254.-"Canonisirea materială a milosteniei trebuie aplicată cu
multă pnidenţă. Duhovnicul să nu ia el milostenia ca să dea la săraci,
ci să trimită pe cei săraci la cel canonisit ca să le dea bani sau
materiale, ferindu-se astfel, de orice bănuială. Un adevărat slujitor al
Domnului trebuie să se ferească şi de umbra lui, fiindcă cele materiale
duc la ispită, şi în plus duc la sminteala altora. "Duhovnicul să nu
primească cu uşurinţă a împărţi milostenia celor canonisiţi, ca să nu dea pricină de defăimare şi sminteală. El numai să dea îndrumări, dar să nu ia nimic, afară de cele ce i se dau lui ca să se roage penlni sufletul celor împovăraţi de păcate, la slujbe şi liturghii. Cel ce i-a plată penlni liturghii şi nu le slujeşte, vinovat este, pentm lencvire şi jefuirea aproapelui ca cel ce lipseşte pe fratele său de sfinţire" - Sim.Tes. IX, 73,
74.-
- Canonisirea clericilor trebuie să fie mai aspră decît a mirenilor, fiindcă trebuie să fie lumina lumii prin învăţătura lor şi sarea pămîntului prin exemplul"şî faptele vieţii lor (Matei 5, 13-16). Păcatele, neştiute de nimeni altul decît de făptaş şi Dumnezeu, se vor canonişi ca şi la mirenii obişnuiţi, luîndu-se măsuri de a nu se mai repeta. Păcatele cele cunoscute, mai mult sau mai puţin în public, se vor canonişi cu mult mai aspru, fiindcă, prin această sminteală, el a devenit feştilă fumegîndă pe care Dumnezeu abia o tolerea/ă (Maici 12, 20) şi sare împuţită care se aşteaptă să fie arucată în focul cel veşnic (Matei 5, 13), iar în ziua dreptei judecăţi, li se va zice că nu vă ştiu pe voi (Matei 7, 21-23). Ei sînt cei ce au ştiut voia Stăpînului şi se vor osîndi mai greu decît cei neştiutori (Luea 12, 47-48; Iacob 4, 17), căci nu s-a luptat pînă la sînge (Evrei 12, 4). Să li se citească cu răbdare şi pentru păcatele grele să fie trimişi la episcopul de care depind şi nu la altul.
-"înainte de timpul profeţilor, Dumnezeu voind să arate că păcatele săvîrşite de preoţi, trebuie să primească o pedeapsă cu mult mai mare decît alunei cînd ele ar fi săvîrşite de popor, a poruncit ca pentru păcatele preoţilor să se aducă o atît de mare jertfă, la fel cu aceea ce se aduce pentru un popor întreg (i.cv. 3, 4). Aceasta nu probează nimic altceva, decît că runele sufletului preotului cer o mare îngrijire, adică într-atîlu cît să fie la fel cu îngrijirile raitelor unui întreg popor. Ele n-ar cere o mai mare îngrijire dacă n-ar fi şi mai periculoase. Şi n-ar fi aşa de periculoase prin firea lor, ci din cauza demnităţii preotului, care a cutezat să se încarce cu ele (Deut. 22). Şi ce să mai vorbesc eu de bărbaţii care sînt obligaţi să-şi îndeplinească datoria de slujitori ai bisericii, căci şi fiicele preotului, care n-aveau nimic de-a face cu preoţia, sufereau lotuşi, din cauza demnităţii părinteşti, erau supuse la o mai aspră pedeapsă pentru păcatele lor. (Lev. 21, 9). Şi cu toate că păcatele lor materiale erau la fel cu ale fiicelor poporului, căci tot desfrîu este şi de o parte şi de alia, totuşi pedeapsa lor era cu mult mai aspră decît a fetelor mirence. Vezi dar, cît de convingător vrea să ne arate Dumnezeu, că pentm conducători se cere o pedeapsă cu mult mai mare, decît pentru supuşi. Căci cel ce pedepseşte pe fiica preotului (cu moartea) cu mult mai rău decît pe altele, din pricina demnitarii tatălui ei, apoi cu atît mai rău va pedepsi pe însuşi preotul mai mult decît pe mirenii simpli, cu toată dreptatea. Căci sminteala adusă de păcatele preotului, nu se mărgineşte numai la pierderea lui însuşi, ci aruncă în prăpastia pierzării şi sufletele celor slabi şi care iau exemplul rău din faptele lui. Aceasta ne învaţă şi Iezechiel (34, 17), cînd profeţeşte despre judecată, întm despărţirea oilor de capre" -Sf. Ioan Hrisostom - Despre Preoţie, VI, 575-578.
