlului
botez în lume" - ILT, 154.

234. 
     -"De se va întîmpla ca într-un loc să fie numai preot, sau de nevoie de va fi a muri copilul său, atunci acela botează ca un preot pe copilul său, de aceea nu se desparte de preoteasa lui, căci l-a primit altul (ca naş) de în sfînlul botez, şi de aceasta nu apără pravila, iar de-l va lua de la scăldătoare să sefacăjn loc de cumătni (naş) atunci se desparte de preoteasa lui, căci a făcut-o soră sufletească" - ILT, 155.
     
235. 
     -"Nu s-a dat voie preoţilor, dacă vor mînca şi vor bea să boteze, ci trebuie ca mai înainte de liturghie ca să poată pricestui copilul, însă de nu-i va fi nevoie; iar de va fi nevoie, atunci trebuie în orice ceas vor chema pe preot, atunci neapărat să-l boteze măcar noaptea de va fi, măcar ziua" - ILT, 156 şi Trebnic p. 1112.
     

234. 
     -"Aşijderea nici în postul mare nu se botează copii, pentru că sînt zile de jale şi zeciuială a tot anul, fără de numai de va fi nevoie: atunci poţi să-l botezi măcar de ar fi şi în săptămîna mare" -ILT, 156.
     
235. 
     -"Iar de se va afla la sfîrşit să moară copilul şi vor chema pe preot să-l boteze, iar preotul se va lenevi şi copilul v-a muri nebotezat, atunci păcatul este al preotului şi se canoniseşte de aceasta, cum va socoti arhiereul lui, sau oprire din preoţie sau alt canon. Iar de va muri nebotezat de lenea părinţilor, atunci se canonisesc mai vîrtos, adică trei ani să nu se cuminece şi peste toate zilele să mănînce sec, adică lunea, miercurea şi vinerea şi să facă în toate zilele metanii" -ILT, 157 şi Trcbnic p. 522.
     
236. 
     -"Şi se zice: botează-se, iar nu botez eu... că de voie vine cel ce se botează: "Că botez eu", nu arată pe cel botezat că se botează cu voia lui, ci de nevoie cu oarecare silă şi cum, că preotul botează singur cu de la sine putere pe cel ce se botează. Iar "botează-se", înseamnă cum de bună voie se botează cel ce se botează şi cum că de la arhiereu sau de la preot se botează, care lucrează atunci lucrul lui Dumnezeu cel în Treime, al cărui şi nume la cel ce se botează într-auzire se grăieşte"... - s. Tes. 1,64.
     
237. 
     -"Iată pe scurt care sî/it roadele botezului: ştergerea păcatelor (strămoşeşti şi personale), împăcarea omului cu Dumnezeu, sălăşluirea lui Dumnezeu în om, deschiderea ochilor sufleteşti în faţa razei celei dumnezeieşti, cu un cuvînt orînduirea vieţii în aşa fel încît să privească omul numai spre viaţa viitoare... Dacă această taină, nu lucrează în toţi cei botezaţi aceleaşi roade, de aici nu umiează că avem drept să învinuim taina că ar fi neputincioasă. Greşeala constă în oamenii care nu s-au pregătit bine (prin catehizarea şi îndrumarea naşului) pentm primirea 'handui, sau au risipit comoara" (prin păcatele lor personale) - N. Cabasiia D. v. r. i.
     
238. 
     -"Sfînlul botez înaintea dumnezeieştii liturghii trebuie să fie ca să se pricestuiască pmncul la liturghie, de va îngădui vremea, adică afară de nevoie, penlni că botezul trebuie să fie înaintea liturghiei, iar numele pnincilor la botez se dă" - Trcbnic 101.
     
239. 
     -"De nu va fi alt preot, singur, preotul să-şi boteze pmncul său, iar el, să-l boteze cu alt primitor (naş). Iar el, de va fi primitor (naş) pntncului său, atunci se desparte de femeia sa, adică de mama pntncului, pentru că s-au făcut între dînşii cumetri" - Trebnic, 102.
     

