Imanuel Wallerstein
Yüklə 0,91 Mb.
|
— – „estul de p”rj pentru a arbitra conflictele acestora şi a le coordona efortu i. vederea unui bine comun. Dar diviziunile lor îi dădeau lui posibr ' * de a o arunca pe una împotriva celeilalte.„ Les XVI' et XV/I' sfe > 97, Sublinierile noastre. Trebuia? De ce tocmai aşa? O exnT ' funcponală rezolvă arareori probleme genetice, îhtrucât nu numai permite îhfăp'şarea alternativelor funcponale, dar ui plus ne previne eşecul de a satisface o nevoie funcponală nu este doar o simnij posibilitate, ci adeseori foarte plauzibil să se fiinmple. Să ne abţinem aşadar, pentru moment, de la orice judecată cu privire la „cauză”. 9. Vezi Lane, Venice andHistory, pp. 421-422. 10. S. N. Eisenstadt, „Political Struggle în Bureaucratie Sociea'es” World Polilics, K, 1, OCL 1956, p. 17. 11. Archibald Lewis, Speculum, XXXIII, p. 483. 12. Ibid, p. 483. Vezi Edward Miller: „încercarea de a stabili un sistem general de impozite directe a fost una dintre principalele influente aparip'ei, mcepâhd cu secolul al XHI-lea, a unor adunări reprezentative care reuneau diverse grupuri de contribuitori fiscali prin intermediul giianplor sau imputemiciplor lor”. Fontana Economic History of Europe, I, p. 14. U raritatea muncii. Jt capitalism atunci câhd, dateiriui înfloreşte cel mu, proletariat vreme ce 13. Dobb, Studies, p. 24. Dobb opune „intervenţia statului” şi regimul de „libertate” ca două moduri de organizare politică în cadrul societarilor capitaliste – o vizinn” - Sh concurenţă devine i — Îndată ce ocupaţiile stabil” pp. (24-25]. „1” atrage oamenii iar modul de producpe 03 Sursă de venit al capitalului şi mai pupi. W5UH^ New'Sjo^1 Bel°ff> m Age *„*. 1660- secolul' al^VT-feT^ ^f'^ (tm)* dintre „n absolutism real în T Evul Mediu- ^ ^ r moraentan, fără continuitate, şi n-a devenit real intermitent? Stiuctural ^ Mtinderea „^ regelui (ori ai î de corpul monarhului) – ceeTce f ţ*”!” regelui ( *? *blrocratie„ – organ care ajunsese în pllcat „ „iii i b ) ceeTce niT fruntea vieţii publice fuT? *? *blt organ care ajunses Primul râhd & c^1(flndlmpllcat „ „ivitateaiflnică a statului, b C^^ PnV6âte lfiloeriIe „teme.” Chabod, „uard Perroy arată că acest proces a început în Franţa încă din j al XrH-lea: „Progresul autorităţii private a regelui Franţei, atât cât şi feudal, a condus la dezvoltarea organelor puterii _J.„ ultimul sfert al secolului al XHI-lea, putere regală, fără a înceta A tot mai puternică, a început să fie transformată în ceea ce ia esenţa sa, sub influenţa a doi factori. Unul a fost ideea de sta, aceea a [suveranităţii] puterii publice… Celălalt, tot atât de it, a fost presiunea chiar a oamenilor regelui, al căror număr a tot mai mare o dată cu creşterea complexităţii administraţiei şi „irii din ce în ce mai mult a scrisului: o nouă clasă începuse a se., aceea a agenţilor puterii, a oamenilor legii şi ai condeiului… În moment, într-adevăr, corpul personalului guvernamental, depozitul iv al unei autorităţi care, acum, era capabilă să se mişte din ei energie, au început să eclipseze personajul regal…” Le Moyen pp. 372-373. [6. „Spectacolul unor mari aparate politice poate fi o imagine Comparându-le pe cele din secolul al XVI-lea cu cele din ui al XV-lea, le vom vedea neobişnuit de mărite ca volum. Dar tiunea este totuşi relativă. Dacă ne gâhdim la vremurile iporane şi la enorma masă de slujbaşi civili lucrihd pentru stat, „funcţionarilor„ din secolul al XVI-lea este rizibil de mic.” La Miditerranie, IL p. 37. 