Ilie Gramada

III. LUCREŢIA BORGIA.

Tinereţea Lucreţiei Borgia.

După un act care se păstrează la Valencia, Lucreţia s-a născut la 18 aprilie 1480. Astrologii romani şi spanioli l-au felicitat pe cardinalul Rodrigo Borgia pentru măreţul viitor al fetei, aşa cum îl făgăduiau stelele. Era o fetiţă blondă şi avea să poarte în istorie numele de Lucreţia Borgia. Trebuie să-i fi fost tare dragă această fetiţă aurie omului negricios care era Rodrigo Borgia. Fiică a unui cardinal atotputernic, Lucreţia va ajunge să aibă o poziţie excepţională în Vatican şi la Roma. Vizitată de „lumea bună”, aristocratică, a Romei, ea avea privilegiul de a fi tratată şi onorată ca o principesă legitimă. Fire înzestrată, ca şi tatăl ei, cu o minte ascuţită, graţia unei tinereţi fără sfârşit, cu care sunt dotate blondele de natura ei, ochii limpezi, iar sângele spaniol dădea căldură privirii.

Lucreţia şi-a petrecut anii copilăriei în casa Vanozzei, mama sa. Casa se găsea în cartierul Ponte, în Piazzo da Merlo, doar la câţiva paşi de palatul cardinalului Rodrigo Borgia. Era unul din cele mai animate cartiere din Roma. Pe aici se trecea spre podul Sunt – Angelo şi spre Vatican. Aici se stabiliseră cei mai muiu negustori şi bancheri din Florenţa, Genova şi Sienna. Tot aici locuiau funcţionarii pontificali şi, desigur, tot aici îşi fixau sediul şi marile curtezane ale Romei. Familii nobile se găseau puţine în Ponte, probabil pentru motivul că Orsinii nu le permiteau acest lucru.

Interiorul nu se deosebea de locuinţele romane de la începutul Renaşterii. Era destul de întunecos şi lipsit de eleganţă. Nişte scări masive duceau spre locuinţa propriu-zisă, care se compunea dintr-o cameră mare şi câteva camere secundare pavate cu dale şi care nu erau acoperite de covoare. Plafonul era format din grinzi legate cu parchet, peste care se întindea un strat de pictură. De obicei pereţii erau albiţi şi numai bogătaşii îi acopereau cu tapiserii. Picturi puţine. Şe prea poate ca în salonul Vanozzei să fi existat portretul lui Rodrigo. In orice caz existau imagini de sfinţi şi ale Madonei, în faţa căreia ardea permanent o candelă. Mobilele erau grele. Paturi mari şi largi; scaune înalte din lemn sculptat, uneori în număr mare şi aşezate în jurul pereţilor. Un sipet uriaş din lemn pictat, un fel de lădoi, închidea lenjeria de zestre. Exista şi un dulap pentru vesela cdin aur, argint sau faianţă. Uneori se făcea mult zgomot cu aceste bunuri. Poate existau câteva lucruri vechi, căci era epoca săpăturilor romane. În casele burgheze încă nu existau cărţi. Imprimeriile italiene şi cele gerrnane vor edita abia în aceşti ani cărţi variate, mai ieftine şi rjiai numeroase. Apăruse şi se răspândise invenţia lui Gutenberg: litera rrjobilă de metal. Garderoba era bogată. Toţi cardinalii aveau bani mulţi, ce să mai vorbim de cardinalul Rodrigo Borgia! Avea destul pentru a da o educaţie aleasă copiilor. Ieşit din mediocritate, el însuşi ţinând la măreţie, se îngrijea ca şi ai săi să aibă condiţii de măreţie. Copiii şi nepoţii… Toţi!

În asemenea casă întunecată şi-a început copilăria Lucreţia. Apoi s-a mutat cu mama ei într-o casă mai mare, în cartierul Regola. Cu educaţia mergea probabil mai greu. Calci Vanozza a căpătat noi soţi-protectori, în afară de „protectorul” principal, Rodrigo. După ce a trecut de 40 de ani, ea a fost mai liberă. Rodrigo a căutat alte femei, tot mai tinere. Căci el îmbătrânea.