257. -"Cei ce de la Dumnezeu au primit puterea de a lega şi dezlega, trebuie să ţie seama de însemnătatea păcatului şi de hotărîrea spre pocăinţă a celui păcătos, şi astfel, să dea canonisirea cea mai potrivită cu păcatul, ca nu cîndva să aplice pe amîndouă fără măsura dreptăţii în a lega şi a dezlega şi astfel, să primejduiască mîntuirea celui păcătos. De obicei boala păcatului nu este simplă, ci are multe feluri şi înfăţişări. Ea odrăsleşte multe vlăstare ale pierzării, din care răul se răspîndeşte şi lăţeşte sub toate fonnele, pînă acolo, încît se împotriveşte chiar puterii de vindecare a doctondui. Cel ce are pricepere în vindecarea duhovnicească, mai înlîi trebuie, să cerceteze starea sufletească a celui păcătos, dacă înclină spre vindecare, sau dimpotrivă, dacă prin felul său de viaţă, cultivă păcatul. Duhovnicul trebuie să observe în ce chip se îngrijeşte penitentul de îndreptarea sa în vremea canonisirii, dacă nu cumva iese ceva, care se împotriveşte vindecării sale, iar rana sufletului său se măreşte prin întrebuinţarea doctoriilor aplicate ei nepotrivit, şi astfel, el trebuie să chibzuiască necontenit asupra milostivirii iconomiei handui cu puterea de vindecare a bolnavului. Căci poninca lui Dumnezeu şi toată grija duhovnicului cămia i s-a încredinţat misiunea pastorală, este de a întoarce oaia cea rătăcită şi de a vindeca pe cea rănită de diavolul. El trebuie să fie cu grijă ca să n-o împingă spre prăpastia deznădăjduiţii, şi nici să slăbească frinele, care mijlocesc întoarcerea de la viaţa păcătoasă şi de la nepăsarea întm păcate. El este dator să întrebuinţeze toate mijloacele de a se împotrivi păcatului, ori prin canonisirile cele mai aspre şi neplăcute, ori prin cele îngăduitoare şi blînde şi să se silească a vindeca rănile păcatului cercetînd roadele pocăinţei aduse de canonisire şi călăuzind înţelepţeşte pe omul cel chemat la fericirea cea de sus. -Deci, se cuvine ca noi să cunoaştem şi să folosim bine amîndouă metodele pe a severităţii şi a îngăduinţa, şi acolo unde una nu merge, să aplicăm pe cealaltă, aşa cum ne învaţă Sfînhd Vasile" -VI, ec. 102
-"...Patima lăcomiei, care este mama tuturor relelor (i Tim. 6,10)trebuie să fie înfrînată, ca nimeni să nu răpească cele ale altuia sau să calce hotăririle părinţilor pentm cîştig sau vreun cleric să ia camătă. Faptele rele, încă necondamnate de Scriptură, se vor cerceta de noi şi se va holări pedeapsa lor. Despre cele ce Scriptura a legiuit lămurit, nu ni se cade să mai hotărîm, ci numai să le aplicăm. Prin urmare, ceea ce este osîndit la mireni, cu atît mai mult trebuie să fie osîndit la clerici. întreg sinodul a zis: Nimeni nu poate lucra împotriva celor hotărîte de prooroci, şi de Evanghelii, fără primejduirea mîntuirii sale" - Cart. 5.
