Ilie Gramada

Însă toate acestea trebuiau să se termine într-un fel. Tragedia va sfârşi deci, după toate regulile ei. Legenda după care papa Alexandru al Vl-lea a murit otrăvit nu este o creaţie a imaginaţiei populare sau poetice. Despre acest lucru se vorbea chiar înainte de înmormântarea papei. Există trei aspecte evidente care demonstrează că Alexandru Borgia a fost otrăvit: repeziciunea morţii, teribila deformare a corpului şi îmbolnăvirea exact în acelaşi timp a lui Cezar şi a cardinalului Adriano. Guicciardini a scris destul de repede despre otrăvirea papei şi povestirea lui a fost acceptată ca ceva obişnuit pentru un om care a dus o viaţă atât de neobişnuită. Prin trădarea unui paharnic, Alexandru al Vl-lea şi Cezar au fost otrăviţi în locul cardinalului Adriano, a cărui uriaşă avere urmăreau să o acapareze cei doi. În dureri grozave, papa şi Cezar au fost aduşi la Vatican. Alexandru avea să moară peste nouă zile, în vârstă de 73 de ani. Cezar, mai tânăr şi mai puternic, a rezistat.

Documente ale persoanelor prezente la Vatican, cunoscute de Guicciardini, care au asistat la chinurile celor doi şi la moartea papei, arată că nu e vorba de o invenţie a fanteziei duşmanilor familiei Borgia. Cei ce erau de faţă vorbesc despre otravă, medicul despre apoplexie, iar alţii despre o febră triplă. Desigur că ideea unei febre, deci o moarte naturală, cum crede Pastor, nu se acordă cu transformările pe care le-a suferit organismul papei. La fel şi cu Cezar.

Totul pornea de la faimosul banchet care a avut loc la vila cardinalului Adriano, între 2 şi 4 august 1503. Giustiniani raporta, la 13 august, despre boala „gravă” a papei, expunând versiunea care circula despre îmbolnăvirea celor trei. E drept că prin Roma existau în plină vară nişte friguri necunoscute şi foarte periculoase. Multă lume, indiferent de clasa socială, era bolnavă. Alexandru al Vl-lea nu dusese niciodată o viaţă cât de cât echilibrată. Se găsise totdeauna la extreme şi mai ales la cele periculoase sănătăţii.

Tocmai atunci Burchard lipsea din Roma şi nu a lăsat informaţii care ar fi fost foarte preţioase. Notaţiile lui se opresc la 12 februarie 1503, la moartea tragică a cardinalului Orsini, qui biberat calicem, şi le reia la 12 august cu fraza: Sabato XII Augusti, în mane, papa sentitse male habere: post hora vesperorum XXI vel XXII venit febns, quae mansit continua. Nu se găseşte nici o menţiune despre crima de la cardinalul Adriano.

Avem în schimb două informaţii exacte din seara cinei până la orele 12. La data de 4 august, o scrisoare a lui G. L. Cataneo către marchizul de Mantua arată că „papa este bolnav şi i s-a luat sânge… Ducele are febră şi vărsături”. El a auzit de la alţii de boala papei, de aceea jiu intră în detalii.

' în mintea bătrânului papă se zbătea întrebarea: cine l-a otrăvit? Cezar? Chemându-I la el, i s-a spus că şi fiul său e bolnav. Pentru a-şi recăpăta sănătatea, se spune că papa a cerut o femeie. Moşneagul-papâ nu voia să moară…

La 7 august, ambasadorul Giustiniani îl vedea pe papă şi-l 9ăseşte „foarte trist”. Îl revede la 11 august şi nota că „este neliniştit”. În ziua de 12, boala a făcut progrese mari. Reapar durerile stomacale şi vomitări necurmate. În ziua de 13, Giustiniani leagă boala papei de celebrul banchet nocturn. Un alt ambasador, Bertrand Costabili, menţionează şi el aceleaşi manifestări ale bolii la tată şi fiu: vomitări, accese de febră puternică, din nou vomitări şi mari dureri de stomac, diagnosticul de febră nu explică boala. Opinia otrăvirii a rămas până astăzi ca argument principal al morţii lui Alexandru Borgia. În faţa mortului, mulţi au exclamat: probabil a intervenit otrava.

