Independenţa justiţiei în statul de drept (II)

INDEPENDENŢA JUSTIŢIEI ÎN STATUL DE DREPT (II).

Standardele de independenţă personală

Martie 2010 Judecător Cristi Danileţ

1. Independenţa judecătorilor (independenţa personală)

Întrucât justiţia se realizează prin instanţele judecătoreşti, alcătuite din judecători, aceasta înseamnă că puterea judecătorească se exercită numai prin instanţa judecătorească în persoana judecătorului¹, unicul purtător al acestei puteri. Judecătorul este cel împuternicit să cerceteze o cauză pentru a o clarifica, procedând astfel la o judecată şi apoi să pronunţe o hotărâre, făcând astfel un act de dreptate.

Dar putem vorbi de o putere (sistem de organe ce beneficiază de forţa pentru a face justiţie, inclusiv prin constrângere) şi nu doar de autoritate, numai dacă în plan organic independenţa membrilor jurisdicţiilor este garantată şi exerciţiul puterii de a judeca este suveran². Aşadar, nu doar justiţia per se, ca ramură a guvernării, trebuie să fie independentă de Executiv şi de Parlament, ci şi judecătorii individuali au dreptul de a beneficia de independenţă în îndeplinirea îndatoririlor lor profesionale.

Independenţa judecătorilor este unul dintre principiile fundamentale ale organizării şi realizării justiţiei. În aplicarea legii, independenţa judecătorilor exclude noţiunea de ierarhie, subordonare. Având rolul de a tranşa litigiile în mod obiectiv, conform legii, şi fiind o putere prin ei înşişi, judecătorii nu pot primi ordine, instrucţiuni sau sugestii de nici un fel cu privire la activitatea lor judiciară, nici din interiorul, nici din afara sistemului judiciar. Principiile internaţionale statuează în mod explicit că judecătorii trebuie să ia decizii în deplină libertate şi să acţioneze fără restricţie şi fără a fi obiectul unor influenţe, incitări, presiuni, ameninţări sau intervenţii nelegale, directe sau indirecte, indiferent din partea cărei persoane vin şi sub ce motiv³. Judecătorul, în calitate de deţinător al autorităţii judecătoreşti, trebuie să-şi poată exercita funcţia sa în deplină independenţă în raport cu toate constrângerile/forţele de natură socială, economică şi politică şi chiar în raport cu alţi judecători şi în raport cu administraţia judecătorească⁴. Independenţa unei instanţe se apreciază din acest punct de vedere atât faţă de executiv şi de părţi, cât şi faţă de puteri exterioare, cum ar fi mass-media.

Legislaţia trebuie să postuleze independenţa magistraţilor, iar autorităţilor publice trebuie să li se interzică să le adreseze instrucţiuni referitoare la activităţile lor jurisdicţionale. Legea trebuie să prevadă sancţiuni contra persoanelor care vor să influenţeze astfel pe judecători, recomandă Consiliul Europei⁵.

Este important de realizat că principiul independenţei judecătorilor nu a fost conceput în beneficiul personal al judecătorilor înşişi, ci pentru a proteja oamenii împotriva abuzurilor de putere. Aşadar, independenţa nu este un privilegiu al judecătorilor, ci un beneficiu al cetăţenilor. De aici nu rezultă că judecătorii, care sunt independenţi, ar putea acţiona în mod arbitrar, prin soluţionarea cazurilor în conformitate cu preferinţele lor personale, ci că datoria lor este şi rămâne aplicarea legii: singura supunere a judecătorului trebuie să fie faţă de lege; de altfel, nimeni nu este deasupra acesteia. Iar judecătorul nu este nici sclavul şi nici stăpânul legii, ci este servitorul ei.

Din acest punct de vedere, Statutul Universal al Judecătorilor debutează cu reglementarea independenţei nu ca un drept, ci ca o obligaţie: „Prin ansamblul activităţii lor, judecătorii trebuie să asigure dreptul oricărei persoane de a beneficia de un proces echitabil. Ei trebuie să întrebuinţeze toate mijloacele le stau la dispoziţie pentru ca procesele să fie rezolvate în şedinţă publică, într-un termen rezonabil, în faţa unui tribunal independent şi imparţial stabilit prin lege, în vederea determinării drepturilor şi obligaţiilor în materie civilă sau a realităţii acuzaţiilor în materie penală”⁶.

