într-un timp cît mai îndelungat (V. I lirolonia. Catehizarea).
clviii.
nepăsarea
-
-Nepăsarea sau indiferentismul în slujba încredinţată şi în datoriile faţă de sine, de aproapele şi de Dumnezeu este o boală primejdioasă pentru societatea bisericească şi lumeasca. Cel nepăsător este un egoist al traiului bun, îngăduie răul sub toate formele, nedreptăţeşte pe cei credincioşi, introduce dezordinea şi păcatul atît în viaţii lui cît şi în al aproapelui sub aparenţa bunătăţii. Blestemat este tot cel ce face lucrul Domnului cu nepăsare (Ier. 48, io). Aceştia sînt căldiceii din Apocalipsă pe care Domnul îi va lepăda spre a lor osîndă (3,15-18).
-
-"Nepăsătorul se consideră ca un deznădăjduit de mîntuirea lui, iar nepăsarea este un dispreţ fată de făgăduinţele vieţii monahale (creştine) şi preţuire exagerată a lucrurilor lumeşti. In necaz cel neglijent acuză pe Dumnezeu că este nemilostiv şi neîndurat faţă de viaţa oamenilor iar la nigăciunile particulare şi la slujbele obştii, este fără de nici o tragere de inimă. Rînduim ca pentru acest păcat cel neglijent să se pocăiască 40 de zile; în 3 săptămîni să nu guste nici vin nici untdelemn şi să facă cîte 250 de metanii pe zi, fiindcă boala neglijenţei poate să-l ducă la pierzarea cea
veşnică a iadului". -Sf. Teodor Stud. Scris. (>.
clix. obiceiul
-
-Obiceiul, obişnuinţa sau felul de a li şi a lucra al cuiva sau de a se face vreo slujbă, sau modul de a trata practic anumite probleme de viaţă sau înrudite'eu ceea ce se numeşte popular tradiţie. Obiceiul bun uşurează viaţii omului ridicîiidu-1 la treapta perfecţiunii (Rom. (>, 1-7). Dacă omul se stupîneşte pe sine de lu început din tinereţe, el se poate îndrepta mai uşor cînd greşeşte de prima dată, decît cel învechit în rele; pentru unul ca acesta şi canonisirea este mai uşoară iiir cînd va striga către Domnul va ti auzit (Matei 27,75; Luca 7,47; 17,3; Rom. 3,1; I loan 2,12; 11 Regi 12,13). Obiceiul bun este temelia virtuţilor morale şi cine l-a dobîndit, lucrează cu plăcere şi bucurie la mîntuireu sa şi a altora (Ev. 12,1-29).
-
-Obiceiul rău care se furişează sub diferite forme în viaţa omului îl subjugă încetul cu încetul, încît îl duce la obişnuinţa cea păcătoasă, transformată în a doua natura, care este foarte greu de îulăturut. Toţi aceştia care dogmatizează păcatul cu ştiinţa şi cu voinţa, se definitivează în rău ajungînd chiar în situaţia de a nu se
inai putea pocăi (tiv. 10. 16-20; II, 9-10; Matei 26. 14-26; 27, 5; F. Ap. 1. ÎS: Rom. 2,
5-6). "Obiceiul din fire n-are leaurc", de aceea orice lei de păcat care s-a înfipt adine iu viaţa omului, trebuie tratat ani îndelungaţi cu deasă cercetare duhovnicească pînă ce el va dispărea, Fără îndreptare nu poate li iertare (Is. 1,16-18: Ier. 25,51; Ie/. 18. 23-32; Luca 3,3-8).
1454. -în patrimoniul Bisericii sînt anumite obiceiuri în slujba administraţiei şi în pastoraţie, pe care spiritul canonic le acceptă ca bune, dacă ele promovează prestigiul şi mîntuirea oamenilor conform cu învăţăturile Scripturii (I, 6, 7; îi, 2, 7; IV, 28, 30; st'. Vasile 3, 89). Fiecare Biserică particulară poate avea anumite obiceiuri bune ale ei (II ec. 8; VI ec 39; sf. Vasile 91). Duhovnicii trebuie să cunoască obiceiurile fiecărui fel de ocupaţie şi fiecărui fel de credincios ca să poată aplica o canonisire. corectă (VI, 102). Orice obicei care este conform adevărurilor Sf. Scripturi şi a Sf. Tradiţii şi a spiritului canonic,
trebuie desfiinţat (I ec. 15; VI ec. 62; Ancira 26).