Papa a fost îngrijit de „iscusitul Scipion” şi de episcopul Venosa, care, după luarea sângelui, la 4 august 1503, socotea că papa este salvat. Însă răul de la stomac s-a dezlănţuit şi starea papei s-a înrăutăţit. Febra şi vomitările au continuat de-a lungul zilelor care i-au mai rămas. Starea sa se agrava la 16 şi 17 august. În palat se producea nelinişte. Numărul gărzilor a crescut. Fiecare punea mâna pe câte ceva şi trimitea în siguranţă, undeva, în locuri necunoscute. În ziua de 18 dimineaţa, papa se simţea mai bine, dar după masă răul a crescut la maximum. Burchard scrie că papa n-a chemat nici pe Cezar şi nici pe Lucreţia în zilele grele ale bolii. Se presupune că el şi-a pierdut cunoştinţa. În seara zilei de 18 august 1503, papa Alexandru al Vl-lea moare. Cadavrul spălat şi îmbrăcat a fost aşezat între două lumânări, într-o sală. Nimeni nu i-a rostit o rugăciune şi nimeni n-a stat de veghe lângă papă în noaptea aceea. A doua zi a fost transportat la bazilica Sf. Petru. Apoi, cardinalul de serviciu l-a aşezat într-o capelă. Schimonosirea şi înnegrirea feţei, care începuseră încă înainte de moarte, s-au accentuat foarte repede. Despre rapida descompunere vorbeşte Burchard, apoi Giustiniani şi Costabili. Giustiniani scria Veneţiei că faţa mortului era monstruoasă, oribilă, fără nici o trăsătură de om. Era negru şi umflat. Într-o scrisoare din 19 august, el spune că figura papei era mai neagră decât a unui diavol…

Papa, care trăise din plin tot ce putea oferi viaţa, se stinsese singur, după ce dintotdeauna fusese înconjurat de multă şi variată lume. În această împrejurare oamenii lui Cezar intrau în palat şi furau oanii şi giuvaerurile pe care le găseau în tezauru1 papei. Toată lumea fura ce găsea. Papa era lăsat singur. Aşa cum murise. Aşa cum merita.

Burchard prezintă, în jurnalul său, întunecatul, sinistrul tablou al înmormântării acestui papă. La căpătâiul lui păzesc doar două lumânări. Nu e de faţă nici un cardinal. Et nemo cum eo. Cadavrul are o înfăţişare de neimaginat. Cioclii şi călugării se bat în biserică. Coşciugul era prea mic. Papa se umflase. Ca să încapă, l-au îndesat cu pumnii: cum pugnic pestarunt eum ut capsam intraret. Papa era înghesuit ca într-o ladă neîncăpătoare…

Gregorovius (Lucrezia Borgia, doc. XLIX) aminteşte o scrisoare a marchizului de Mantua, Francesco Gonzaga, în care acesta descrie înmormântarea lui Alexandru Borgia: „La mormânt fu dus fără multă cinste, şi de pe catafalc fu târât cu o funie legată de picior, căci nu se găsea nimeni care să vrea să-l atingă…” Moartea aceasta groaznică, asociată sângeroasei şi neobişnuitei vieţi a familiei Borgia, a făcut să se nască legenda că moartea papei s-ar datora vestitei otrăvi borgiene. Ceea ce e probabil. Îmbolnăvirea rapidă a celor trei comeseni, „i no descompunerea fizică a papei par să fie o demonstraţie a acestei legende. Burchard şi Giustiniani vorbesc de otravă. În istoria Italiei” Guicciardini a încetăţenit ideea otrăvirii papei. Istoricul Burckhardt în a” sa Kultur der renaissance în Italien (I, 147) reia aceeaşi teză. Pastor, ca, un bun catolic, încearcă să discrediteze ideea otrăvirii papei. Îns§ simptomele bolii arată inutilitatea încercărilor sale subtile, dar-neântemeiate.

În legătură cu moartea papei Alexandru Borgia, cuvântul „otravă*' e scris rareori. Laconismul informaţiilor porneşte şi de la protocolul car^ nu permitea vizitarea papei nici chiar de către persoanele apropiate şj nici de cele cuprinse în activitatea Vaticanului. De aici şi puţinătatea, informaţiilor la Burchard. Mulţi s-au ferit să pronunţe cuvântul „otravă„ cu prilejul morţii lui Alexandru al Vl-lea. Victima trebuia să fie bogatul cardinal Adriano. La 1518, papa Leon al X-lea i-a retras mantia d^ purpură lui Adriano, care a fugit la Veneţia. Republica veneţiană a fost ameninţată cu război de către cardinalul Wolsey al Angliei, dacă va mai continua să protejeze pe „otrăvitorul lui Alexandru ai Vl-lea”. Se ved$ că problema otrăvirii continua să mai preocupe lumea catolică.