-"Episcopul Aureliu zice: dacă cineva care nu şi-a îndeplinit canonul primit, fiind în primejdie de moarte, ar cere dezlegare ca să se împace cu sfintele altare spre a se împărtăşi, în lipsa episcopului, atunci cu bună dreptate presbiteml, poate să ceară voie de la episcop şi numai după dispoziţiile lui, să dea dezlegare de vechea canonisire celui ce este în pericol de moarte. Această rînduială, trebuie să o întărim ca pe o hotărîre mîntuitoare. Toţi episcopii au răspuns: Se hotărăşte ceea ce sfinţia voastră crede de cuviinţă să aprobăm în chip necesar" - Cart. 7.
-"Celor ce se pocăiesc să li se hotărască timpul de pocăinţă după judecata (aprecierea) episcopilor numai potrivit cu gravitatea păcatelor. Prezbitend să nu dea dezlegare celui ce se pocăieşte, fiind canonisit de episcop, fără ştirea acestui episcop, decît numai în lipsa episcopului din cauza nevoilor constringătoare cu ameninţarea morţii. In caz că păcatul celui ce se pocăieşte este public şi cunoscut de toţi, şi a produs sminteală în biserică, asupra acestuia, în public înaintea uşii bisericii să i se pună mîna, pentm dezlegarea şi primirea în biserică" -Cart. 43.
-"Dacă cineva a căzut în păcatele înşirate mai sus (C, 51,73, curvie, furt, ucidere, apostasie etc.) şi va arăta multă sîrguinţă în mărturisire, astfel, duhovnicul cel ce are puterea de a lega şi dezlega prin iubirea de oameni a lui Dumnezeu, dacă va face pogorămînt, văzînd mărturisirea cea deplină şi hotărîtă a celui păcătos, şi astfel va micşora timpul canonisirii, nu se va face vrednic de osîndă. Scriptura ne arată că, cei ce se mărturisesc cu o mai mare zdrobire de inimă
(Matei 27, 75), mai degrabă se învrednicesc de iubirea de oameni a lui Dumnezeu" - Sf.Vasile 74.
-"Ţoale acestea le scriem ca să se cerceteze bine rezultatele pocăinţei, căci negreşit nu după timpul de canonisire judecăm păcatele, ci ţinem seama de felul pocăinţei, care este hotărîloare. Celor ce se despart cu greu de păcatele lor şi vor să slujească mai mult plăcerilor tntpeşti decît lui Dumnezeu, şi refuză să trăiască după ponincile Evangheliei, cu aceştia mpem legătura duhovniciei, căci în privinţa celor nesupuşi şi îndărătnici întm pocăinţă, ne-am învăţat cele zise: Mîntuind, mîntuieşte-ţi sufletul tău (Fac. 19, 17), prin despărţirea de cel învechit în rele" - Sf.Vasile 84.
-"Deci, să nu ne înşelăm şi să ne lăsăm a pieri împreună cu cei nepocăiţi, ci, temîndu-ne de greaua osîndă şi avînd înaintea ochilor ziua cea înfricoşată a judecăţii Domnului, să nu fim nepăsători primejduindu-ne mîntuirea din pricina păcatelor străine. Dacă n-am învăţat nimic din ponincile cele înfricoşate ale Domnului, şi nici nu ne-au înţelepţit pedepsele cele mari, cum că penlni păcatele noastre ne-a părăsit Domnul şi ne-a dat robiei..., ce avem noi comun cu cei păcătoşi? Ci noi trebuie să le arătăm păcatele ziua şi noaptea, în particular şi în public, dar să nu ne lăsăm înşelaţi de păcatele lor, ci mai degrab să ne nigăm Domnului ca să-i cîştigăm şi să-i scoatem din cursele diavolului. Dacă nu vom putea face aceasta, să ne sîrguim, cel puţin, a ne mîntui sufletele noastre de veşnica osîndă, ferindu-ne de păcate Străine" (I Tim. 5, 22 ; II Ioan 11) - Sf.Vasile 85.