Pentru a da o bună educaţie acestei frumoase fetiţe, cardinalul o încredinţa unei rude. Nu ştim la ce dată a părăsit casa mamei ei tânăra Lucreţia. A fost pusă sub tutela unej femei care a exercitat o mare influenţă asupra ei şi asupra întregii familii Borgia. Această femeie se numea Adriana din casa de Mila şi era fiica |ui Don Pedro, nepotul lui Calixt al lll-lea şi văr al lui Rodrigo. /kdriana fusese căsătorită cu un Orsini. La 1489 era văduvă. Locuia într-un palat al Orsinilor, la Roma. Cardinalul Rodrigo aveaj legături foarte strânse cu ea, fiindu-i confidenta slăbiciunilor, intrigilor şi proiectelor până la sfârşitul vieţii lui. Cardinalul i-a încredinţat educaţia fiicei sale, Lucreţia, atunci o fetiţă. Ambasadorul de Ferrara scrja, la 149? Că Adriana se ocupă permanent de creşterea Lucreţiei, în casa ei.' Desigur că în educaţie elementul central era cel religios şi, probabil, Lucreţia a fost şi vizitatoarea unor mănăstiri care se ocupau cu problerne de educaţie religioasă. În acel timp, păcatul nu le făcea pe femei odioase, însă moravurile cereau chiar celor mai păcătoase dintre? Femei să se conformeze datoriilor religioase şi „să aibă aerul de bune creştine”. Gismondo Malatesta a ridicat o biserică jn onoarea” amantei sale Isotta, care, fără îndoială, vizita des biserica! De câte ori n-a fost biserica locul de întâlnire al iubiţilor, al amanţilor etc.

Adriana se va fi gândit să dea Lucreţiei în primul rând o educaţie creştină. Datorită acestui fapt putea ambasadorul Ferrarei să sPună mai târziu că Lucreţia era o femeie „pioasă”. Ştia„ încă de tânără să înşele aparenţele. Apărătorii Lucreţiei spun că ea nu putea să fie „o mască ipocrită„, mai ales pentru femeile epocii. Ipocrizia” a convieţuit cu °amenii. Din când în când a avut chiar o pondere considerabilă în 'storia omenirii. Epoca Renaşterii n-a fost ferită nici ea de o inflaţie de ipocrizie. Mai ales morala persoanelor pe care le nominalizăm şi care au avut o viaţă imorală dincolo de orice imaginaţie. Căci prin educaţie se înţelege şi morala pe care o trăieşte cel educat. Ce înseamnă „educaţie religioasă”, „corespunzătoare”, pentru omul care duce o viaţă destrăbălată? Poţi omorî şi apoi să faci o rugăciune ca să te speli de păcat? Cam greu de înţeles sofistica acestei filosofii a apărătorilor Borgiilor!

E adevărat că au existat multe femei cu o bună şi solidă educaţie umanistă. În latura cunoaşterii, nu a moralei. În perioada Renaşterii se făcea mult caz de educaţia îndreptată spre_ cunoaşterea antichităţii clasice. Prin aceasta se ajungea la erudiţie. În acel timp, literatura beletristică, mai exact romanul, nu era încă la modă. Se învăţa a cânta din lăută. Se citeau povestirile aspre ale lui Boccacio. Chiar cu prea multă plăcere. Însă cartea imprimată era abia la începuturile ei. Teatrul se năştea şi el sub influenţa trecutului clasic. Deocamdată exista reprezentarea dramatică anuală a carnavalului. Greaca şi latina ar corespunde astăzi cunoaşterii limbilor străine. Se citea destulă poezie de calitate mediocră. Cum a citit şi Lucreţia Borgia. Femeile au jucat un rol destul de însemnat în dezvoltarea unei poezii ocazionale, în saloanele italiene din secolele al XV-lea şi al XVI-lea. Cum se va întâmpla curând şi în Franţa, apoi în Anglia şi Germania.

Dacă la începutul Renaşterii femeile din Italia au mers alături de bărbaţi, curând, prea repede, au trecut în umbră. Au devenit un instrument în mâna clericilor. În timpul Renaşterii au existat femei instruite, pe care contemporanii le-au numit virago, în sensul bun al cuvântului. Jacob de Bergam scria, la 1496, o lucrare intitulată Femei celebre (De claribus mulieribus), tipărită la Paris în 1521, şi în care termenul de virago voia să desemneze o femeie care se ridică deasupra sexului ei prin curaj, inteligenţă şi instruire, mai ales dacă acestea erau întovărăşite de frumuseţe şi graţie. În Italia Renaşterii, educaţia savantă sau clasică nu era duşmanul farmecelor sexului frumos. Dimpotrivă. Modestia – pudorânsemna pentru scriitorii epocii educarea farmecelor naturale ale unei femei bine dotate. Lucreţia Borgia avea din belşug toate graţiile, adică acelea care pentru cavalerul şi omul epocii însemnau eleganţă perfectă.