CLV. O NAN IA
1455. -Onania (să nu se confunde cu malahia) este pătatul tare-I fac doi
soţi căsătoriţi care întrebuinţează mijloace de a nu face copii: "Onan...
varsă sămîn{a jos ori de cîte ori se culcă cu soţia fratelui său (mort dar
acum era a lui prin căsătorie dc Icvirat) CU Să IUI SC IWSCă Copiii fratelui Săli din
duşmănie. Ce a făcut el n-a plăcut Domnului, de aceea l-a oniorît" care era duşman al legilor naturale (lac 38, 9-iu). Acest păcat se canoniseşte ca şi avortul şi malahia pînă la vindecare, căci fără îndreptare nu există iertare.
CLXI.
OSPEŢELE
1456. -Ospeţele sau mesele pe care le dau în anumite zile de
sărbători onomastice, familiare sau hramuri dacă ele aduc
apropierea frăţească şi promovează viaţa sub toate formele, ele sînt
bune, ba chiar necesare.'Iar dacă ele duc la îmbuibare vătămătoare
sănătăţii vieţii morale ele devin osîndite de Biserică, mai ales cînd
prin ele se necinsteşte Dumnezeu. "Vai de cei ce aleargă după băuturi
ameţitoare... şi flautul şi vinul le însoţesc ospeţele..." (isaia 5, 11-12;
Daniel 5, 1-3T). 1
-
-"Nu se cuvine ca slujitorii Bisericii sau mirenii să facă ospeţe cu alai din contribuţiile credincioşilor donatori" (l Regi 2. 12-17: Maleahi 2, 7-8) -Laod. 55.
-
-"Trebuie să se ceară de la creştinii conducători ca să oprească ospeţe urîte rămase de la pagini, prin care se ademenesc şi unii creştini, să le facă fie pe ascuns, fe pe faţă, chiar şi la sărbătorile de naştere (ziua morţii) a fericiţilor mucenici în sate, oraşe şi la Biserici (VI ec. 24, 64). Cu ocazia acestor jocuri (baluri) făcute pe străzi şi pe cîmp, unii se năpustesc cu gesturi murdare -este ruşine a le nuini-asupra mamelor şi a altor femei cinstite, care vin cu evluvie la sfiita zi a praznicului, încît defăima şi dreapta credinţă". -Cartag. 6ti.
CLXÎI. OSPITALITATEA
-
-Ospitalitatea, adică primirea şi găzduirea străinilor este o datorie pentru orice creştin. Iubirea de aproapele se constată diii fapta ca şi pomul din roade "Să nu uitaţi primirea de străini căci unii prin ei au găzduit pe îngeri fără ştire" (Evrei 13, 2). "Cine vă primeşte pe voi pe Mine mă primeşte şi cine mă primeşte pe Mine, primeşte pe Acela care M-a trimis pe Mine". "Cine primeşte un prooroc în nume de prooroc, plata de prooroc va primi... Şi cine va da numai un pahar de apă rece unuia dintre aceştia mici în nume de ucenic, adevărat vă spun că nu-şi va pierde plata sa" (Matei 10. 40-42). Orice rău poartă în sine binele care îl va nimici şi orice bine este Subminat de răul care-l urmăreşte (Fac. 3, 15). Ospitalitatea în cadrul necesităţii este un mare bine dar pentru cei imprudenţi de multe ori bunătatea ei este nimicită de păcatul chefuielilor şi al destrăbălărilor (F. Ap. 6,1-3; 1 Cor. 11,17-34).
-
-"Nu se cuvine a se face agape (ospeţe, pomeni) în casele sfinte sau Biserici şi a mînca şi a face cele trebuitoare pentm odihnă înlăunlnd casei Domnului (Laod. 27, 28). Cei ce vor îndrăzni să facă aceasta sau să înceteze sau să se afurisească". -VI ec: 74.