17. Ibid, p. 29. 18. „Este ceea ce a permis regilor Spaniei să aducă municipalităţile control, ceea ce le-a dat în Franţa lui Ludovic al XH-lea, Francisc I iric al II-lea, Henric al IVlea şi Ludovic al XDI-lea, mijloace aşa puternice de, a influenta Curtea şi companiile… Abia după Războiul Succesiune al Austriei [1748] a devenit venalitatea insuportabilă…” ig şi Mousnier, Relazioni del X Congresso, IV, p. 48. 19. K. W. Swart, Sale of Offices în the Seventeenth Century, iijhoff. Haga 1949. P. 117. | 20., Pe măsură ce sistemul fiscalităţii monarhice se întăreşte, creşte îi importanţa funcţionarilor fiscali în stat. Pe măsură ce se afirmă 'enalitatea, se multiplică şi funcţionarii fiscali, se organizează, se Sropează în asociaţii care ţintesc să-şi lărgească aria autorităţii, cu 'copul de a-şi asigura profituri suplimentare.„ G. Pages, „Essai sur Svolution des institutions administratives en France du „nmencement du XVI* siecle a la fin du XVD*”, Revue dhistoire i, serie nouă, nr. 1, ian-febr. 1932, p. 26. 21. „îndatorarea excesivă a monarhilor a fost reclamată de pe care le-am înfăp'şat. Ea n-ar fi putut fi suportată fără „^mul arendării impozitelor ori al ipotecării surselor individuale de „^ Aceasta a condus la o mspăimântătoare degradare a sistemului °iciar, proces care a fost inevitabil atâta vreme cât au durat „^stanţele respective, ceea ce a condus la acumularea repetată de k*-„ Richard Ehrenberg, Capital and Finance în the Age of the „vissance, Harcourt, New York, 1928, p. 39. 22. Vezi Earl J. Hamilton, „Origin and Growth of the Nuia Western Europe”, American Economic Review, XXXVlL 9 1947, pp. 118-130. Această afirmaţie e adevărată dacă ne itf statele existente în prezent De fapt, aşa cum se întâmplă cu mai fenomenelor modeme, a existat o anticipare îh oraşele-state itali ' Renaşterii. Marvin B. Becker consemnează creşterea unei publice îh Florenţa de la o sumă neînsemnată m 1303 la o sumă 1427 era aproximativ egală cu totalul averilor populaţiei Vezi „Economic ChanpR *n”l „- — r. c6aia cu loialul averilor populaţiei floral„1 Vezi „Economic Change and the Emerging Florentine Territ State”, Studies în the Renaissance, XIH, 1966, pp. 7-9. 23. Martin Wolfe, „Fiscal and Economic Policy în Renaiss France”, Third International Conference of Economic Hist Miinchen 1965, Mouton Paris, 1968, pp. 687-689. Vezi Feman'd Braudel: Jncepând cu secolul al XVI-lea şi cu un mai mare succes & acest secol de reînnoire, statele – cel puţin cele care vor trăi, prospera si. În mod special, cele care vor rezista cheltuielilor istovitoare ale războaielor pe mare şi pe uscat – domină, deformează viaţa economici o supun unei reţele de constrihgeri; o prind în plasa lor. Tentaţia de a' explica orice prin dorinţele şi slăbiciunile statelor, prin jocurile lor instabile, este mare. Dar istoria nu este niciodată părtinitoare. Se poate însă apăra cu argumente solide afirmaţia că acea parte a vieţii economice, care era, m acel moment, cea mai modernă, pe care am putea-o uşor descrie funcfionând îh cadrul unui capitalism comercial la scară mare, a fost dependentă de oscilaţiile financiare ale statului; stimulată şi protejată de stat, ea a fost progresiv paralizată de voracitatea acestuia şi de inevitabila sterilitate a unor cheltuieli publice prea mari. Această lăcomie şi această ineficacitate – mari forţe ale istoriei – au jucat un rol îh ceea ce ar putea fi numit darea înapoi (replt) din secolul al XVI-lea.