234. 
     -"Pentm că cel ce a fost botezat şlpăzeşte botezul înlărindu-l prin porunci, nu mai plăteşte moartea ca o datorie pentm păcat, ci primeşte întrebuinţarea morţii ca o osîndă a păcatului care să-l treacă în chip tainic la viaţa dumnezeiască şi fără sfîrşit.... Fiindcă, dacă păcatul se slujea de moarte ca de o annă pentm nimicirea firii în cei ce săvîrşeau păcatul asemenea lui Adam, tot aşa se va sluji firea de moarte, ca de o annă spre nimicirea păcatului, în cei ce săvîrşesc dreptatea prin credinţă" - Filoc. III. 341.
     
235. 
     •"Botezul este cel mai însemnat act juridic şi tainic, săvîrşit pe temeiul legilor şi faptelor revelate de către Dumnezeu şi de către fiecare ins în parte, ca personalitate stăpînă pe sine. El anulează actul juridic întemeiat pe minciuna înşelătoare a diavolului şi a slăbiciunii primilor oameni, şi astfel, cei ce se botează îşi recapătă vrednicia legală a raiului pierdut şi devine fiu al lui Dumnezeu, ca o nouă făptură, un om nou. După cum, actul voinţii personale a protopărinţilor, a fost esenţial în legămîntul paradisiac încheiat cu Dumnezeu şi apoi în niperea lui şi alcătuirea altuia nou cu diavolul, tot aşa şi în actul juridic al tainelor, este absolut necesar actul juridic al voinţei primitorului tainei. Omul, prin voinţă, numai doreşte, se manifestă, cere, dar, procesul dăniirii este gratuit dăniit şi potrivit cu capacitatea lui de primire şi folosire a omului. El nu era vinovat în actul voinţei sale personale de actul păcatului strămoşesc, dar acest păcat îl moştenea juridic, ca fiinţă dependentă de tulpina generaţiilor născătoare. Acum, prin actul botezului, omul s-a nipt din tulpina păcatului odată pentru totdeauna, de aceea, botezul odată făcut, nu se mai repetă, după cum nu se mai poate repeta nici actul răscumpărării făcut de Hristos pe altarul crucii. In Urma botezului, omul rămîne pe deplin curat, dar nu desăvîrşit în fiinţa sa supusă devenirii, căci el poartă în sine insuficienţa răvăşirii de odinioară, cu mari contradicţii în fiinţa sa morală, care servesc ca imbold spre activitate în fiinţa sa morală şi aducătoare de merite şi răsplătire. (Rom, 7, 1-19). De aici se naşte nevoia educaţiei, a conştiinciozităţii, a luptei prin efort, al voinţei personale şi al ajutomlui dat de
     

biserică prin învăţătură şi taine" (V Tainele, Catehizarea).

XXX.

CALENDARIŞTII

244. -"Calendariştii sau stiliştii n-au greşeli dogmatice, morale sau
de cult, deci sînt ortodocşi. Greşala lor constă în despărţirea schismatică
de biserică, pe ridicolul motiv că s-a îndreptat calendaml şi se fac slujbe
cu 13 zile mai înainte. Dacă vine la spovedanie un credincios, care din neputinţă este calendarist, el trebuie lămurit şi primit la spovedanie. Dacă vine un cleric, mai ales dintre cei certaţi şi osîndiţi de conducerea bisericească pentm imoralitate, iar el, din ambiţie s-a dus la stilişti, după ce va fi lămurit în cele greşite de el, dacă s'e va pocăi sincer, să fie primit la spovedanie. Insă ar fi mai bine să fie trimis la arhiereu şi să aducă dovadă de la episcopie de reprimirea lui în biserică" (V. Dogmele).