Una peste alta rămâne impresia generală că papa Alexandra Borgia a dispărut de pe scena vieţii ca urmare a otrăvirii şi nu a unej boli naturale. Simptomele au fost aproape aceleaşi şi în cazul lui Cezar. La 25 august, Cezar refuza cererea colegiului cardinalilor de a pârăşj castelul Sant-Angelo, unde se refugiase, după cum refuza s§ primească vizita unui medic, probabil pentru a evita descoperire^ naturii bolii lui. La 2 septembrie pleca din Sant-Angelo într-o litieră. Nici nu-şi vizitase tatăl grav bolnav. Nu putea sau nu voia? Nu se scula din pat, dar avu grijă să pună mâna pe tezaurul papei. Se pare că sub motivul bolii, Cezar căuta să rămână la Roma cu trupele sale pentru g influenţa desfăşurarea evenimentelor.

E sigur că planul otrăvirii cardinalului Adriano a fost întocmit d^ fată şi de fiu. Indiferent cum s-a ajuns la acest plan, până la urma c^j doi Borgia biberunt calicem, iar bătrânul murea. A avut un sfârşit demn de el.

Ce rămâne la sfârşitul istoriei vieţii papei Alexandru al Vl-teş Borgia?

Alegerea ca papă, îmbrăcarea unei costumaţii şi împodobirea cu n'Şte însemne papale nu însemnau anularea lui Rodrigo Borgia. Omul rămăsese acelaşi. Căpătase în plus autoritatea papală, putea petrec^ mai bine şi putea cere iertarea propriilor păcate, săvârşite cu gândul şi mai ales cu fapta…

Îndărătul purpurei el se simţea parcă mai liber să dea drumul Pasiunilor şi instinctelor lui. Mulţi scriitori catolici au încercat să-l apere, Per>tru a apăra tronul papal de pata atâtor vicii. Se vorbeşte câ, în

1 n.

Ultimă instanţă, în acest papă ar fi existat doi oameni: un om care şi-a trăit slăbiciunile lui şi altul care a sprijinit biserica. E o încercare de a salva un papă de focul Gheenei. În acest Borgia n-a existat un „dualism” al personalităţii. Martor al unităţii personajului este chiar magister ceremoniarum al papei, cunoscutul Burchard, care, cu sânge rece, metodic şi fără menajamente, notează aproape zilnic tot ce se întâmplă la curtea pontificală. Şi se întâmplau multe! Ni-I arată pe Borgia, „reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ”, într-o postură cu totul înafara „sarcinilor” lui de serviciu: este străin de lumea credinţei şi de multe ori comite sacrilegii deliberate. Burchard se dovedeşte în al său Diarium un cronicar imparţial, redus ca intelect, dar corect. Venise la Roma din Alsacia, unde se născuse la 1451. Ajuns la Vatican în ianuarie 1484, păstră postul de magister ceremoniarum timp de peste 20 de ani, murind la 1506. Începuse jurnalul său la 1483 şi îl completă, cu mici întreruperi, până la sfârşitul vieţii. Nu era un spirit prea curios. Se interesa doar de bunul mers al serviciului său, ritualul ceremoniilor. Dar el s-a făcut ecoul faptelor şi evenimentelor pe care le vedea. Nu interpretează, ci notează lapidar, impasibil, într-o latină grea, lipsită de viaţă. Comentatorii lui scot în relief faptul că şi atunci când notează o infamie, el este departe de a înţelege că e vorba de o infamie. Or, tocmai în aceasta constă valoarea documentară a jurnalului său. Există aici foarte multe amănunte, dar şi destule lacune. Probabil din perioada când pleca în Germania. Uneori frazele sunt întrerupte. Autorul nu le-a completat. Sunt şi fraze tăiate cu cerneală, ceea ce presupune o intervenţie a cuiva care voia să schimbe textul, să altereze adevărul, întâmplările reale ar fi pus la îndemâna credincioşilor catolici prea multe fapte scandaloase. Cu toate aceste intervenţii, jurnalul rămâne o sursă extrem de importantă pentru informarea adevărată asupra omului şi activităţii papei Alexandru al Vl-lea. Nu lipseşte viaţa lui de toate zilele cu trăsăturile psihologice despre care s-a vorbit atât de mult în literatura istorică şi beletristică ulterioară.