„ „Le pacte de ricorsa au service du roi d'Espagne et de ses preteurs î la fin du XVT siecle”, fa Studi în onore de Armando sapori, Istituto EdiL Cisalpino, Milano, 1957, IL p. 1115. 24. „Statele vaste nu se află încă într-un contact total cu masa de contribuabili, şi deci nu smt încă în stare să-i exploateze m voie: de aici deosebita lor slăbiciune fiscală şi, în consecinţă, financiară. Cu excepţia [câtorva zone ale] Italiei, spre sffirşirul secolului al XVI-lea, statele îad n-aveau nici trezorerii nici bănci de stat.” Braudel, La MiditenaiUe, H. p.39. 25. Fritz Redlich subliniază că erau două tipuri de mercenar). Existau desigur dezrădăcinaţii individuali – în limbajul epoca fahrendes Volk, sau rătăcitorii. Exista de asemenea îh Elveţia P Germania o varietate mai „sedentară” care „rămâhea înrădăcinata w comunităţile de acasă”. Reprezentanţii acesteia erau asemenea miliţii chemate îh împrejurări critice. „The German Military En and His Work Force”, I, Vierteljahrschrifl fur Sozial Wirtschaftsgeschichte, supliment nr. 47,1964, pp. 115-117. 26. V. G. Kieman, „Foreign Mercenaries and Absol Past & Present, nr. 11, aprilie 1957, p. 70. I ^Jn Franţa, al cărei exemplu a fost decisiv pentru Europa. — Jc al XJ-lea a inaugurat un sistem destinat a supravieţui până în i Revoluţiei când, în 1474, el a înrolat ajutoarele elveţiene prin „ cu cantoanele. De acum înainte. Elveţia, convenabil de I a fost pentru regii Franţei ceea ce Ţara Galilor fusese pentru Mp.72].
I Laskowski atribuie popularitatea mercenarilor elveţieni iţei lor militare. Vezi, Jnf antry Tactics and Firing Power în the Century„, TeJtir/tstoryczne, IV, 2,1950, pp. 106-115. Erau tot mai mult ceruţi de Franţa întrucât îh această perioadă franceză era cunoscută de toată lumea ca fiind inferioară. I îh conformitate cu părerea lui Sir Charles Oman, a fost că forţelor regulate ale Elveţiei, celelalte unităţi erau mereu ate rapid, fiind lăsate la vatră când criza trecea”. A History of the War, p. 45. Aceasta ne face să ne punem întrebarea de ce „ria Franţei era lăsată la vatră mai repede decât oriunde. Nici osul nu este clar, nici faptul însuşi nu este sigur. Dar, dacă acest -i adevărat, el este încă o dovadă a luptei obositoare a monarhiei crearea unui stat puternic. ; „Guvernele europene s-au bazat astfel masiv pe mercenarii jji Una dintre utilizările pentru care aceştia erau foarte potriviţi a suprimarea supuşilor revoltaţi, şi m secolul al XVI-lea, o eră a endemice, ei erau adesea folosiţi în acest scop. „Unde sunt enii mei?„ a fost strigătul a nenumăraţi monarhi hărţuiţi după Jius… Rebelii având îh frunte oameni plătiţi puteau să-şi angajeze aii lor mercenari. În general, însă, guvernele puteau oferi un preţ mare decât rebelii îh acest joc.” Kieman, Past & Present, nr. 11, pp. – 75. Aceasta Urnita devastările războaielor. Exista un al doilea sens în care folosirea mercenarilor a limitat oploaa socială. Oman subliniază că mercenarii se retrăgeau din avidul ostăşesc când nu erau plătiţi. Aceasta a avut un impact direct Bopra tacticilor militare. În locul unui asall frontal, o tactică de Mkptare avea adesea mai mult succes jfecât exercitarea unei presiuni „Uni un avantaj militar rapid. Comandanţii militari, observmd „semne k extenuare în tabăra adversă„, adesea lăsau timpul să treacă întrucâl. Ancă vreo câteva săptămâni de privaţiuni şi falimentul ar fi ruinat oponentul”. Oman, A History of the Art of War, p. 38. 