În secolele al XV-lea şi al XVI-lea, tinere fete se aşezau pe băncile din grădinile publice din Bologna, Ferrara sau Padova, pentru a urmări studiul diferitelor ramuri ale ştiinţelor epocii. Pe primul loc se situa cunoaşterea clasicilor. Mai ales pentru femei. Studiile savante pentru femei erau îndreptate spre limbile clasice şi comorile literare antice, elocvenţă, poezie (de fapt versificaţie) şi muzică. Nu lipsea, ci era foarte la modă, diletantismul în materie de pictură, femeile fiind adeseori „cunoscătoare” în probleme de arte frumoase.

Completarea educaţiei se făcea prin filosofie şi teologie. Adeseori, în sălile universităţilor, se întâlneau femei tinere care străluceau în dispute savante de ordin filosofic sau teologic. Se citează mai multe femei savante din această perioadă a Renaşterii, în care lucrurile se petreceau ca în Banchetul lui Platon. În Franţa, e|e vor depăşi limitele, ajungând la… Femeile savante ale lui Moliere. În italia, un model pozitiv de educaţie superioară a femeilor îl aflam în II Cortegiano al lui Castiglione, sau în Asolani al lui Bembo, dedicat Lucreţiei Borgia.

Lucreţia n-a depăşit nivelul mediu al pregătirii. Nici n-a avut o pregătire clasică. Avea însă pregătirea generală a epocii: cunoaşterea limbilor, muzica şi desenul. Ştia broda frumos în mătase şi aur. Mărturii din epocă spun că vorbea şi scria foarte bine în spaniolă, greacă, italiană şi latină. Se pare că sub influenţa lui Bembo şi-a perfecţionat instruirea. Desigur că vorbea bine spaniola şi italiana. Scrisorile ei (au rămas sute) sunt pline de sensibilitate, dar lipsite de profunzime. Stilul este uşor, iar scrierea energică. Probabil ceva din trăsăturile tatălui. Un umanist german, Laurenţiu Behaim din Nurenberg, membru al academiei lui Pomponius Laetus, care a fost 20 de ani majordom în casa cardinalului Rodrigo Borgia şi care era un mare latinist, g învăţat şi pe copiii patronului această limbă. Însă ei n-au ajuns decât la o imperfectă cunoaştere a limbii latine.

Atunci când a început să înţeleagă mai bine lucrurile, Lucreţia a constatat o situaţie neclară. Soţul mamei ei nu era tatăl ei. Ea şi fraţii săi erau copiii unui cardinal. Ciudată întâmplare. Biserica catolică era total împotriva unor asemenea situaţii şi le condamna. De aceea trobuiau ascunse. Tratată drept „nepoata” cardinalului, ea îl venera pe Rodrigo. Lumea în mijlocul căreia trăia, mai ales după ce s-a mutat la Vatican, nu avea scrupule de conştiinţă. Fiecare încerca să tragă profit maxim din orice împrejurare ce i se oferea. Lucreţia a aflat repede, mult prea repede, că majoritatea cardinalilor trăiau cu metresele lor şi ca făceau totul pentru a-şi îmbogăţi copiii. Ea 'a văzut pe copin unora dintre cardinali, ca Giuliano della Rovere, Piccolomini, d'Estouteville. A aflat ce bogaţii au primit copiii papei Inocenţiu sau ai cardinalului Cibo. Vaticanul era plin de copiii şi nepoţii papei. Avea opt ani când una din nepoatele papei se căsătorea la Vatican. Lucreţia a simţit că ea şi fraţii ei pot beneficia de multe în această situaţie.