XXXI. CANONISIREA 245. - Canonisirea este totalitatea mijloacelor folosite de duhovnic pentru a îndepărta pe cel păcătos, în conformitate cu legea Domnului. Această îndreptare el trebuie să o dovedească prin fapte sufleteşti şi trupeşti, care aduc vindecarea şi împăcarea lui cu Dumnezeu (Num. 12, 15; I Cor. 5, 1-3; ii Cor. 2, 6-11). Duhovnicul are putere de a lega şi dezlega numai în conformitate cu legea Domnului (Ioan 20, 23; Matei 18, 18). Prin legătura canonisirii celei drepte, omul se vindecă de păcate; prin dezlegarea pentru împărtăşanie, oriiul se desăvîrşcşte întru mîntuire (Matei 5, 48). Canonisirea trebuie să fie dată numai în conformitate cu legea Domnului, Care ne este dală în Sfînta Scriptură, canoanele bisericii şi povăţuirile sfinţilor părinţi, căci altfel, ea nu ar aduce nici un folos, ba chiar devine primejdioasă pentru sufletul penitentului şi mai ales a duhovnicului: "Vai de cel ce face slujba Domnului în nepăsare" (Ier. 48, 10). Prin călcarea legii, necinstiţi pe Dumnezeu, căci din pricina voastră se huleşte numele Domnului printre neamuri (Rom. 2, 23-24; II Regi 12, 14; Is. 52, 5; Ier. 13, 9-10; Matei 7, 22-23; 12,4345; Luca 24, 26). Omul duhovnicesc poate judeca totul, dar pe el nu-1 poate judeca nimeni (I Cor. 2, 10-16; I Tes. 5, 21; I Ioan 4, 1; Prov. 28, 5). Duhovnicul trebuie să aibă întotdeauna în minte cele spuse de Domnul: "Nu pot face de la mine nimic, după cum aud, (în legea Domnului) judec şi judecata mea dreaptă este, pentm că nu fac voia mea, ci voia Celui care m-a trimis" (Ioan 5, 30) ca duhovnic (Sf .Gr. Nisa
246. - La fiecare păcat, duhovnicul trebuie să dea canon, potrivit cu înţelegerea, starea sănătăţii, posibilitatea materială şi familială, cu slujba sau îndeletnicirea, pregătirea culturală, felurile păcatelor spovedite şi evlavia întru pocăinţă a penitentului, aplicînd canonisiri potrivite, care să ducă la îndreptarea şi întărirea duhovnicească. Canonisirea prea aspră duce la deznădejde (II Cor. 2, 5-11), iar, cea prea îngăduitoare, duce la încurajare spre păcat şi astfel, duhovnicul în loc să îndrepte, mai rău strică. "Unii ca aceştia, leagă în chip uşuratic raitele fiilor poponilui meu, zice Domnul spunînd: pace, pace, dar pacea Domnului nu există" (Ier. 8, li). Canonisirea trebuie să se facă numai după legea Domnului, căci duhovnicul nu judecă după¹ legile făcute de el, ci este slugă şi ispravnic pus de Domnul pentru mîntuirea sufletelor, care este obligat să împlinească poruncile Stăpînului său. Duhovnicul trebuie să pună înaintea celui păcătos calea vieţii şi calea morţii arătată numai şi numai de legea Domnului, iar nu de închipuirea sau păcatele sale, prin care ar voi să aprecieze pe ale altuia (Ier. 21,8; Simeon al Tes. IX, 72).