Viaţa lui Alexandru Borgia a dovedit lipsa lui de credinţă. Era indiferent chiar la celebrarea cultului. Slujba religioasă o făcea cu mare rapiditate. Burchard notează că una din slujbele religioase a durat numai o jumătate de oră. Dacă vreun cardinal încerca să lungească slujba, papa fugea, scuzându-se sub diferite motive. La solemnităţile importante se sustrăgea să facă slujba, punând în locul lui pe un cardinal. Burchard scria că „papa face slujbă fără plăcere”. Alteori nici nu cobora din camerele lui, stând la petreceri cu meretrices până în zori. Lipsea adeseori din biserică la sărbătorile mari, spunând că „este indispus”. În ziua de Crăciun a anului 1502 refuza să participe la liturghie pe motiv că este bolnav, dar privea plin de energie şi veselie cortegiul măştilor, care în mod cu totul ciudat şi provocator reprezentau costume de prelaţi care defilau în piaţa Sf. Petru, balansându-şi nasurile uriaşe sub formă de falusuri (zice Burchard). Privea cu uşurinţă mare ceremoniile la care trebuia să ia parte în calitate de şef al bisericii catolice. Acolo aducea cu dânsul pe bufonul Gabriellino. Când se ţntorcea de la ceremonii, acesta mergea în spatele papei şi cu gesturi comice parodia pe nas liturghia. Într-o zi a parodiat chiar slujba de paşte şi papa a râs cu întregul cortegiu al cardinalilor.

Totdeauna uita cine este acum şi se comporta ca Rodrigo de odinioară. În timpul liturghiei stătea de vorbă cu cardinalul de lângă el. Slujbele religioase le dirija după interese foarte mirene. Într-o zi în care avea loc o mare procesiune, el a întins-o direct spre palatul cardinalului Zeno, pentru a trece pe sub ferestrele casei unde se afla domina sua Giulia, frumoasa dulia, cu Lucreţia. Şi adaugă Burchard: ut ab omnibus his videretur et eas similiter videret.

C-o fi bine, c-o fi rău, Burchard notează totul. Spune că Alexandru al Vl-lea nu dădea nici o atenţie cuminecăturii. Bucăţi din pâinea care întruchipa „trupul Domnului” le arunca pe jos, le călca cu picioarele. Exercita cu uşurătate funcţiile lui bisericeşti, provocând deseori scandalizarea credincioşilor. Dorind să-şi satisfacă propria lui dorinţă, el nu se conforma regulilor stabilite de biserică.

La început, scrupulosul maestru al ceremoniilor îi făcea observaţii asupra gravităţii infracţiunilor comise. Însă papa ridica din umeri nepăsător: sic volumus! Aşa vrem! Într-o zi, ceremonialul a fost atât de bizar, încât Burchard nota: absurdum fuitl Până la urmă el a fost nevoit să se resemneze, dar nota cu îndărătnicie tot ce observa că este bine dar mai ales ce nu se cuvenea unui papă. Nu-i mai făcea observaţi! Pentru a nu fi înjurat şi brutalizat.

Pe o pagină el scria plin de obidă că amvonul de marmură a fost ocupat de Lucreţia şi de Sancia odată cu papa, în timp ce alte tinere femei ocupau, râzând, stranele canonicilor bisericii Sf. Petru. Burchard nu se mai opunea acestei invazii feminine, ci nota doar că a văzut un spectacol cum magno dedecore, ignominia et scandalo hostra et populi. Iar despre liturghia de la 28 august 1497 scria că s-a petrecut într-un mod cu totul scandalos, deoarece omnia fuerunt sine ordine: meretrices ef aliae viles personae steterunt ab omni parte inter altare et cardinales.