29. Kieman, Past & Present, nr. 11, p. 76. 30. RedUch, Vierteljarhscrifi fur Sozial – und Wirtschaftgeschichte, P- 401. — Frederic Lane atribuie această opinie lui H. John Habakkuk. °e adaugă această rezervă: „Dar nu se poate oare spune că pe termen ^t< alte trăsături fiind la fel, o societate care este în stare să obţină un rel înalt de utilizare a resurselor numai prin mari cheltuieli militare f°duce mai puţin surplus decât dacă ar fi fost capabilă să atingă acelaşi „ de folosire a resurselor cu cheltuieli militare mai mici” Venice & tory. P. 422, nota de subsol 11. Desigur, dar chestiunea rezidă m 32. Vezi Fritz Redlich, „Military Entrepreneurship and Ui r System în the 16th and 17th Centuries”, Kyklos, X, 1957, pp i86, i^ 33. Vezi Redlich, Vierteljahrschrifl fiiiSoziai Wirtschafigeschichte, supliment nr. 39, pp. 49-50 „* 34. Vezi Alan Everitt, „The Marketing of Agricultural Produce” ¦ The Agrarian History of England and Wales, IV: Joan Tirst! * — 1640, Cambridge Univ. Press, Londra şi New York 1967 ' ^ — 522. ' ' pp- 35. „Fermierii englezi care în timp de război şi-au sporit producti ori şi-au extins suprafaţa arabilă pentru a răspunde cerinţelor armatei dinastiei Tudor s-au văzut şi ei încărcaţi, cihd pacea a fost restauraţi un surplus considerabil. Experienţa lor de război le-a sugerat m mod'dl se poate de probabil expedientul folosirii pie [elor europene, şi surplusul lor a fost reorienţat dinspre soldatul englez spre meşteşugarul francei ori flamand” [Ibid, p. 524]. 36. „Crearea unui personal specializat de angajaţi guvernamentali – incluzmd în mod evident armata regulată – a multiplicat numărul gurilor de hrănit de care guvernul răspundea ui mod direct.” Charles Tilly, „Food Supply and Public Order în Western Europe” (mimegrafie) p. Vezi de asemeni pp. 36-40. Vezi C. S. L. Davies: „Pufine dintre problemele cu care se confruntau guvernele într-o eră preindustrială puteau fi tot atâl de dificile ca şi aceea a aprovizionării unei armate pe cimpoi de luptă cu hrană suficientă”. „Provisions for Armies, 1509-50: A Study în the Bffectiveness of Early Tudor Governments”, Economic History Review, seria aH-a, XVH, 2,1964, p. 234. 37. „în realitate, cel mai mare risc legat de război al lordului războinic era că întreprinzătorul militar şi, incidental, foiţa de muncă puteau pretinde să fie plătiţi în detrimentul scopurilor politice ale stăpânului lor. Neplătind sau anunâhdu-şi plata datoriilor (acompaniamentul obişnuit al întreprinderii militare şi cel mai mare nsc al acestei afaceri), lordul războinic crea pentru sine riscul de a pierde războiul dus pentru el de către un antreprenor şi o forjă de muncă neplătiji.” Redlich, Vierteljahrschrift fur Sozial-wt Wirtschaftsgeschichte, p. 69. 38. Gâiicot, Cambridge Economic History of Europe, I, p- 700. 39. Braudel notează că prima parte a secolului al XVI-lea a fost un interval deosebit de dinamic, urmată apoi din 1550 până în 1600 de interval mai degrabă calm. El comentează: „Este deci posibil- „* stabilitatea statelor în epoca lui Filip al Il-lea să explice această surdu* această reţinere populari Politia a fost foarte dură!” La M4diterra>tie' H. P.80.