247. - Cel ce nu s-a stăpînit în tinereţe, cu greu se va putea
îndrepta la bătrîneţe, în care stare păcatul îl va părăsi pe el,
lăsîndu-1 pustiu, iar nu el pe păcat, ca să devină om îmbunătăţit
sufleteşte. Astfel, de exemplu, în cuget va curvi, deşi în fapte va
deveni neputincios, care lucru se va cunoaşte din vorbele murdare,
din plăcerea de a discuta despre sexualitatea plantelor, animalelor
etc. Va privi pe alţii cu păreri şi vorbe bănuitoare, îndemnîndu-i la
păcate, va recomanda să se citească romane păcătoase şi se va
desfăta cu închipuirea păcatelor de odinioară, căci cum îi vor fi
ideile îi vor fi şi faptele. Răutatea veche, bunătatea nouă, nu se mai
poate face decît numai prin excepţia planurilor iconomiei
providenţiale (Luca 11, 24- 26; 17, 1-6; 19,1-10; Ioan 5, 14; Sf. Măria Egipt.). De
aceea s-a prevăzut trepte de penitenţă într-un timp mai mult sau
mai puţin îndelungat, ca să se poată alege bine adevărata pocăinţă

de cea falsă şi făţarnică (I ec. 12; III ec. 5; IV ec. 16; Ancira 5; Cart. 6; Sf. Or. Nisa 1).

248. - Canonul nu trebuie să se dea numai după mulţimea
păcatelor, ci mai ales după voinţa păcătosului de a se îndrepta. De
multe ori dorinţa prea mare a duhovnicului de ă reface ceea ce a
stricat, mai mare pagubă face şi, în loc să ridice ceea ce este căzut,
mai rău îl distruge. Astfel, cei ce sînt bolnavi şi moleşiţi, cei dedaţi la
plăcerile lumeşti şi cei stăpîniţi de mîndria puterii lor sociale, puţini
se gîndesc la păcatele lor şi numai cu încetul se vor izbăvi de povara
lor. Duhovnicul care doreşte să-i îndrepte deodată, i se poate
înlîmpla să nu obţină nimic. Sufletul care a căzut în nesimţire
duhovnicească, cînd i se face cunoscut, mărimea şi mulţimea
păcatelor sale cade în deznădejde, nu mai ascultă de sfaturile bune,
nu se mai teme de ameninţare, şi nu se mai hotărăşte să facă faptele
îndreptării, ci devine mai rău decît cetatea de care zice proorocul:

"Faţa ta este ca a unei curve şi nu te mai mşinezi de nimic". De aceea, duhovnicul are trebuinţă de multă ştiinţă şi pricepere ca să pătrundă toate înclinările sufletului omenesc. Uneori, mulţi cad în nebunie şi deznădejde, neputînd suporta doctoria prea amară a canonisirii, iar alţii, nefiind canonisiţi potrivit cu canonul lor, îşi neglijează sufletul, se dau şi mai mult la păcate, făcîndu-se şi mai răi. De aceea, duhovnicul trebuie să ţină seamă de toate acestea, să chibzuiască bine şi să întrebuinţeze toate mijloacele ca să obţină rezultatul adevăratei vindecări - sf. Ioan llrisostom, Sint. At. IV, 387.

249. 
     -"Leagă bine pe cel păcătos, pînă ce se va împăca cu Dumnezeu. Nu-l lăsa nelegat ca nu cîndva să fie legat de dreapta judecată a lui Dumnezeu. Dacă îl voi lega cu, Dumnezeu nu-l mai leagă, iar dacă nu-l voi lega eu, atunci îl aşteaptă legăturile cele nedezlegate. "Că dacă ne-am judecat pe noi înşine, nu am mai fi judecaţi de nimeni" (I Cor. 11, 31). "Deci, să nu crezi că aceasta este o cnizime şi o neomenie, ci ea se naşte din bunătate şi din dorinţa de vindecare şi a bunei griji. Dar vei zice, că i s-a dat un timp destul de lung ca pedeapsă. Cît timp? Un an, doi sau trei? Dar eu nu caut la mulţimea timpului sau anilor, ci la îndreptarea sufletului... Dacă cel păcătos s-a smerit, dacă s-a pocăit, atunci s-a făcut totul; dacă nu este aceasta, apoi timpul cel îndelungat nu foloseşte la nimic! Căci noi nu căutăm dacă rana a fost legată un timp mai îndelungat, ci dacă legătura a folosit la ceva. Dacă a folosii şi într-un timp mai scurt, să n-o mai pui, iar dacă n-a folosit la nimic, atunci pune-o şi după zece ani! Aceasta, să-ţi slujească de hotar pentm dezlegarea ranei: Dobîndirea spre viaţa veşnică şi vindecarea celui legat de păcate" -Ioan llrisostom, l Cor. Om XIV.
     