-"Eu socotesc că duhovnicilor celor ce judecă drept nu li se poate părea că scurtarea de către noi a timpului pocăinţei n-ar fi o măsură de suflet mîntuitoare, căci nici părintele Vasile cel Mare şi nici cei mai vechi părinţi n-au stabilit pentru păcătoşi vreo poslire, priveghere sau metanii, decît numai oprirea de la împărtăşanie. Noi am socotit să scurtăm timpul de pocăinţă pentru cei ce se căiesc cu adevărat, şi-şi chinuiesc Impui, şi cu înţelepciunea îşi schimbă viaţa părăsind răutatea învechită a păcatului. De pildă: dacă cineva se învoieşte să nu bea nici vin în anumite zile; să-i reducem un an din vremea hotărîlă de părinţi. Deasemeni, dacă ar făgădui că se înfrînează de la carne pentru un timp, să-i reducem încă un an; de la brînză, ouă, peşte, ulei, pentru fiecare să-i iertăm încă un an; tot astfel, dacă el vrea să îmblînzească pe Dumnezeu prin bogate metanii şi mai ales dacă dovedeşte rîvnă şi hotărire întru facere de milostenie. Dacă cineva după păcătuire se devotează vieţii după iubirea lui Dumnezeu, şi trăieşte singuratic, socotesc că este bine să ia canonisireşi mai scurtă, căci prinlr-o astfel de vieţuire, el stinge în viitor patimile păcatului făcute în cursul vieţii de pînă atunci" - loan Post. 3.
-"Se cuvine a canonişi pe cineva după canoniconul lui loan Postnicul? R: Fiindcă acest canonicon se foloseşte de multă\ blîndeţe, pe mulţi i-a pierdut. Din această cauză, cei ce cunosc binele şi se abat de la el, trebuie a se îndrepta, adică a nu aplica numai scurtarea timpului, ci a aplica şi condiţiunile, prin care el justifică valabilitatea timpului prescurtai" - Nicolae 11.
-"l.-Ce înseamnă ceea ce zice Sf.Vasile în privinţa epitimiilor mici: să fie înlăturat de la binecuvîntarea potrivit măsurii greşelii? R: însemnează a se lipsi cineva de biecuvîntarea care se dă în biserică". -Sf.Nicolae 9.
-"Femeia mireancă sau călugăriţa să nu se alunge, din biserică (afurisească) pentru oarecare mari păcate, ci să fie numai oprită de la împărtăşanie. Canonul 34 (Sf.Vasile) ne învaţă să facem aşa, din cauză că multe femei s-au sinucis de nişine. Tot aşa trebuie procedat şi cu prezbitend şi diaconul potrivit acestei rînduieli: Nu vei pedepsi de două ori pentm acelaşi păcat" (Num. l, 9) - loan Post. 46.
-"Duhovnicul care primeşte mărturisirea celor ce spun păcate multe ascunse (neştiute public), trebuie să-i oprească de la împărtăşire, dar să nu-i oprească a intra în biserică (ca să se atragă atenţia altora), nici să dea în vileag (prin semne externe) cele ce ştie despre ei, ci, în taină, să-i sfătuiască cu blîndeţe ca ei să slămiască în pocăinţă şi rugăciune, şi să le dea canonisirile ce li se cuvin, potrivit cu predispoziţiile sufleteşti ale fiecănu în parte" - sr.Nichifor 28.
-"Dacă vreun mirean îşi va mărturisi păcatele sale cu voia (din iniţiativa şi rîvna mîntuirii), duhovnicul poate să procedeze mai îngăduitor, după chibzuiala sa" (în aplicarea canoanelor, ca durată de timp, mijloace, etc, numai să poată vindeca răul) - Sf. Nichifbr 29.
-"Cine va lua canonisire de la duhovnicul său, ca să nu se împărtăşească, şi se va pricestui să se despartă de biserică trei ani, că se cade ca cel ce leagă să-l şi dezlege. Insă de-l vor lega alţii, alţii să-l dezlege, iar de se va pocăi, să-l primească la împărtăşanie, că scris este: cine va veni către mine, nu-l voi scoate afară". -PBG, 115.