Dacă faţă de serviciul religios Alexandru al Vl-lea nu avea nici o Qrijă, era foarte exigent în ce priveşte cultul pentru persoana sa pe °are-l impunea credincioşilor. Respectul cerut depăşea măsura rituală. De sărbătorile Paştelui anului 1501, după terminarea slujbei religioase, el s-a aşezat nu departe de altar şi toţi clericii şi credincioşii au trecut Drin faţa lui închinându-se şi sărutând pământul „după moda turcilor”. Burchard observă că nu se cuvenea ca lumea să se închine în acest fe|- însă papa l-a oprit să mai vorbească şi a cerut să se continue închinarea şi sărutarea pământului de la picioarele sale. In ceremonial a fost totdeauna ceva în neregulă.

Uneori se formaliza la întâmplări mărunte. Un diacon a fost avertizat şi ameninţat că nu deschidea mai tare gura atunci când cânta, că e nevoie quod melius aperiret os. Altădată, când un diacon cânta prea sus, papa Alexandru al Vl-lea a râs cu hohote împreună cu toţi cardinalii, fuerunt ad magnum risum et gaudium provocaţi, fără a ţine seama de „sfinţenia locului”. De fapt, acest loc nu impresiona niciodată aproape pe nimeni. Cu atât mai puţin pe papă. Cu un spirit oarecum sceptic, nu-şi făcea prea multe probleme nici cu slujbele religioase, nici cu evenimentele importante. Într-o zi, un funcţionar al curiei papale i-a adus la cunoştinţă că un oarecare Maddaleno şi-a răpit propria fiică minoră pe care a dus-o undeva la ţară. La primirea acestei veşti destul de gravă, şi neobişnuită, şi primejdioasă, şi imorală, papa subhsit…, notează Burchard. Avea de cel…

Sceptic şi indiferent, Alexandru Borgia nu putea introduce puritatea în biserică. Era o problemă care depăşea cercul gândurilor şi sentimentelor lui. Pentru Alexandru al Vl-lea biserica era un organism viu al doctrinelor morale, al dogmelor religioase şi tradiţiilor istorice, dar mai ales un organism puternic şi mare „ale cărui antene fiscale se întindeau pe o mare parte a lumii” şi care îi puteau furniza „enorme bogăţii în casele de bani” ale curiei. Tradiţiile, dogmele sau doctrinele bisericii nu-l interesau decât foarte puţin. II interesau în mod deosebit vânzările indulgenţelor, ale bonetelor episcopale sau ale pălăriilor de cardinal. Acela care îi oferea dublul preţului fixat putea intra în biserică şi le consolida situaţia politică şi economică a lor săi.

De două ori a pronunţat un fel de „remuşcărr cu privire la propria lui comportare. Mai întâi în august 1492, când i se acorda tiara papală, anunţa solemn în consistoriu că-şi va îndepărta copiii din Roma, că va reforma curtea Vaticanului, că va aduce clerici de o mare şi primitivă puritate pentru a reînnoi credinţa în lumea catolică. Nişte intenţii care au rămas fără nici un rezultat.

Apoi, în consistoriul din 19 iunie 1497, după omorârea lui Juan, fiul său preferat, făcea jurământ că va duce o viaţă plină de curăţenie morală şi de căinţă, că-şi va ţine copiii departe de Roma, promiţând o largă şi radicală reformă a bisericii catolice. Vorbea de o comisie de cardinali pentru a face propuneri. Însă tot ce anunţase s-a pierdut tot atât de repede cum s-a pierdut şi amintirea fiului omorât. Câţiva cardinali i-au înaintat peste câteva săptămâni unele propuneri de reformă pe care Alexandru al Vl-lea le-a trimis binişor la arhivă. În timp ce anunţa reformele pline de puritate, el numea, tot la 19 iunie 1497, o comisie de cardinali care să examineze validitatea căsătoriei Lucreţiei cu Giovanni Sforza.