250. 
     - Dezlegarea imediată se întemeiază pe faptul că mărturisirea însăşi este o canonisire. Duhovnicul, oricîtă pregătire ar avea, nu poate pătrunde şi aprecia toate ascunzişurile faptelor trecute şi viitoare ale penitentului. Această rezervă a conştiinţei sale îl face pe duhovnic să împartă povara păcatelor în trei: o parte să o laşe în seama milostivirii lui Dumnezeu, "care este plin de milă şi îndurare, zăbavnic la mînie, plin de bunătate şi blîndeţe, care-şi tinde mila sa pînă la mii de neamuri, iartă păcatele şi nelegiuirea, dar nu socoteşte pe cel vinovat ca pe un nevinovat şi ,pedepseşte nelegiuirea părinţilor (care se trasmite prin educaţie) în copii şi nepoţi pînă în al palntlea neam" (iixod. 34, 6-7). Iar Solomon, zice: "Să miluieşti pe toţi, că'toate le poţi şi le treci cu vederea păcatele oamenilor pentm ca ei să aibă timp de pocăinţă" (înţelep. 11, 23). O altă parte a păcatelor, duhovnicul o ia asupra sa, în virtutea puterii sale de a lega şi dezlega oaia cea rătăcită, rugîndu-se ca Moise: "Doamne iartă-i păcatele, iar dacă nu, ştcrge-mă din ca/tea celor vii"... (Exod. 32, 32; Rom. '), i-3). A treia pane, rămîne în seama conştiinţei penitentului de a se îndrepta ca fiul cel pierdut, sau a continua ca Iuda. De felul cum penitentul îşi va curaţi partea sa de păcate, adică va face tot ceea ce va putea, el se va folosi de nigăciunile bisericii şi a liamlui iertării dat lui prin taina spovedaniei, "căci în lege este dreptand conştiinţei depline şi a adevănilui" (Rom. 2, 20), pentru mîntuirea sufletului său. - Fără îndreptare, nu poate să existe iertare (i Tim. l, 7; Iez. 4.18; ILT, 322).
     

251. - în chip excepţional, duhovnicul aplică amînarea dezlegării celor ce au o situaţie complicată cu mult feluritele păcate, pentru care duhovnicul nu poate găsi imediat soluţionarea potrivită cu legea Domnului şi cu situaţia penitentului, în aşa fel ca nici legea, să nu fie nesocotită, sau exagerat aplicată, şi nici penitentului să nu i se ceară nici prea mult nici prea puţin (Luca 12, 40; 13, 1-5). De asemenea ea se aplică celor nesinceri şi şovăielnici ca nişte învechiţi în rele, precum şi celor ce-şi justifică păcatele cu viclenie şi rea credinţă, ca nişte pui de năpîrci (Matei 3, 7; 12, 33-37; 23, 32-26). Unii ca aceştia trebuiesc sfătuiţi cu blîndeţe, dar hotărît, pentru ca ei ori să se îndrepteze ori să nu mai încurce lumea, căci, mai rău, vor fi osîndiţi (II Cor. 26. 20-22; Ier. 15, 1-2; F. Ap. 13, 8-11; 1 Tim. 1, 18-20). Această amînare poate să varieze de la cîteva zile pînă la mai mulţi ani, după cum va chibzui duhovnicul. După ce se va prezenta din nou, i se va citi canoanele şi documentele scripturistice, care-i osîndesc purtările, apoi dacă se va constata îndreptare, i se va da dezlegare condiţionată de îndeplinirea canonisirii pînă Ia o nouă spovedanie, şi apoi dezlegare deplină. "Cine va întoarce pe cel păcătos de la rătăcirea căii lui, va mîntui suflet de la moarte, şi va acoperi mulţime de păcate" (Iacob 5, 20). în caz că nu se observă nici-o îndreptare, doctrinisînd păcatul, un astfel de penitent trebuie trimis la alt duhovnic, sub motiv că nu se pricepe a-i dezlega nevoile sufleteşti, şi un alt duhovnic poate va fi mai priceput în a-l satisface (Luca io, 16; li, 24-26; Matei 12, 43-46). Penitentul care huleşte cele sfinte, prin cuvinte şi fapte, ca Iuda trebuie să i se zică: Să nu mai fie în tine rod în veac (Matei 21, 19; V. Afurisirea).