-"Preotul trebuie să afurisească, cînd este după pravilă, ca să nu se încarce cu păcate străine, că nu este aceea răbdare, ci va fi pricină de pierzare, şi nici se cuvine a fi mai milostiv decît părinţii. Arhiereul sau duhovnicul, fiind ştăpînit de aceleaşi păcate, ca şi penitentul, să nu socotească că i se va ierta lui acele păcate, dacă va fi îngăduitor şi va uşura pe cei păcătoşi călcînd legile Domnului. Ci pentm ale sale păcate să ceară iertare, iar legea lui Dumnezeu s-o aplice cu dreptate. Trebuie să fie îngăduitor numai cînd păcătosul se va hotărî să se îndepărteze de la rău şi se va smeri întm pocăin(ă". -Sim.Tes. IX. 30.
272.Pentm venituri şi pentm agonisirile lor, mulţi au multă giijă,
iar pentm a face comoară în cer, de suflete mîntuite, puţină grijă...
împreună cu episcopii să se silească şi preoţii care au luat slujba aceasta
prin poruncă, şi nu trebuie să caute cineva către dobîndă tmpească, care
este mare pagubă, nici să înveţe afară de pravilele sfinţilor părinţi, pentm
ca nu cumva să-şi ia asupra lor păcatele... Se înşală cel ce i se pare că ar
fi mai milostiv decît părinţii, învăţînd şi uşurînd canoanele..., căci
acelea sînt făcute şi îndestulate de mulţi purtători de Dumnezeu, ca să
respecte canoanele". -Sim.Tcs.v, 254.
273.-"Cel ce spală (de păcate) haina cea ntptă a aproapelui cu
cuvinte dumnezeieşti sau o coase prin daruri (de la Sfîntul Duh), se
arată ca unul care, stăpîn fiind, îmbracă înfăţişare de slugă. Dar
(duhovnicul) să ia seama cel ce face aceasta, ca nu cîndva nefăcînd-o
ca slugă să'-şi piardă deodată cu plata sa, şi cinstea puterii de stăpîn,
(duhovnicesc) care i se cuvine, pentru slava cea deşartă". -Filoc. IV, 288,
50.
XXXII. CARTEA CANONICĂ 274. - Cartea canonică este scrisoarea de slobozenie şi recomandare dată de episcop clericilor, care trec dintr-o eparhie într-alta. Sînt clerici care sînt împinşi de diferite interese, sau şi-au creat o atmosferă rea într-o eparhie şi atunci se duc într-alta. Acolo nu poate fi primit fără carte canonică a eparhiotului, în care se menţionează dacă are reputaţie bună şi este vrednic să mai slujească. Sînt laici care nu au loc în eparhia lor, dar au reputaţie bună şi merită să fie hirotonisiţi; atunci ei caută să se ducă în altă eparhie şi deci au nevoie de scrisoare de recomandare. In orice caz recomandarea trebuie să fie făcută cu multă grijă şi numai dacă se întemeiază pe adevărul temeinic verificat al vredniciei, căci altfel se introduc în slujba Domnului cei nevrednici, iar recomandaţia devine o trădare a Capului Bisericii, Hristos Domnul. (Luca'), 58; F. Ap. 21,26; II Tim. 2,36).
275. -"Dacă vreun cleric sau laic, afurisit sau neprimit (la candidatura de hirotonie), dueîndu-sc în altă cetate va fi primit fără scrisoare de recomandare, să se afurisească şi cel ce l-a primit şi cel ce a fost primit". -Apost. 12.-
-"Iar dacă cel ce vrea să treacă în altă eparhie, ar fi dintre cei afurisiţi, să i se prelungească afurisirea, ca unuia ce a minţit şi a amăgii biserica lui Dumnezeu". -Apost. 13.-
- Nici unul dintre episcopii sau preoţii sau diaconii străini să nu se primească fără scrisoare de recomandare, iar cînd le vor aduce, să se cerceteze şi dacă vor fi propovăduitori ai dreptei credinţe să se primească, iar de nu, să li se dea cele de trebuinţă şi să nu fie primiţi la împărtăşanie, fiindcă multe se fac prin amăgire... -Apost. 33.-
-"S-a hotărît ca cei săraci şi cei ce au nevoie de ajutor, după ce vor fi cercetaţi, să călătorească numai cu epistole în care să se arate că sînt oameni paşnici, iar nu cu scrisori de recomandare, căci se recomandă numai persoanele care se bucură de oarecare merite". -IV ec. 11.