-
-"Mare lucm este de a da totul lui Dumnezeu şi a nu fi rob poftelor noastre. Deci, ori de mîncaţi ori de beţi, zice Apostolul, toate să le faceţi spre slava lui Dumnezeu (I Cor. 10, 31). Iar Hristos Domnul nostm în Evanghelia Sa a ponincil să se stîrpeuscă chiar şi începăturile păcatului, căci el osîndeşte nwnumai preacurvia şi chiar şi pornirea cugetului spre înfăptuirea preacutviei, zicînd: "Cel ce caută la femeie spre a o pofti pe ea, iată a curvit în inima sa" (Matei 5, 28). Aşadar, de aici noi învăţăm a ne curaţi cugetele căci deşi sînt toate slobode, dar nu toate ne sînt de folos, ne învaţă apostolul (I Cor. 10, 23; Ap. 41,42; Ancira 14). Negreşit, orice om arc nevoie să mănînce ca să trăiască. Deci, penlni cei ce trăiesc în căsătorie cu copiii şi cu rînduială laică, este cuviincios ca bărbaţii să mănînce împreună cu femeile, aducînd mulţumire Celui ce dă hrană; dar nu cu obiceiuri ca la teatni adică prin cîntece satanice şi cu muzici şi cu cîntări destrăbălate, asupra cărora vine blestemul profetului care zice:" "Vai de cei ce beau vinul cu chitare şi cu cîntări şi nu ţin seama de lucrurile Domnului şi nu i-au aminte la lucrul mîinilor Lui" (Iz. 5, 12). "Şi dacă s-ar afla între creştini unii ca aceştia să se îndrepteze, iar de nu să li se aplice cele prevăzute de canoane ale celor mai dinainte de noi. Insă, în privinţa celor care duc viaţa liniştită şi singuratică, ca cei ce s-au făgăduit faţă de Dumnezeu să poarte jugul vieţii monahale, să stea în singurătate şi să trăiască liniştiţi" (VI, 5,9,47,62; Ancira 19).
"Dar nici celor care au ales viaţa ieralicească, nu le este îngăduit nicidecum a mînca deosebit cu femeile străine, decît întîmplător numai cu oarecare bărbaţi şi femei temători de Dumnezeu şi evlavioşi, ca şi în această împrejurare să ducă la zidirea sufletească şi cu nideniilc să facă la fel" (Ap. 42,43; Am. 25). ■
"Şi iarăşi dacă se va întîmplă ca monahul sau prezbiteml de n-ar avea cele de trebuinţă pentm călătorie şi de nevoie ar dori să poposească la vreo ospătărie sau în casa cuiva, acela poale să facă acest luciu întm fiica evlaviei din pricina nevoii care-l sileşte". -VII, 22.
CLXIII.
PACEA
1462. -Pace;» şi blîndeţea evanghelică se întemeiază numai pe respectarea legilor lui Dumnezeu (I's. 28, 11; 35, 14; Luca 2, 14-29) fiindcă numai ele suit cu adevărat bune, drepte şi veşnice şi fiindcă duc pe om pe adevăraţii cale a bunătăţii (Lev. 26,6; Ps. 118,165; Matei 5,9; io, 13). Pacea îşi are cuibul înlăuntrul inimii omului unde se realizează adevărata împărăţie a lui Dumnezeu (Luca 17, 21), prin trăhva întru slnjki Domnului (Luca 1,79; 10,5-6; loan 14,27). Orice rău cuiuuară tulbură pe om, dar nu4 poate clătina în felul său de a li, ducă el are \m Dumnezeu în inima lui: Sf. Ignatie poartă pe Dumnezeu (Teofor) în inimă., griu sînt a Iui Dumnezeu şi dinţii fiarelor mă vor mînca, ca să fie aflat ca o pline curată adusă lui
Hristos... -St. Ignalie, Ap. C. Rom. •!.
1463. -Cei păcătoşi neavînd adevărata pace, «iută să şi-o creeze
artificial prin viclenie şi păcat. însă nimic nu poate ti acoperit înaintea
Domnului care le răspunde: "Pînă cînd veţi iubi nebunia'/" (Prov. 1,22; Osca
4, 6; Luca ll, 52). "Cine nu învaţă adevărata cale a păcii, o vor învăţa din
amara experienţă a vieţii pe care Dumnezeu o va da asupra lor prin tainica
Sa providenţă" (Rom. 13,4-5; Lv. 10,29; I Petru 2,14). Dacă ei se îndreaptă vor
avea pacea pocăinţii (Lv. 12, 6-11; 1 Cor. ll, 32). iar dacă stăruiesc în
gîlceavă, de gîlceavă vor avea parte fiindcă cine seamănă vînt va culege
furtună (Is. 57. 21; 48, 22; Ier. 4. 10), căci pentru aceştia Hristos n-a adus
pacea pe pămînt, ci sabie (Matei 10, 30-39) care va fărîmiţu puterea răului
(II Tes. 1,9; Apoc. 13, 14).