40. „Astfel, cuid secolul al XVI-lea se apropia de capăt, par” montană a Mediteranei, pretutindeni supraîmpovăratâ de oameni J^ constrângere, a explodat pentru a se elibera. Această stare d^„z^cM război apare, câhd o privim, cil un contur neclar, amestecată cu de război social deghizat şi interminabil pe care-1 numim ucie, un cuvâht vag, dacă va fi existat unul vreodată pentru ea. I în Alpi şi m Pirinei, în Apenini ori în celelalte şiruri de munţi, ni sau musulmani, poate fi schiţat profilul unui destin comun de-a gul acestor enorme cununi de munţi, în mijlocul cărora respiră a” [Braudel, ibid, p. 39]. I 41. „în spatele pirateriei (la course maritime) se aflau oraşele, e-state. În spatele atacurilor la drumul mare (la course terrestre) (aflau permanent seniorii care-i sprijineau pe haiduci. Briganzii erau eseori conduşi sau erau susţinuţi de câte un nobil autentic… Să nu simplificăm prea mult: larg răspândit şi de multe feluri, ndajul în serviciul unor nobili era îndreptat totodată şi împotriva >ra… Pentru că banditismul nu este legat numai de criza unei anumite. El este o mişcare de masă cu bază ţărănească” [Ibid, IU, pp. 1-901. 42. Delumeau, Vie iconomique, II, p. 547. 43. Vezi Ibid, H, pp. 543,546-547,608,625. 44. Rosario Villari expune impactul involuţiei agricole asupra ilui Italiei: „Zona rurală din sud, neatinsă de valurile revoltei rurale au însoţit răspândirea Reformei protestante, a reacţionat acum I împotriva reimpunerii tot mai ferme a dărilor feudale şi împotriva forţei I limultane a reorganizării financiare şi economice a Bisericii. Faptul cel I nai important este că cei ce participau la mişcare erau, mai degrabă decât lucrători săraci, acele grupuri care au jucat un rol de conducere şi de agregare socială în cadrul provinciei. P Aceştia erau antrepenori agricoli, massari, organizatori lemicapitalişti ai producţiei de cereale: forţe ale zonelor rurale care fuseseră în stare să profite în decursul întregii faze seculare a conjucturii favorabile, care a durat m tot secolul al XVI-lea, culegând în parte fructul depresiunii salariilor şi profitând m mod indirect de criza financiară a nobilimii şi de dezvoltarea burgheziei urbane. Aceştia erau, în acea perioadă, lucrători *4alariaţi, proprietari mici şi mijlocii, antreprenori agricoli. Cu o fizionomie cu totul distinctă de aceea a burgheziei avute, massari au avut o funcţie organizaţională de o mare importanţa în producţia primară a regatului şi în creşterea animalelor”. La rivolta antispagnola a Napoli: Le origini (1581-1647), Laterza, Ban, 1967, p.61. 45. Lbid, pp. 61-62. 46. George Rusche şi Otto Kirchheimer deduc consecinţele acestei situaţii: „Oferta ieftină de mercenari au făcut cavalerii inutili şi i-a Păgubit pe aceştia de o parte însemnată a venitului lor. Unii, m special *' cu ranguri mai joase au suferit dublu, deoarece epuizarea solului şi „ricia din ce îs ce mai mare a ţăranilor i-a pus pe aceştia în „^posibilitatea de a-şi plăti rentele… Mulţi dintre aceşti cavaleri, nobili * tatâ în fiu, dar fără pământ, luau parte la atacurile la drumul mare? * aşa cum o făceau, pe o scară mai mică, supuşii lor. Principala „tferenţâ a fost aceea că ţăranul decăzut a trebuit să practice aceste Vnu în mod deschis, pe câhd cavalerii şi-au putut ascunde scopul sub 235 pretextul unui război legitim sau de răzbunare a maselor pauperi” împotriva comercianţilor urbani îmbogăţiţi…” Punishment and S ¦ * Struclure, Russell & Russell, New York, 1939, p. 13. C