-"Clericii streini şi necunoscuţi să nu liturghisească în altă cetate, fără epistolă de recomandare de la propriul lor episcop", (cum că au preoţie lucrătoare). -IV ec. 13.
-"Deoarece unii clerici au părăsit bisericile pentm care au fost hirotoniţi, şi fără ştirea episcopului lor, s-au dus la uiţi episcopi şi s-au aşezat la biserici străine, şi prin aceasta ei au devenii nişte nesupuşi, hotărîm ca din luna ianuarie a trecutului indiction al patndea (692), nici unul dintre clerici în orice treaptă s-ar afla, nu are voie să se aşeze la altă biserică, fără scrisoare de slobozenie de la episcopul său. In viitor, cel ce nu va respecta această hotărire, ci va ntşina pe cel ce l-a dăniit cu hirotonie, să se caterisească atît el, cît şi cel ce l-a primit în chip ilegal". -VI, ec. 17.
-"Nici unul dintre clericii străini să nu fie primit de alt episcop fără de scrisori de pace (în care să i se arate că are preoţia lucrătoare). -I Antioh.7.
-"Prezbiterii săteşti (fiind simpli parohi) să nu dea scrisori canonice, pentru clericii supuşi lor decît numai către episcopii învecinaţi, trimiţîndu-le scrisori simple spre infonnare. Insă Iwrepiscopii neprihăniţi prin autoritatea lor morală, pot să dea scrisori în care să se arate felul paşnic al clericilor de sub oblăduirea lor". -Antioh. 8.
XXXIII. CASA DE TOLERANŢĂ
- Casa de toleranţă, sau prostituţie din oraşe, este cea mai scîrboasă adăpostire şi ocupaţie. Dacă curvia era pedepsită cu moartea prin ardere (Lev. 21, 9; Deut. 22, 21), apoi cei ce neguţătoresc acest păcat, cu atît mai mult merită osîndă. Bărbaţii care dau soţiile lor, părinţii care dau fetele lor la astfel de păcate, prostituatele şi cei ce le ocrotesc şi neguţătoresc acest păcat, nu pot primi dezlegare la spovedanie şi nici măcar să intre în biserică, sau să li se primească darurile, pînă ce nu se pocăiesc deplin. Ei se canonisesc ca şi preacurvarii. In caz că s-ar primi din neştiinţă vreun dar de la astfel de oameni, cu el să se cumpere numai cărbuni şi lemne pentru a fi daţi la baia publică. La moartea lor să nu se îngroape în cimitir fără o deplină îndreptare.
-"Hotărîm ca cei ce adună curve şi le întreţin spre pierzarea sufletelor în case de prostituţie, dacă vor fi clerici să se caterisească şi apoi să se afurisească, iar de vor fi laici să se afurisească definitiv", -vi ec. 86.-
XXXIV. CASTRAREA 285. - Castrarea sau scopirea este tăierea testiculelor, devenind famen din înţelegerea greşită a celor spuse de Domnul: Dacă ochiul tău te supără, scoate-1... (Matei 5, 27-32), aşa cum au făcut unele secte din trecut şi cum fac şi acum lipovenii sau scapeţii. Scriptura recomandă numai castrarea stăpînirii de sine pentru împărăţia lui Dumnezeu, pe care o preţuieşte ca pe o mare virtute întemeiată pe un "dat" sau dar de sus: "Şi sînt fameni care singuri s-au făcut fameni pentm împărăţia cerurilor. -Cine poate să primească aceasta, să o primească". (Matei 19, n-12; I Cor. 7,2-20).