La 20 mai 1489 apărea în palatul lui Borgia tânăra Giulia farnese, însoţită de Ursino (Orso) Orsini. Era momentul când se 'ncheia contractul de căsătorie între cei doi. La ceremonie participa Şi cardinalul Rodrigo Borgia, în fruntea martorilor. Căsătoria fusese hotărâtă de părinţii celor doi logodnici, aceştia din urmă fiind minori. Giulia se apropia de 15 ani. Logodnicul se găsea sub protecţia Adrianei Mila, care se ocupa cu educaţia Lucreţiei. Mica Lucreţia avea atunci 9 ani şi ceva. La 21 mai a avut loc nunta Giuliei. La casa Adrianei Mila o cunoscuse Rodrigo pe frumoasa Giulia, La Bella. Ca şi Lucreţia, era blondă. Cu ajutorul Adrianei, Giulia s-a lăsat prinsă în laţ de bătrânul, experimentatul şi libertinul Rodrigo Borgia. A căzut în braţele cardinalului de 58 de ani, puţin înaintea nunţii. Doi ani după căsătorie, era metresa declarată a cardinalului Borgia. Protejând această dezonoare a propriului ei protejat, Adriana a devenit o persoană influentă în casa cardinalului şi apoi a papei Alexandru al Vl-lea Borgia.

Educată de Adriana Mila-Orsini, mica Lucreţia asculta povestindu-i-se despre ţara catalană ca despre o lume de legendă. În imaginaţia ei de copil, Spania era o imensă grădină plină de palate şi de nobili. De aceea, în cadrul învăţăturilor umaniste, ea a fost extrem de atentă să înveţe limba spaniolă, la fel ca şi dansurile ţării sale, aşa cum le învaţă orice fată din Valencia. Avea 11 ani când a fost logodită cu un nobil spaniol; nu după mult timp cu altul. Cardinalul Rodrigo voia să-şi întărească situaţia în Spania. De aceea s-a simţit onorat când don Cherubin Juan de Centelles din provincia Valencia, dintr-o veche şi nobilă casă feudală spaniolă, a cerut mâna tinerei sale fete. În februarie 1491, când Lucreţia, tânăra logodnică, împlinea 11 ani, au fost încheiate contractele de căsătorie în dialect valencian. Contractul prevedea ce sume va aduce mireasa, cam ce trusou. Se mai stipula că, în interval de un an, donna Lucreţia va fi adusă de tatăl ei în Spania, unde va avea loc nunta. La 11 ani, Lucreţia avea soarta tuturor femeilor din vremea ei, indiferent de starea socială. Ba chiar mai rău pentru cei nobili. Puţin înainte ca tatăl să ajungă pe scaunul papal, părea că Lucreţia va redeveni spaniolă. Nu se ştie ce motive au interveni*, pentru că Rodrigo a rupt logodna dintre Lucreţia şi Cherubin. Cardinalul se gândea la o altă alianţă cu ajutorul fetei lui, pentru interesele „dinastiei” Borgia. Soţul în perspectivă era un alt spaniol, numit don Gasparo, conte de Aversa. Tânărul mire încă nu avea 15 ani şi trăia la Valencia. Logodna prin procură se făcea prin notariat în aprilie 1491. Încă nu fusese bine desfăcută logodna cu celălalt spaniol. Şi cea de-a doua logodnă a fost repede anulată.

Şi deodată fetiţa aceasta frumoasă a ajuns favorita lui Alexandru al Vl-lea. Romancierii şi dramaturgii au făcut din Lucreţia ruşinea sexului ei, eroina pumnalului şi a otrăvii. E drept că timpul era rău, curtea rea, exemplele rele chiar în familia sa. În Italia şi la Vatican corupţia era generală. Se pare că Lucreţia n-a meritat reputaţia proastă cu care a fost şi este încărcată. Pastor încearcă să motiveze „activitatea” Lucreţiei şi imoralitatea de care este acuzată.