Acest papă a dispus de viaţa atâtor oameni: să ni-l amintim pe Savonarola care a fost ars pe rug. Alexandru al Vl-lea a depăşit pe alţi napi Pnn faptele lui de-a dreptul penibile. E adevărat că Savonarola ridicase în Florenţa o mişcare şi provocase un fel de epidemie mistică nesănătoasă. Ceea ce nu convenea lui Alexandru al Vl-lea era austeritatea acestui călugăr, care, cu o violenţă şi o putere nebănuite, denunţa şi stigmatiza viciile şi neruşinarea papei, a clerului şi a curţii papale. Moartea lui Savonarola a fost provocată de lupta personală cu papa Alexandru al Vl-lea. Era un moment grav şi penibil. Papa era obişnuit să învingă orice rezistenţă. Lui Savonarola îi propusese pălăria de cardinal. Călugărul încăpăţânat a refuzat, ridicându-se cu mai multă violenţă împotriva Romei „prostituate”, a Romei „femeie publică”. Călugărul cerea o reformă a bisericii. Succesele lui i-au atras atenţia papei. Încercarea de corupţie nu i-a reuşit. La 1498, Savonarola era ars pe rug. Lucreţia năştea un copil nelegitim la Vatican, pe misteriosul Infante roman, Giovanni, despre care mulţi afirmă că ar fi fost rezultatul unor raporturi incestuoase.

Interesant e faptul că noul papă, lulius al ll-lea, printr-o bulă plină de apostrofări severe, elibera de jurământ şi ascultare pe toţi cei care îl ponegreau pe Alexandru al Vl-lea, care părea că fusese părăsit de biserica catolică şi lăsat în voia destinului său. Însă curând s-au găsit destule „spirite credincioase” care să apere pe fostul papă Alexandru Borgia, acordându-i o poziţie nemeritată în biserica catolică şi în cultura epocii, punându-i într-o poziţie favorabilă chiar sentimentul religios şi comportarea morală. Se trăgea concluzia că „din punct de vedere strict catolic nu poate fi condamnat atât de sever Alexandru al Vl-lea”. Explicaţia ce s-a dat este neîntemeiată: se afirmă că în acea epocă de corupţie, papa Alexandru Borgia „n-a văzut în înalta sa situaţie decât o ocazie de a manevra pentru dinastia lui, pentru familia lui, după exemplul principilor laici”. Pastor sintetizează acest punct de vedere şi observă că deşi era papă, Alexandru Borgia a dus o viaţă asemănătoare principilor laici, care de fapt erau printre oamenii cei mai depravaţi din acel timp. Plasat în înalta lui funcţie, Alexandru al Vl-lea a contribuit mai mult decât alţi papi la progresul corupţiei în biserica catolică. În schimb, el a luat măsuri riguroase de represiune împotriva ereticilor care se arătau în Lombardia. A numit inchizitori speciali pentru Boemia şi Moravia. A căutat ca utraquiştii din Praga să reintre sub ascultarea bisericii catolice, să găsească un mijloc de reconciliere. A luat măsuri foarte severe împotriva maranilor. A trimis la închisoare şi, a moarte pe mulţi din categoria acestora.

Cine era de fapt Alexandru Borgia?

Era omul care, fără nici un fel de remuşcări făcuse tot felul de acte imorale. Făţarnic, ridiculizase biserica, comiţând monstruoase orgii. Se folosise de cunoştinţele de drept pentru a jefui pe văduve, orfani, iar ca papă folosise puterea pentru a provoca moartea şi a prăda pe cei morţi. În tinereţe lovise mulţi oameni în Spania. Cu spada sau cu pumnalul. Ca un bătăuş oarecare, ca un spadasin. Sprijinise vreme îndelungată, ca un adevărat stâlp, multe lăcaşuri ale infamiei şi imoralităţii. Sub cinci papi s-a prefăcut bun şi milos, dar înşela pe toată lumea. Apărea obosit şi lumea credea că din cauza posturilor şi canoanelor. De fapt era încovoiat de orgii. Papă a ajuns prin simonie. A plătit ca în legendele despre Simon Magul. Dacă s-ar deschide o parte din mormintele romane ale epocii, s-ar putea strânge un larg conclav de cardinali otrăviţi sau înjunghiaţi. A semănat moartea în familiile romane, pentru a le moşteni sau a le răpi averile. A trădat Italia, pe francezi în profitul regelui de Neapole, pe regele de Neap0|e în profitul Veneţiei, Florenţa în profitul lui Carol al Vlll-lea. Şi pe toată lumea în propriul său profit. În profitul familiei. Pe Lucreţia a logodit-o de multe ori. De două ori a căsătorit-o şi i-a alungat sau omorât soţii. „Vicarul lui Hristos” s-a aliat cu sultanul, de la care primea bani buni pentru întreţinerea unui frate pretendent la tron, iar apoi bani şi mai buni pentru otrăvirea lui.