-"Cel ce s-a castrat fără de voie, sau în timpul persecuţiilor, a fost lipsit de cele bărbăteşti, precum şi cel ce s-a născut famen, dar, este vrednic să se facă episcop". - Apost. 21.-
-"Cel ce s-a castrat pe sine, să nu se facă cleric, fiindcă este de sine ucigaş şi vrăjmaş al operei lui Dumnezeu". -Apost. 22.-
-"Dacă cineva fiind cleric se v-a castra pe sine, să se caterisească, fiindcă este ucigaşul propriei sale vieţi". - Apost. 23.-
-"Laicul, caslrîndu-se pe sine, să se afurisească trei ani, pentm că este vrăjmaş al vieţii sale proprii". -Apost. 24.-
290.- Dacă cineva fiind bolnav, a fost operat de medici, sau a fost
castrat de barbari, acesta rămîne în cler. Iar dacă cineva fund sănătos,
s-a castrat de bună voie, acesta să se îndepărteze din cler, şi pe viitor,
nici unul dintre aceştia să nu mai fie primit la hirotonie, după cum s-a
hotărît despre cei ce fac astfel de fapte şi îndrăznesc a se castra pe sine.
Dacă cineva s-a făcut famen de către barbari sau de către stăpîni, iar el
ca om este vrednic, pe unul ca acesta canonul îl primeşte la hirotonie (I
ecl).
291.-"Pentru cei ce se castrează pe sine însuşi, sfintele
canoane ale apostolilor îi socoteşte ca sinucigaşi, iar dacă sînt
clerici U cateriseşte. Dacă nu sînt clerici îi opreşte de la
hirotonie, lămurit fiindcă, din această pricină s-a hotărît că,
dacă cel ce se castrează pe sine este sinucigaş, apoi cel c%
castrează pe altul, cu adevărat este ucigaş, căci unul ca acesta se
socoteşte ca un duşman al făpturii lui Dumnezeu. Pentru
aceasta, sfînlul sinod a hotărît că: a castra pe cineva, fie direct
fie prin altul, unul ca acela să se supună caterisirii, iar de ar fi
mirean să se afurisească, afară de cazul de boală, cînd ar fi silit
să i se taie organul de care suferă.' Că, după cum primul canon
al sinodului din Niceea nu pedepseşte pe cel ce din pricina bolii
s-a castrat, tot aşa şi noi nu osîndim pe preoţii care îndeamnă să
se castreze cei bolnavi, şi nici pe mirenii care operează nu-i
osîndim, fiindcă aceasta noi o socotim ca o vindecare a bolii,
iar nu ca vrăjmăşie a făpturii sau defăimare a creaţiunii lui
Dumnezeu", -l- II, 8.
XXXV. CATEHIZAREA 292. - Catehizarea este slujba de a învăţa pe altul adevărurile de credinţă şi morala evanghelică. Clerul (Vil ec. 2), ca urmaş al apostolilor, în primul rînd are această misiune, la care se adaugă sfinţirea şi îndrumarea (Matei 5, 19-20; 28, 16-20; Marcu 16, 15-19; F. Ap. 2). într-un cadru restrîns, orice creştin sau creştină sînt datori să înveţe pe cei din familia lor, sau pe aproapele lor. Naşii de la botez, cununie sau călugărie îşi iau asupra lor misiunea de a învăţa pe finii lor morala individuală şi familiară după învăţătura evangheliei. De aceea, a fi naş, înseamnă răspundere înaintea lui Dumnezeu. Sub conducerea ierarhiei bisericeşti, orice mirean, bărbat sau femeie, poate împărtăşi adevărurile de credinţă şi morală celor neştiutori, fie ei creştini sau necreştini, căci fiecare are datoria de a învăţa corect pe altul, şi această corectitudine o garantează preotul care conduce turma, căci orice creştin trebuie să mărturisească pe Hristos (Ex. 19, 6; Amos 7,14-15; Matei 5, 11; I Cor. 11,1-3).