Încă de mică, Lucreţia era de un farmec deosebit. Aşa spun toţi contemporanii. Medaliile, portretele făcute Lucreţiei ne arată o femeie foarte frumoasă. Puţin cam plină. Dar una din acele La Bella pe care le-au pictat pictorii şi le-au cântat poeţi. Scrisorile şi rapoartele ambasadorului Florenţei la Vatican ne-o descriu la 24 decembrie 1493. Lucreţia avea atunci 13 ani, era precoce şi logodită. Spune şi Lorenzo Pucci că era blondă. „Părul de aur” al Lucreţiei era celebru. Unii spun că la 20 de ani era „seducătoare şi în adevăr graţioasă”. Că „are o faţă frumoasă, ochi mari şi luminoşi, statura dreaptă”. Altul zice că „e de talie mijlocie, zveltă; faţa prelungă, nasul frumos şi bine profilat, părul auriu […], buzele cam mari, dinţii strălucitori, gâtul alb”. Era veselă şi surâdea mereu. Semăna cu tatăl ei. Avea grazia e allegrezza şi era plină de giovialita. Cam aşa au văzut-o contemporanii. Dolce ciera, faţă dulce. Mai târziu s-a rotunjit, ingrassata] O femeie fără mâini prea mari, fără nervi, incapabilă să reacţioneze în faţa sorţii. Va fi fost un instrument docil între Alexandru şi Cezar. Asculta de cei doi; voia pace cu orice preţ. Plângea uneori, dar revolta ei era mică, neînsemnată. Rămânea mereu dolce ciera… Se spune adeseori că era o femeie lipsită de voinţă, incapabilă de pasiuni violente.

Pinturicchio ne-a dat imaginea Lucreţiei într-o lucrare de la Vatican, în sălile Borgia, în marea frescă Sfânta Ecaterina din Alexandria în faţa împăratului Maximian. Este în această pictură o apoteoză a curţii Borgiilor. Cavaleri, tineri şi tinere în veşminte bogate, împodobite cu pietre preţioase şi aur, populează scena deasupra căreia tutelează taurul heraldic al Borgiilor. În această frescă se găsesc câteva portrete de familie şi desigur că unii din copiii papei ocupă loc de frunte, de onoare. Pe tron se află împăratul roman, îmbrăcat în costum bogat. Este Cezar. Înaintea lui – o frumoasă martiră egipteană, Lucreţia, care face gestul de a respinge propunerile ruşinoase ale împăratului. De cealaltă parte, pe un cal frumos, se vede Juan de Gandia, îmbrăcat după moda turcească pe care o folosea adeseori în goana lui după exotic, dar şi după fast. Era costumul pe care-l îmbrăcase de câteva ori cu prilejul unor procesiuni solemne prin Roma, mergând alături de papa care purta crucea şi emblemele pontificale, spre marea scandalizare a credincioşilor. Pinturicchio a pictat sala Borgia între anii 1494 şi 1496. Cezar avea atunci între 18 şi 20 de ani, iar Lucreţia între 14 şi 16 ani. Ar părea că există o disproporţie între vârsta şi imaginea lor. Trebuie reţinut că toţi Borgii erau bine dezvoltaţi.

Lucreţia era atunci soţia lui Giovanni Sforza. Are o figură de un oval armonios, ochi dulci, nasul frumos şi drept, bărbia subţire. Întreaga ei figură emană o graţie calmă şi suavă. Fata papei Alexandru al Vl-lea avea trăsături delicate, candoarea expresiei şi privirea surâzătoare. Niccolo Cagnolo din Parma o descrie astfel: „Ea are o talie mijlocie şi forme graţioase, faţa este alungită, nasul bine desenat, părul blond, °chii sunt de o culoare indefinită, gura un pic cam mare, dinţii strălucitori, gâtul zvelt şi alb ca neaua, ţinuta maiestoasă şi rezervată în acelaşi timp. Din întreaga făptură emană totdeauna o veselie surâzătoare.”

Mai târziu, când Tiţian trecea prin Ferrara, la 1516, a executat un tablou remarcabil: Sclava, care se află astăzi în Anglia, la galeria Richmond. Au existat numeroase discuţii asupra modelului din această lucrare. O parte din criticii de artă sunt de părere că este vorba de Lucreţia, văzută însă după 20 de ani.

Comparând cele două imagini din cele două tablouri, aşa cum le-au surprins Pinturicchio pe la 1494 şi Tiţian pe la 1516, constatăm că există o asemănare a fizionomiilor din cele două portrete. Acelaşi oval al feţei, aceiaşi ochi vagi şi dulci, acelaşi nas, aceeaşi gură puţin prea mare, aceeaşi frunte înaltă şi senină. S-au scurs 20 de ani, de aceea şi personajul lui Tiţian are liniile trupului mai pline, deşi trăsăturile feţei au rămas aceleaşi. Tânăra de la Vatican, care trecuse prin atâtea aventuri galante şi dramatice, era acum o femeie coaptă, înconjurată de patru copii, în sălile severe ale castelului din Ferrara. Ca şi altădată, faţa mai păstrează amintirea veseliei surâzătoare despre care scria odinioară Niccolo Cagnolo ca fiind unul din farmecele deosebite ale Lucreţiei.