De acestea îşi aducea aminte papa Alexandru Borgia când îl scotea pe Juan duce de Gandia, din mocirla canalelor ce se vărsau în Tibru. Atunci, agonia morală a lui a durat puţin. Peste trei zile şi-a revenit. Avusese un moment de slăbiciune trecătoare. Adevărata şi ultima agonie venea mai târziu. Mai treceau câţiva ani. Otrăvit, Alexandru Borgia îşi aştepta moartea. Nu mai era scăpare. La 18 august 1503, el delira şi vedea pe diavol zbenguindu-se în jurul palatului sub forma unei maimuţe.

În noaptea de 18 august, papa Alexandru Borgia rămânea singur întins pe o masă. Nici un cardinal n-a venit să-l salute pe tiranul mort. Funeraliile au fost grăbite şi murdare. Şase salahori au înghesuit râzând cadavrul lui Alexandru al Vl-lea într-un sicriu „prea îngust şi prea scurt”. Au pus alături şi mitra lui, peste care au aşezat un covoraş vechi şi prăfuit. Chiar în acelaşi timp, trupele elveţiene din garda papală se băteau în bazilică. Pentru împărţirea averilor…

Îndată ce s-a aflat de moartea papei, populaţia a început să urmărească pe catalani, să-i fugărească, să le invadeze casele şi să-i prade. S-au văzut scene mai grave decât după moartea papei Calixt al lll-lea. O poezie destinată papei mort spunea că „naţiunea spaniolă a fost făcută odioasă în lume ca niciodată”, datorită lui Alexandru al Vl-lea şi faptelor lui urâte. Epigrame pline de ură şi de furie circulau prin Roma. Unele cădeau chiar peste cadavrul papei care începuse repede să intre în putrefacţie.

Pe tronul papal, Alexandru Borgia fusese judecat sever. Noul papă, luliu al ll-lea, a încercat să şteargă amintirea lui Alexandru al Vl-lea. Mai întâi şi-a mutat locuinţa. Prea era prezentă amintirea fostului papă. Unii au încercat să şteargă numele lui din analele bisericii, ca purtător al unor amintiri penibile, tragice şi ruşinoase, scandaloase. Cu alegerea lui, scrie chiar Pastor (III, 258), „zilele de infamie şi scandal pentru biserică au început”.

Documente istorice imparţiale arată adevărata figură a acestui personaj care a stat decenii alături sau pe tronul papal. El nu poate fi comparat cu niciunul din papii care l-au precedat sau care l-au urmat. Borgia îi depăşeşte pe toţi prin faptele lui, ca o imagine a răului. Tânăr cardinal sau pontif la 72 ani, în familie sau în mijlocul femeilor publice, pe scena politică sau în altar, Alexandru Borgia era acelaşi: lipsit de orice simţ moral, el a rămas rob al impulsurilor lui. Niciodată n-a arătat vreo remuşcare pentru opera lui nefastă. Unii încearcă să-i reabiliteze memoria, total sau parţial. Dar el rămâne un nume urât în istoria bisericii catolice şi un exemplu negativ al politicii italiene din secolele al XV-lea şi al XVI-lea. Încercarea de a despărţi pe omul Borgia de papa Borgia, afirmând că el nu a făcut nimic împotriva dogmelor credinţei catolice, este cu totul incorectă. Este greu să scoţi pe cineva de sub acuzarea de delicte imorale şi criminale pe care le-a săvârşit cu atâta sânge rece. Mai ales că acest „cineva” era şi prinţ al bisericii catolice. Era oare interesant când râdea de liturghie şi de ceremonial, când punea la licitaţie mitrele şi purpura, când aducea la Vatican femeile publice ale Romei, când procrea un număr atât de mare de copii, din care unii după ce fusese ales papă?! Era interesant anulând testamente, otrăvind cardinali şi bogătaşi pentru a le lua averile şi a crea un stat lui Cezar?! Sau când erau omorâţi oameni de orice categorie socială pentru a-şi rezolva interesele familiei?! Sau atunci când nu-şi putea stăpâni furiile sexuale care, se spune, au ajuns până ¦a incest?! Sunt greu de apărat şi de curăţat câteva decenii de cardinalat, iar apoi 12 ani şi jumătate de pontificat, ani plini de scandaluri, de crime şi de întâmplări cu totul ieşite din comun, adevărate întâmplări fantastice puse la cale de Borgia, cardinal şi papă!