-"Deci, cine vrea să fie catehizat cu învăţătura evlaviei, mai înainte de botez, să fie învăţat cum să cunoască pe Dumnezeu cel nenăscut, cum să cunoască pe Fiul cel Unul născut şi pe Prea Sfîntul Duh. -Să înveţe despre creaţiunea mult felurită a hunii, despre îndrumările providenţa şi judecăţile legilor din Scriptură. Să fie învăţat pentru ce a fost făcută lumea aceasta, şi cu ce scop a fost omul cel dintîi cetăţean al lumii, să-i cunoască bine firea cum este şi cum lucrează. Să înveţe cum Dumnezeu a pedepsii pe cei răi în orice vreme, iar pe cei drepţi i-a învrednicit de mare cinste, ca pe Sit, Enoh, Noe, Avraam şi urmaşii lui, pe Melchisedec, Iov, Moise,... Să se ştie cum Dumnezeu în pravilele Sale, n-a lepădat de la sine neamul omenesc, ci, în diferite vremi l-a chemat la sine din adîncul rătăcirii şi al deşertăciunii, ca să vină "la cunoştinţa adevărului" scoţîndu-l din robia şi slăbiciunea în care căzuse, ridicîndu-l iarăşi la libertate şi evlavie, ca să lucreze dreptatea în loc de nedreptate, să moştenească viaţa cea veşnică, în loc de moartea cea de veci. Acestea şi cele asemenea acestora trebuie să înveţe la cateheză catehumenul care vine la credinţa creştină". - Const. Apost. VII,. 39.
-"Episcopul sau prezbitend care nu poartă grijă de cler sau de popor, lenevindu-se a-i învăţa pe ei buna cinstire de Dumnezeu, să se afurisească oprindu-se de la slujbă. Iar dacă slămiesc în nepăsare şi lenevite, să se caterisească". -Apost. 58.-
-"Fiindcă, pînă acum multe călcări s-au făcut împotriva canoanelor bisericeşti (Apost. 80), fie din nevoie sau prin intervenţia oamenilor, mulţi dintre oameni venind de curind de la viaţa păgînească la cea creştină şi după ce s-au catehizat puţin timp, îndată au fost botezaţi şi apoi s-au ridicat la treapta de episcop sau preot. De acum încolo s-a hotărît, ca să nu se mai facă aşa ceva, fiindcă, se cere mult timp pentm catehizare, iar după botez mai multă încercare, pînă
ce se va dovedi cineva vrednic de hirotonie. Căci Apostolul învaţă / lămurit: "Cel de curînd botezat să nu fie hirotonisit, ca nu cumva mîndrindu-se, să cadă în osîndă diavolului" (I Tim. 3, 6). Iar dacă în curgerea vremii s-ar dovedi că cel hirotonisit are asupra sa un păcat greu, unul ca acela să înceteze a mai fi preot, după ce a fost dovedit cu doi sau trei martori. Cel ce ar lucra nesocotind acest canon să-şi piardă dreptul de cleric". -I ec. 2.
-"Proesloşii bisericilor trebuie să înveţe, în toate zilele şi mai ales în duminici întreg clerul şi poporul cuvintele dreptei credinţe, culegînd adevărurile şi îndrumările din Sfînta Scriptură, fără a trece peste hotarele dogmelor deja puse, sau peste tradiţia sfinţilor părinţi. Şi dacă s-ar întîinpla vreo nedumerire scripluristică, aceasta să nu se interpreteze altfel, decît. aşa cum au expus-o părinţii luminători şi învăţători ai bisericii în scrierile lor. Mai bine să-şi agonisească cinstea de învăţător, predicînd din cuvînlările lor, decît să alcătuiască cuvîntări personale rătăcindu-se de la adevăr, din pricina nepriceperii. Pentru ca prin învăţătura susnumiţilor părinţi, poporul învăţînd şi cunoscînd cele folositoare, precum şi cele nefolositoare şi vrednice de lepădat îşi va îndrepta viaţa spre mai bine şi nu va mai cădea în primejdia neştiinţei, ci, luînd aminte la învăţătura cea dreaptă, va fi în stare să înlăture răul lucrînd binele mîntuirii de frica muncilor celor viitoare". -vi ec. 19.-