1464. Cei care intră în Biserica lui Dumnezeu trebuie mai întîi să
ceară pacea lui Dumnezeu pentm popor şi cine se roagă pentm pacea
altora, mai întîi trebuie s-o aibă el însuşi ca jiu al luminei (loan 12,36) căci
ceea ce n-are el însuşi nu poate fi crezul că va da şi altora. De aceea
trebuie să se împace cu sine însuşi, căci cine nu se tulbură faţă de sine
însuşi, nu se va răzvrăti nici faţă de altul, ci va Ji împăciuitor cu dragoste,
adunînd la un loc turmă Domnului, ajutînd pe cei ce caută mîntuirea
prin unire, iar cei ce cugetă numai la duşmănie , gîlceavă, certuri şi
judecăţi sînt nişte oameni răi şi înstrăinaţi, de Dumnezeu". -Const. Apost. II,
54.
CLXIV. PARASTASELE
1465. -Parastasele sau pomenirea celor morţi îşi are temeiul în iubirai şi
recunoştinţa ci-eştină (I Cor. 13,8) ca cei ce sîntem împreună cetăţeni cu sfinţii,
oameni ai casei Iui Dumnezeu, Iii ud zidiţi pe temelii» apostolilor şi
proorocilor, piatra din capul ungliiului fiind Iisus Hristos (Efes. 2, 19). în
virtutea acestei "cetăţenii" noi ne nigăm ca să ieite pe fraţii noştri care au
trecut în lumea cealaltă. Noi nu ne rugăm pentru cei ce au tăcut ])ăcate
împotriva Duhului Slînt cum sînt: ereticii, cei nebotezuti, necredincioşii şi cei
ce au dogmatizat păcatul împotrivindu-se adevărului cu ştiinţa şi voinţa, cei ce
s-au ucis în duel, sinucigaşii, etc, căci acestora nu li se iartă nici în lumea
aceasta nici în cealaltă (Matei 12, 22-37). în caz că cei ce sînt de bună
credinţă, parastasele făcute de ei pentru răposaţii nevrednici,
folosesc numai pentru cei care le fac? Pentru cei ce fac parastase cu
gînd viclean şi lumesc, ele transformă rugăciunea într-un păcat (Ps. 108, 7; Prov. 28, 9) ca o defăimare a adevărului (Ioan 5,,16; Sirah 7, 18-19;-21. 10-11).
1466. -Este greşită învăţătura celor ce cred în iertarea păcatelor
celor răposaţi prin focul curăţitor al purgatoriului care ar fi între rai
şi iad, fiindcă Scriptura nu vorbeşte nicăieri de un astfel de loc (Luca
16,25). Singurul foc curăţitor este al iubirii lui Dumnezeu prin care se
dă harul iertării (Luca 12, 49 şi 9, 56; Rom. 5, 15) şi care este aprins de
inimile făpturilor sale (Luca 24, 32) spre a le trezi conştiinţa ca să facă
roade vrednice de pocăinţă (Matei 3, 8; 26, 75; F. Ap. 18. 20; II Cor. 5. 1-8; Filip. I,
33) şi iubirea frăţească între cei vii şi între cei morţi (Apoc. 14.12-13; Iiles. 4,
1-2; Iov. 3, 17; LV. 12, 22-24; Ioan 17, 22-24). Aceste binefaceri cu rotidele lor,
mereu vor rodi de-a lungul veacurilor şi astfel, cei ce le-au făcut'vor
culege dobîndă cea bună a luptelor bune pe măsură ce ele au folosit
urmaşilor, chiar dacă generaţiile următoare îi vor uita cu totul. Deci,
rugăciunile pentru cei morţi se întemeiază pe credinţă, pe binefacerile
închinate iubirii aproapelui şi pe credinţa întru pocăinţă a celor
răposaţi, cu care cei vii se prezintă înaintea Domnului ca o împlinire a
poruncii de a se iubi unii pe alţii (Luca 7,4-5; 12,4748; F. Ap. 9, 39) Pavăza Ort. Decr. XVIII.
