Imre lakatos (1922-1974)

IMRE LAKATOS (1922-1974)
1944 – licenţă în matematică, fizică şi filozofie (Universitatea din Debrecen)

1948 – Ph.D. (Universitatea din Debrecen)

1956 – emigrează în Viena, Anglia

1960 – London School of Economics

1961 – Ph.D. (University of Cambridge)

Lucrări:

(1976). Proofs and Refutations

(1970). Criticism and the Growth of Knowledge

Imre Lakatos a avut o viaţă remarcabilă. Născut în Ungaria, a făcut parte din rezistenţa împotriva ocupaţiei naziste din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. După război a fost activist politic şi a fost închis timp de trei ani de regimul Stalinist. Se stabileşte în Anglia şi predă alături de Popper la Şcoala de Ştiinţe Economice din Londra. A susţinut că a fost influenţat de marele filosof. S-a declarat consternat însă faţă de concepţia lui Kuhn, considerând că influenţa acestuia este distructivă şi periculoasă. Îi reproşează lui Kuhn faptul că prezintă schimbarea ştiinţifică drept un proces iraţional, un proces ce ţine de psihologia mulţimii, în care vocile mai zgomotoase, mai energice şi mai numeroase vor domina indiferent de argumentele aduse. El şi-a propus, în consecinţă, să salveze raţionalitatea ştiinţei de pagubele produse de Kuhn.
PROGRAME DE CERCETARE
Furnizează o altă reprezentare a lumii dezvoltării teoriilor ştiinţifice.
Programe de cercetare: noţiune suplă şi dinamică introdusă de Lakatos pentru a încerca să precizeze structura a ceea ce orientează, într-o anumită perioadă, lucrările comune ale oamenilor de ştiinţă. Un program de cercetare are ca nucleu dur un număr mic de principii şi de ipoteze generale. Plecând de la acest nucleu se dezvoltă o centură protectoare, constituită din ipoteze auxiliare care permit naşterea unor teorii particulare (ex. 1. Programul lui Copernic avea ca nucleu dur ipoteza heliocentrismului, teoria epiciclurilor pentru descrierea mişcării reale a planetelor aparţinând centurii sale protectoare 2. Programul psihanalitic are ca nucleu dur ipoteza prevalenţei inconştientului în ansamblul psihicului, teoria refulării şi teoria tipurilor psihologice a lui Jung aparţinînd centurii protectoare).
Un program de cercetare este în general analog cu o paradigmă kuhniană. Diferenţa constă în faptul că că fiecare domeniu are mai multe programe de cercetare în orice moment dat. Ştiinţa conţine în realitate o competiţie între programe de cercetare. Un program este o entitate istorică, deci evoluează în timp. El conţine o succesiune de teorii înrudite. Teoriile ulterioare sunt dezvoltate ca răspuns la problemele generate de cele anterioare. Este ceva obişnuit ca un program să trăiască pentru o vreme în pofida anomaliilor empirice sau a altor probleme. Cei ce lucrează în cadrul unui program au un anumit angajament faţă de acesta şi nu resping ideile fundamentale ale programului imediat ce întâmpină anumite dificultăţi. Cu toate acestea uneori programele de cercetare sunt abandonate.

CELE DOUĂ EURISTICI

Nucleul dur şi centura protectoare sunt dominate de două ansambluri de reguli, două euristici: una negativă, care nu acceptă nici o respingere sau modificare a nucleului dur; în mod corelativ, o euristică pozitivă încurajează teoriile periferice să se extindă şi să se reorganizeze prin recurgerea la instrumente matematice şi la instrumente de experimentare din ce în ce mai sofisticate. Ea prevede anomaliile şi încearcă să le rezolve, este un fel de proces de digestie al anomaliilor, în care ipoteuele din centura protectoare sunt modificate parţial sau integral. Datorită acestui mod de a gândi, euristic pozitiv, progresul programelor de cercetare devine posibil. Un program este în progres atunci când creşterea sa teoretică anticipează creşterea sa empirică, teoriile fac faţă cu succes predicţiei unor fapte.
NOŢIUNEA DE PROGRES ŞTIINŢIFIC
Spre deosebire de Kuhn, Lakatos admite posibilitatea unei confruntări efective între programe de cercetare concurente. Pentru a risipi relativismul tezei incomensurabilităţii, aceasta încearcă să definească criterii raţionale de alegere între programe de cercetare. Se poate măsura “gradul de progres sau degenerare” a unui program de cercetare evaluînd gradul său de coerenţă internă şi de asemeni forţa sa de predicţie. Programul newtonian s-a impus imediat ce a putut fi verificat, mai ales prin observaţia planetei Neptun de către Galilei şi prin punerea în evidenţă a atracţiei gravitaţionale, în mod experimental, de către Cavendish.
Contribuţia cea mai importantă a lui Lakatos constă în conceperea metologiei programelor de cercetare ştiinţifică. Principiile lakatosiene ale schimbării ştiinţifice. Schimbări în interiorul programelor de cercetare. Prima regulă este aceea că schimbările centurii de protecţie ar trebui să fie progresive (de inspiraţie popperiană). Un program de cercetare progresiv îşi extinde în mod constant aplicabilitatea la un set de cazuri din ce în ce mai mare sau caută să ajungă la o abordare mai precisă a cazurilor pe care le acoperă deja, îşi sporeşte capacitatea predictivă. Dimpotrivă, un program de cercetare degenerează dacă schimbările la care este supus nu fac altceva decât să acopere problemele existente şi nu extind investigaţia la cazuri noi.
Fiecare domeniu are o colecţie de programe de cercetare în orice moment dat, unele progresând rapid, altele încet şi altele aflându-se în degenerare. Este acceptabil chiar ca un program de cercetare să fie protejat pentru o vreme, într-o perioadă de degenerare, întrucât ar putea putea să-şi revină (lucru demonstrat de istoria ştiinţei). O persoană raţională ar putea aştepta şi spera că se va produce o revenire (Lakatos nu spune cât de mult este raţional să aşteptăm!).
Lakatos a fost atacat de Feyerabend, întrucât nu oferă o regulă care să stabilească situaţiile în care un om de ştiinţă ar trebui să renunţe la un program pentru a trece la altul: expunerea lui Lakatos a alegerii raţionale a teoriei este lipsită de conţinut.
Elemente folositoare în concepţia lui Lakatos:ideea de programe de cercetare concurente. Există cu certitudine domenii a căror structură este mai bine descrisă de această perspectivă decât de concepţia kuhniană axată pe paradigmă. Investigaţiile actuale din psihologie(psihologia evoluţionistă, cognitivistă... ).