Ţinând seama de frumuseţea tinerei Lucreţia şi de situaţia ei socială, înţelegem cât de numeros era anturajul ei. Numai că destinul ei urma să fie hotărât de familie, de tată şi de frate. Au urmat dispute vii între foştii logodnici şi cel nou, mai ales între Gasparo şi Giovanni Sforza, dar la 2 februarie 1493 se încheia contractul de căsătorie între Giovanni şi Lucreţia. Papa îi dădea Lucreţiei o dotă de 30.000 de ducaţi. La primirea acestei veşti, la Pesaro, unde se afla fericitul Sforza, s-a dans.? T o noapte în sălile palatului şi pe străzile oraşului, ca semn al unei mari victorii. Dar ce victorie nefericită!

Alexandru al Vl-lea a pregătit pentru miri o casă, un palat în Santa Măria în Portico, nu departe de scările bisericii Sf. Petru. Lucreţia abia trecuse de 13 ani. Avea o curte particulară pe care o conducea Adriana Mila-Orsini, pentru a se afla în apropierea sa.

Vanozza rămânea mai departe în casa ei din cartierul Regola. În acest moment a început îndepărtarea Vanozzei de copiii ei. Aproape o separare totală. Ea n-a putut lua parte la norocul şi mărirea lor decât din depărtare. Ca şi la dezastrul lor. Nu şi-a permis să se apropie de fostul ei „prieten” ajuns papă, mai ales că acesta nu i-a dat nici un semn. Relaţiile dintre ei au rămas totuşi destul de amicale. Lucreţia, intrată în palatul ei, făcea exerciţii de a se comporta ca o prinţesă. Era doar fata celui mai înalt prinţ al bisericii. Primea vizitele numeroaselor rude ale familiei, ale prietenilor sau admiratorilor sinceri sau prefăcuţi ai Borgiilor.

Printre suveranii italieni care-şi trimiteau ambasadorii la Roma sau veneau singuri să aducă omagiul lor noului papă, se găsea şi prinţul moştenitor de Ferrara (viitorul soţ al Lucreţiei). Alfonso se căsătorise la vârsta de 15 ani, ţn februarie 1491, cu Ana Sforza. În noiembrie 1492, Alfonso venea |a Roma pentru a aduce omagii papei. A fost primit cu mari onoruri, Unul ce era rudă cu familia Sforza în care intra Lucreţia. Alfonso locuia la Vatican. A avut adeseori ocazia s-o întâlnească pe Lucreţia. Minunându-se, el a văzut-o pe tânăra cu plete blonde, cu figura frumoasa Şj dulce, şi nu ştia că după nouă ani, această logodnică a altuia va fi soţia lui, la Ferrara. Hercule de Ferrara încerca să-şi menţină independenţa şi, cu sprijinul Vaticanului, să transforme ducatul său într-o monarhie. Planul lui era de a apropia pe Alexandru, noul papă, de interesele Ferrarei.

Mirele, Giovanni Sforza, a cam întârziat. El sosi la Roma abia pe 9 iunie 1493, fiind aşteptat porţile Romei de cardinali, cumnaţi, ambasadori. Lucreţia se aşezare într-o lojă împreună cu doamnele de onoare pentru a privi spectacolul sosirii logodnicului. Sforza a salutat-o galant, atunci când a trecut. El avea o fizionomie foarte plăcută. Văzut pe o medalie, zece ani mai târziu, apare cu bucle lungi, barbă, gura fină, frunte înaltă. La trei zile duPă sosire se celebră nunta la Vatican. A avut loc un banchet cam deocheat, după cum ne informează Infessura. Raportul lui Boccacio, ambasadorul Ferrarei, descrie destul de fidel toată ceremonia. Participau cardinali şi ambasadori, nobili romani şi alţi invitaţi. Seara s-a dat un banchet „în familie” fiind de faţă câţiva invitaţi, printre care Giulia Farnese „deSpre care se vorbea atâta” (de qua est tantus sermo).