-
-"...Dacă vor fi mici păcatele celui mort, atunci el se foloseşte de liturghiile (miridele) şi nigăciunile şi milosteniile care se fac penlni el, adică îl iartă, iar dacă vor fi păcate mari şi grele (pe care nu le-a spovedit fiind viu) atunci nu se iaită, căci Dumnezeu a închis poarta raiului pentm el şi nu-i foloseşte la nimic" (dar folosesc celor vii care le aduc cu vrednicie). -ILT, 148.
-
-"Iar pomenirea morţilor se opreşte a se face în postul mare afară de sîmbăta şi duminica, săptămîna luminată şi în duminicile Cincizecimii şi la praznicele mari. Iar a se pomeni în taină cei morţi la liturghie nu se opreşte nici în ziua de Paşii".
-
-"Celor adormiţi le este mai de folos liturghiile (miridele) iar celelalte mai puţin ajută, pentru că omul murind a încetat de la păcat, iar prin jertfă se împărtăşeşte cu Hristos, se umple de dumnezeiasca veselie şi se izbăveşte de dumnezeiasca milă de toată durerea. Deci, mai înainte de toate să se facă liturghie (mirida) pentm dînsul, după aceea dacă va avea avuţie să se facă şi răscumpărare de robi, milostenie săracilor, zidiri Sf. Biserici şi altele care sînt spre mîntuirea lui". -Sim.Tes. IX.72.
-
-"Mirida care se scoate la liturghie şi pomenirea care se face pentm cel mort, uneşte pe cel /no/1 cu Dumnezeu şi-l împărtăşeşte cu Dînsul nevăzut. Drept aceea, folosindu-se foarte mult dinlr-aceea, nu numai că se mîngîie fraţii cei ce cu pocăinţă s-au mutat întm Hristos, dar încă şi sfintele suflete ale sfinţilor se bucură pentm aceste pomeniri cînd se fac pentm dînşii, unindu-se cu Hristos şi împărtăşindu-se prin Sfiita Liturghie mai curat şi mai luminat, şi împărtăşindu-se mai mult cu danirile lui, se roagă pentm noi, căci şi pentm aceasta Dumnezeu a lucrat această jertfă şi a dat-o spre mîntuirea şi luminarea Impurilor ca să fim cu dînsul tot una cum s-a făgăduit. Drept aceea, se roagă cei ce-i pomenesc pe dînşii, săvîrşesc jertfa pentm cinstea lor şi se fac mijlocitori pentm dînşii. Şi se roagă ca şi aceştia să se împărtăşească cu Hristos ca şi dînşii. Pentm aceea, trebuie să facem pomenire celor răposaţi, ca să facă şi pentm noi alţii şi să pomenim pe sfinţi ca veseli/ulu-i să se facă şi ei mgălori veseli pentm noi către Dumnezeu" -Simcon Tes. vi, 375 (V. I.iturghisirca).
-
-Pomenirile 12,3,9 şi 40 de zile, explicate simplu: "Cînd moare omul, atunci are slobozire sufletul două zile şi umblă cu îngenil aici jos pe lume pe unde-i este voia, de aci, sufletul de multă dragoste a tntpului căci s-a despărţit de dînsul, uneori me/ge la casa aceea care a fost întm viaţa lui, iar alteori la monnînt unde-i este îngropat Impui, iar îmbunătăţind şi dreptul suflet me/ge la locurile unde va avea obicei de a se niga penlni mîntuirea lui şi face două zile pe pămînt iar a treia zi, me/ge înge/ul cu dînsul, adică cu acel suflet la cer şi stă înaintea groaznicului scaun şi se închină înaintea lui Dumnezeu, penlni aceea se face a treia zi liturghie şi pomană pentm cel mort. Iar de se închină lui Dumnezeu, cu pomnca lui Dumnezeu merge cu îngerul de-i arată bogate locaşuri frumoase ale sfinţilor şi ale drepţilor, care au făcut voia lui Dumnezeu pe lume. Toate acestea le vede sufletul atunci iar a noua zi merge de se închină lui Dumnezeu, pentm aceasta se fac liturghii şi pomeni a noua zi şi toată munca şi cele de dedesubt şi toate muncile în 40 de zile şi iar merge de a se închina lui Dumnezeu după 40 de zile, pentru aceasta se fac liturghii şi pomeni în 40 dc zile; de acum încolo, după lucrurile cum a făcut îi dă loc de se odihneşte pînă ce va veni Hristos ca să judece lumea şi să-i dea sau să plătească fiecămia după lucnirile lui".