252.- Treptele vechilor canonisiri: "Plîngerea, este starea celui ce a păcătuit şi este rînduit să stea în afară de uşa bisericii, unde să ceară, de la credincioşii care intră, să se roage pentm el. Ascultarea este şederea înlăuntru, lîngă uşa din tindă (pronaosul) bisericii, unde stau cei ce au păcătuit, la urina catehumenilor, pînă ce vor asculta citirea scripturilor şi învăţăturilor şi la anunţul: "Cîţi sîntt'ţi chemaţi ieşiţi..", ei vor părăsi biserica. îngenuncherea este starea în ghenunchi înlăuntru, lîngă uşa din naosul bisericii, şi după liturghia celor chemaţi, ieşeau afară cu catehumenii. Starea împreună este şederea la un loc cu credincioşii în naos. Ei nu ieşeau cu catehumenii, ci stau la toată liturghia credincioşilor. Cea mai de pe urmă stare este împărtăşirea cu sfintele taine" - Sf. Grigore

Neocez. 11.

253. -"Plîngerea este ca omul cel păcătos dacă greşeşte, să stea
în afară de biserică sau afară de curtea sau tinda bisericii şi cîţi
intră în biserică înaintea tuturor să cadă şi să-i roage plîngînd, cu
lacrimi ca să se roage pentru dînsul, că acela ce plînge este lepădat
afară de curte sau tinda bisericii, ca să se pocăiască atîta vreme cît
îi este poruncit". "Ascultarea este ca omul cel păcătos dacă greşeşte
să asculte dumnezeiasca Scriptură, stînd lîngă uşile bisericii, pentru
că cel ce ascultă, stă în curte sau în tindă, iar în biserică nu-i este
iertat şi nici n-are voie să intre pînă ce nu va săvîrşi pomnciţii lui
ani. Căderea este adică posluşania, cel ce greşeşte să stea înlăuntru. în
biserică, mai îndărăt pe partea amvonului, pentm că cel ce cade,
acela stă în biserică pînă la sfînta evanghelie, cînd zice diaconul: "Cei
chemaţi ieşiţi, atunci iese şi el cu cei chemaţi şi stă afară de
biserică, pînă ce se stîrşeşte dumnezeiasca slujbă". Starea cu
credincioşii este că stă omul cu credincioşii în biserică înlăuntru
pînă la sfîrşitul dumnezeieştii slujbe, iar sfintei pricestanii nu se
pricestuieşte pînă ce îşi umple poruncită lui vreme, iar dacă îşi
umple vremea stînd cu credincioşii, atunci se învredniceşte
împreunării Sfintei Taine a Preasfîntului Trup şi Preacuratului sînge
a Domnului Iisus Hristos. "Deci cu aceste palm locuri, se obîrşeşte şi
se umple toată pocania. Drept aceea, cade-se episcopului sau
preoţilor duhovnici în toată vremea canonisirii, ori multă ori puţină,
tot pe aceste patru locuri s-o împartă, şi aşa să cureţe de păcate pe
acela ce se căieşte şi se pocăieşte" - ILT, Nom. p. 328.