47. Villari, La rivolta antispagnola a Napoli, p. 58. 48. „Legarea fenomenului [haiduciei] de conceptul de reziste feudală împotriva statului nu este conformă cu faptele acestei situai istorice… Sfârşitul secolului al XVI-lea nu este, îh mod special perioadă de mari presiuni exercitate de către stat contra baronilor; chiar la Roma, încercarea Papei de a-şi recupera bunurile şi drepturi] uzurpate de marii proprietari de pămâht [feudalari] s-a sfârşit îh 1581 cu succesul definitiv al uzurpatorilor.” [Ibid, p. 60].
49. Hartung şi Mousnier, Relazioni delXCongresso, IV, p. 8. 50. Jose A. Maravall, „The Origins of the Modern State”, Cahiers d'histoire mondiale, VI, 4, 1961, p. 800.
51. Erik Molnar dă această definiţie precaută: „Absolutismul este un regim politic îh care puterea statului este exercitată în mod esenţial şi efectiv de către suveran peste întregul teritoriu cu asistenţa unei organizaţii birocratico-militare pe care el o are sub controlul său. Această definiţie include, ca pe un criteriu esenţial, puterea efectivă care, de regulă, când este contestată, precumpăneşte asupra aspiraţiilor adverse, ca de pildă cele formulate de un parlament ori de o birocrap'e ereditară„. „Les fondaments economiques et sociaux de l'absolutisme„, în XII” Congres Internaţionale des Sciences Historiques: Rapports, IV, Mithodologie et histoire contemporaine, Verlag Ferdinand Berger &
Sohne, Viena, 1965, p. 155. 52. „Nimic nu indică aşa de clar limitele puterii regale ui secolul al
XVI-lea ca faptul că guvernele erau continuu îh dificultăţi financiare, incapabile să-i tapeze de averi pe cei mai capabili să plătească, şi fii stare să stârnească o revoltă costisitoare ori de câte ori încercau să-şi realizeze un venit adecvat.„ William J. Bouwsma, „Politics în the Age of the Renaissance”, în Chapters în Western Civilization, a treia ed., Columbia Univ. Press, New York, 1961,1, p. 233. 53. „N-a existat o tradiţie naţională reală nici în secolul al XV-lea, nici în secolul al XVI-lea; s-a manifestat însă un sentiment al comunitarii pe care monarhii au fost capabili să-1 reorienteze spre propriile lor scopuri, reuşind să-şi facă acceptată posesiunea putem, drept ceva la care toţi au colaborat îh mod liber.” Maravall, Cahiers d histoire mondiale, VI, p. 796.
54. „Trebuie să evităm tentaţia de a interpreta această noua orientare a gândirii politice [ideea statului] drept o conştiint” * solidarităţii naţionale… Trebuie să observăm faptul că juriştii şi ideologii care au elaborat în mod progresiv ideea de stat în secolul al XVI-lea au vorbit mult mai de Prinf („ accepţia lui Machiavelli) decât de popor, de autoritate m mult decât de colectivitate.