-ILT, 162.
-
-La Fiecare liturghie preotul pomeneşte pe cei morţi, dar se iac parastase obşteşti Iu hramul Bisericii a doua zi; în sîmbăta lăsatului sec de carne -moşii de iarnă- ca o pregătire pentru judecata de la sfîrşitul lumii. Cine vrea face panahizi şi în primele şase sîmbete ale postului mare; în sîmbăta rusaliilor -moşii de vară- ca o pregătire a sfinţirii prin pogorîrea Ştiutului Duh, etc. Este bine ca mormintele să fie bine îngrijite şi frumos aliniate în cimitir, căci ele sînt icoana a ceea ce vom fi şi noi în viitor. (V. N. Eclcsiarh, Epitaf 1944).
-
-Pomenirea celor răposaţi se face anual pînă Ia şapte ani cînd se obişnuieşte a se dezgropa. Se pare că obiceiul dezgropării la şapte ani îşi are temeiul mai mult pe sentimentul curiozităţii, decît pe o poruncă bisericească. La înmormîntare se pecetluieşte pînă la a doua judecată şi atunci de ce să mai scurme oasele şi ţarina, ba uneori se scot oasele şi se duc în altă parte, ca apoi după cine ştie cîţi ani, tot în pămînt să se risipească? Socot că parastasul făcut la mormîiit după şapte ani este deajuns, iar pentru muritorii de rind, mişcarea oaselor nu este de nici un folos (11 Regi 13, 21; 23,18) ci ele trebuiesc lăsate pînă la învierea cea de apoi (Ioan 12, 25, 27; Iez. 37, 10-13; Ioan 11, 24: Iov. 12.25, 27).
-
-Nu se lac parastase: de la Crăciun pînă la Botezul Domnului, de la mwprîlrîăfriă pînă la sîmbăta Sf. Teodor, de luni pînă vineri în timpul postului mare; de la Florii pînă la duminicii Tomii; la pruznicile unpărăteşti şi sărbătorile mari, precum şi în toate duminicile de peste an, decît cu mare excepţie, fiindcă toate aceste timpuri au slujbe şi însemnătate deosebită (Icod. 49, Trebnic p. 1107).
CLXV. PASTORAŢIA 1475. -Pastoraţia credincioşilor este o datorie însemnată a clerului, care se face atît prin exemplu cît şi prin învăţătură fiindcă,
"mai întîi de toate trebuie să fie bun interpret (al Scripturii) făcînd deosebire între legea Noului Testament şi a doua lege a Vechiului Testament şi să arate care este legea credincioşilor ca să nu cadă cineva în cursă. Prin urmare, episcope, îng/ijeşte-te de cuvînl dacă pod să tălmăceşti toate cuvînt cu cuvînt şi prin multă învăţătură să hrăneşti şi să adapi din belşug pe popond tău cu lumina legii
Domnului, căci Dumnezeu zice: "Luininaţi-vă cu lumina cunoştinţei
CÎt aveţi încă timp". -Const. Ap. II, 5 (V. Catehizarea).
CLXVI. PASTILE
1476. -Pastile este cea mai mare sărbătoare a u^ştinăfcîţjL IVnti-u anarai acestei sfuixitori se ţine socoteală de
a).ecliinocţiuI de prinuwură, tixat cu data medie la 21 martie;
b). prima lună de dujiă echinocţiu, care coincide cu data Paştilor la veclui evrei, uneori azi ea dileră din pricina teoriilor introduse de rabinii de mai tîrziu din sec. XVII şi de care noi nu mai trebuie să ţinem seama;
c). prima duminică după această lună plină cînd trebuie să se serbeze corect Pastile creştin.
-
-"Dacă vreun episcop sau prezbiter sau diacon va serba sfîntă zi a Paştilor odată cu iudeii (în ziua de lună plină) înainte de echinocţiu (isimeria) de primăvară să se caterisească" (dar pentru serbare de după echinocţiu, adică după a doua lună plină nu se aminteşte nimic). -Apost. 7.