Lucreţia trecuse de 13 când se mărita CJ Giovanni Sforza în iunie 1493. În dimineaţa zilei de, 12 iunie 1493 s-au arătat printre invitaţi oamenii cei mai de seamă din Roma. Burchard îi notează cu grijă şi atenţie. Ca orice maestru de ceremonii. Cardinali, baroni, prelaţi de diferite ranguri. Printr-o uşă seCretă intrau în sală fraţii mai mari ai Lucreţiei: Juan, dace de Gandia, frumos îmbrăcat; Cezar, îmbrăcat simplu, cu o haină neagră ce contrasta cu luxoasa îmbrăcăminte a fratelui mai mare. De faţă mai erau, în marea sală a Vaticanului senatori, nobili romani şi din alte state italiene, nobili spanioli, ambasadori ai statelor italiene.

Se anunţă mireasa. Apăru îmbrăcată cu o minunată rochie, care o făcea şi mai frumoasă pe această candidă fetiţă. Alături de mica Lucreţie, păşeau Giulia Farnese, de o parte, şi Lella Orsini (căsătorită cu Angelo, fratele Giuliei), de cealaltă parte. Amândouă frumoase, dar mai ales Giulia. Însă Lucreţia era frumoasă şi prin tinereţea ei. Înainta cu pasul uşor, mişcat parcă de un ritm interior. „Merge astfel încât parcă nici nu ar mişca”, scria un contemporan la aceast eveniment Apăru şi tânărul Sforza şi nunta se porni.

Seara, papa a dat o masă intimă. De faţă, câţiva prieteni ai Borgiilor în frunte cu Giulia. După masă au fost aduse darurile de nuntă. Scumpe şi frumoase. Apoi a urmat o comedie şi o serată muzicală. Iar mireasa vedea mişcându-se în faţa ei atâţia oameni pe care-i privea încântată. Şi nu ştia încotro să se uite mai mult: spre frumoasa Giulia, deocamdată adevărata femeie care triumfa la petrecere; spre inexplicabila şi superba vitalitate a părintelui-papâ; spre eleganţa şi frumuseţea fratelui ei, Juan (de care se îndrăgosti în adevăratul sens al cuvântului), sau spre fascinanta putere obscură a fratelui ei, Cezar. Parcă mai puţin spre mire… La vârsta ei, ochii erau încântaţi şi râdeau imaginilor de la nuntă. Dar zilele următoare? Îmbrăcă şi schimbă rochii din bogata garderobă, primi felicitări, oaspeţi, omagii, cereri, daruri. Tot ce ţinea de puterea epocii se afla în mâna ei.

Giovanni Sforza a stat un timp la Roma, unde papa îi acordase o slujbă grasă, aşa cum se înţelesese cu Lodovico Moro care susţinuse încheierea acestei căsătorii. Dar Giovanni era neliniştit de la început. Două luni de comedie matrimonială i-au părut foarte lungi. Exista o scuză în legătură cu viaţa anormală pe care o ducea, căci în vara anului 1493 trecea prin Roma cu multă furie ciuma. Papa îi dăduse dezlegare să plece „acasă” la 3 august 1493, lăsând singură pe mica Lucreţie în palatul Santa Măria în Porticu. În octombrie, când boala s-a mai rărit, Giovanni trebuia să se întoarcă la Roma, pentru totali consumatione matrimoni cum eadem uxore tua, cum îi scria papa. Din scrisoarea aceasta s-ar înţelege că după nuntă lucrurile rămăseseră ca mai înainte şi că, din cauza anilor mici ai miresei, papa găsise prematur să se treacă la o normală „viaţă conjugală”. Abia la 10 noiembrie 1493, Giovanni reveni la Roma din dorinţa papei, dar cum zicea el şi ad accompagnarsi în tutto cum il-ma consorte. Această relaţie pe care trebuia să o realizeze în tutto cu ilustra lui soţie a fost pusă la îndoială de unii. E'drept că Giovanni Sforza nu se simţea în siguranţă la Roma, că era un timid şi suferea de o cumplită nelinişte, într-o epocă şi într-un loc unde trebuia să ai curaj să respiri. Se temea de papă, dar şi de rudele lui din Milano. Tremura la gândul unei adieri de discordie. Lipsit de aroganţă – deşi la nivelul poziţiei lui de principe putea să aibă o situaţie excelentă – el se afla într-o postură extrem de meschină. Tăcea pentru că nu avea curajul şi puterea să dea replicile potrivite. Pentru aceste „slăbiciuni”, cardinalul milanez Ascanio Sforza l-a „scuturat” tare prin cuvinte ironice şi uneori pline de venin.