Ar trebui, tocmai de aceea, să reflectăm la acest punct de P010^ „statul” îh sine nu există. El este, înainte de orice, afirmarea un ^ forme de autoritate: puterea politică a suveranului”. Georg ude,. Reflexions sur la cristallisation de la notion L'Etat au XVI0 m Enrico Castelli, ed., Umanesimo e scienza politica, Don. JMarzorati, Milano, 1951, pp. 247-248. F 55. „Voga Antichităţii anunţă, în secolul al XVI-lea, b nouă întărire i romane adăugându-i vechea idee a „eroului„, a semizeului, atât; cât şi benefic… Eroul este modelul de a fi căruia popoarele simt |oia sa i se încredinţeze.” Mousnier, Les XVI„ el XVII” siicles, pp.
„Există un loc, la antipodul ştiinţei economice pure, pentru o foarte flexibilă şi foarte variată: „piaţa este şcoala în care hezia învaţă prima dată naţionalismul„. Pierre Vilar, La dans l'Espagne moderne, I, S. E. V. P. E. N., Paris, 1962, p. 34. | 57. „Un mare număr de oameni [din statele occidentale], în special i sau aproape de capitală, au ajuns să gândească despre ei ca despre I supuşii speciali ai regelui, cu un statut asemănător cu ceea ce în ziua de ai ar fi denumit Staatsvolk… Un monarh care luptă să aducă supuşi I foarte puternici sub controlul său poate monta împotriva lor clasele I mijlocii, dar poate spera să atingă acelaşi scop şi prin expansiune, I învăluind prin flancuri feudalismul din propria provincie prin stăpuiireâ onora periferice, îndepărtate”, Kiernan, Past & Present, nr. 31, p. 33. 58., Jdeea că o societate trebuie integrată, că trebuie să fie, pe cât posibil, numai o rasă, o limbă şi o cultură îhtr-un stat, şi că toate sau aproape toate popoarele care au graniţe politice trebuie să aibă un drept de a hotărî ce trebuie făcut – toate acestea sunt idei noi, rezultatul gândirii secolului al XK-lea.” Wolfram Eberhard, Conquerors and
Rulers: Social Forces în Medieval China, Brill, Leiden 1965, a doua ediţie revăzută, p. 6. 59. Charles Tilly măsoară „statalitatea” prin „autonomie formală, diferenţiere în raport cu organizaţiile non-guvemamentale, centralizare, o coordonare internă”. De aici urmează că „statalitatea extremă nici nu garantează stabilitatea politică, nici nu asigură puterea în arena internaţională. Se poate ghici că o accentuare a statalităţii sporeşte de obicei autoritatea guvernului asupra resurselor mobile în cadrul populaţiei supuse, sporeşte capacitatea acestuia de a elibera resurse
P ^Uja mimeografiată a capitolului al 19-lea al cărţii editate de Charles „%, The Building of States în Western Europe, Princeton University ss, Princeton, New Jersey. Pp. 18-19, sub tipar. M. Salo W. Baron, A Social and Religious History of the Jews, ed. A — La sfârşitul celui de-al XVI-lea secol, poziţia evreilor în „nerţul internaţional slăbise în Germania şi ca rezultat al unei serii de ° (tm) biţii dirijate contra lor. De atunci înainte, întregul comerţ cu estul atculat prin canalele cele mai recente şi mai bine cunoscute; „Mediteranean în sud şi hanseatic în nord. Drumul transcontinental (tm) eisind Rusia şi Polonia, aşa cum funcţionase m secolele precedente, a încetat să figureze m sursele istoriografice.” J. Brutzkus, Ţraj Eastem Europe, 800-1200”, Economic History Review XIII lQd'T
— P|
History of the Jews, ed. A 2-a, UI: Heirs of Roma and Persia, JewPublication Society of America, Philadephia, 1957 a, p. 219. În EUIOD Occidentală, sistemul feudal a tins să fie favorabil evreilor, făcând din ' „un nou grup de vasali regali, ceva înrudit cu nobilii creştini”. Salo W
|