-
-"Nici unul dintre cei ce se numără în tagma ieraticească, nici laicul, să nu mănînce azimile de la sărbătoarea iudeilor, nici să se împrietenească cu ei, nici să nu-i cheme la boale şi să nu primească doctorii de la dînşii şi nicidecum să nu se scalde în băi cu aceştia. Iar dacă va îndrăzni să facă cineva aceasta, de va fi cleric să se caterisească, iar de va fi laic să se afurisească". -VI ec. 11.
-
-"De la sfîntă zi a învierii lui Hristos Dumnezeul nostru şi pînă la duminica nouă (a Tomii) toată săptămînă cea luminată se cuvine credincioşilor să o petreacă negreşit în sfintele Biserici cu psalmi, cu laude şi cu cîntări duhovniceşti, veselindu-se şi serbînd întm Hristos şi luînd aminte la citirea dumnezeieştilor Scripturi şi desfălîndu-se cu Sfintele Taine, căci aşa vom fi împreună cu Hristos şi înălţau împreună cu El. Deci, în aceste zile nicidecum să nu se facă alergări de cai sau alte spectacole populare". -VI ec. 66.
-
-"Toţi laicii care îndrăznesc să calce hotărirea Sf. Sinod de la Niceea (325) cu privire la sărbătoarea Paştilor, să fie afurisiţi şi lepădaţi din Biserică dacă vor stămi cu încăpăţînate împotriva celor bine hotărite. Iar dacă vreun proestos episcop, prezbiter sau diacon, după această hotărite va îndrăzni să se despartă spre tulburarea poponilui şi să serbeze Pastile, odată cu iudeii (în ziua de lună plină), Sf. Sinod a hotăiîl să fie străin de Biserică, ca unul care şi-a îngrămădit păcate nu numai asupra sufletului său, ci a făcut şi altora pricină de sminteală şi nu numai pc aceştia îi cateriseşte ci şi pe acei care se vor uni cu ei după caterisire. Iar cei caterisiţi să se lipsească şi de cinstea externă (VI cc. 3.6) de care i-a făcut părtaşi sfintele canoane şi preoţia lui Dumnezeu". -Am. 1.
1481. -"Să nu se modifice hotărirea sinodului din Spania (de la 393
şi 397 Canon 29-33)..., afară de acceu că dala Paştilor să se fixeze în
timpul şedinţei anuale a sinodului" (dc la 21 august pentru anul viitor)
-Cart. 34.
-
-"...în toţi anii să ne adunăm în sinod şi acolo să se fixeze în de comun acord, ziua Sf. Paşti...". -Cart 51.
-
-"S-a hotărit ca data Paştilor să se fixeze prin hotărirea sinodală care se va întruni la data de 21 august cum s-a hotărit la sinodul din Spania (393) în care zi, toate căpeteniile Bisericii trebuie să fie la sinod". -Cart. 73.
-
-Potrivit, cu directivele sinodului de la Niceea din 325, Pascalia a fost corect calculată, însă în decursul secolelor ce s-a îndepărtat cu o zi de realitatea cerească la fiecare 128 de ani. Astfel, echinocţiul, limita lunilor pline pascale, după 128 de ani a trecut de ia 21 la 20 martie, apoi după uiţi 128 de ani Ia 19, apoi la 18 martie, încît azi a ajuns la 8 martie. Datele lunilor pline pascale au ieşit şi ele în sens contrar, cu o zi la 308 ani, încît azi ele s-au depărtat cu 5-4 zile de aşezămîntul niceean. Aceste două erori ne fac să prăznuim Pastile după vechea pascalie în cadrul noului calendar, astfel:
a). Cam de 30 de ori pe secol prăznuim corect Pastile vechii pascalii în cadrul noului calendar;
b). de 43 de ori cu diferenţă numai de o săptămînă din pricina calcului greşit al datei lunilor pline;
c). de patru ori cu diferenţa de patru săptămîni şi de 23 de ori cu diferenţă de 5 săptămîni din pricina diferenţei de 13 zile indicate de falsul echinocţiu de la 21 martie (3 aprilie) faţă de cel real de la 8 martie al vechiului calendar, care a fost readus la 21 martie
după cel nou (Calculele V. Ierom. N. Sachelarie, Calendarul şi pascalia veche şi nouă 1936).
Dostları ilə paylaş: |