Magistraţii au dreptul şi sunt obligaţi să se asigure că regulile de procedură şi drepturile părţilor sunt respectate în domeniul protecţiei individului spune şi Principiul ONU nr. 6, iar acest lucru înseamnă şi că judecătorii au o responsabilitate majoră în aplicarea legislaţiei interne şi internaţionale referitoare la drepturile omului.

De asemenea, pct. 5 şi 6 din Declaraţia Suva⁷ dau în responsabilitatea judecătorilor să asigure egalitatea accesului la justiţie, dar şi un acces efectiv la justiţie prin aceea ca participanţii să înţeleagă integral limba şi procedurii curţii.

Unele încălcări ale independenţei sunt consacrate legal, chiar prin normele care reglementează statutul judecătorilor: numirea lor exclusiv de către puterea executivă sau legislativă, durata limitată a mandatului, remuneraţie necorespunzătoare, refuzul de a autoriza înfiinţarea asociaţiilor profesionale. Deosebit de acestea, se întâlnesc şi alte forme de presiune: critici publice în scopul intimidării din partea puterii executive sau a celei legislative, detenţia arbitrară a judecătorilor, exercitarea de ameninţări sau atacuri asupra lor ori familiilor acestora⁸. Acestea sunt comise nu doar de autorităţile statului, ci deseori de către persoane private, în mod independent sau cu complicitatea unor organizaţii cum ar fi cele criminale ori cartelurile de droguri.

Scopul pentru care judecătorii trebuie să fie independenţi este tocmai realizarea unei justiţii imparţiale. Pentru aplicarea sa în practică, documentele internaţionale consacră mai multe garanţii, care trebuie examinate cu privire la fiecare membru din componenţa tribunalului în discuţie⁹:
2. Numirea judecătorilor¹⁰

Sisteme: Există mai multe sisteme naţionale de recrutare (numire) a judecătorilor. În unele ţări aceştia sunt cooptaţi chiar de către corpul magistraţilor, în altele sunt aleşi de către populaţie, iar în altele ei ocupă postul prin concurs, fără amestecul vreunei puteri în această procedură. În cele mai multe state ei sunt numiţi de către executiv.

Dreptul internaţional nu se limitează la un anumit mod de numire. Totuşi, în aplicarea art. 24 din Pact s-au manifestat de către Comitetul pentru Drepturile Omului din cadrul ONU mari rezerve asupra sistemului de alegere al judecătorilor în unele state din SUA. Astfel, acestea a reţinut că „a fost îngrijorat pentru impactul pe care actualul sistem de alegere a judecătorilor îl poate avea, în câteva state, asupra implementării drepturilor” garantate prin articolul 14 din Pact, şi a salutat „eforturile depuse de câteva state în adoptarea unui sistem de selecţie bazat pe merite”. Comitetul a mai recomandat ca sistemul „de numire a judecătorilor prin alegeri să fie reconsiderat în vederea înlocuirii acestuia cu un sistem de numire bazat pe merite de către un organ independent” ^11.

Trebuie evitată numirea unui judecător pentru o perioadă de probă, cu excepţia sistemelor legale în care numirea judecătorilor nu depinde de experienţa în practică a acestora ca şi condiţie pentru numirea în profesia respectivă¹².
Criterii: Singurul criteriu de selecţie trebuie să fie unul obiectiv: aptitudinea profesională a candidatului, nu recomandările unor persoane influente, ale politicului sau ale publicului. Aceasta trebuie să vizeze integritatea, pregătirea şi competenţa persoanelor recrutate. Declaraţia de la Beijing prevede încă un criteriu, acela al independenţei persoanei şi impune ca pregătirea sa să constea în cea mai înaltă calificare juridică¹³.

Orice metodă de selectare judiciară trebuie să prevadă garanţii contra numirilor abuzive. În selectarea judecătorilor nu va fi nicio discriminare pe motive de rasă, culoare, sex, religie, opinie politică sau de altă natură, origine naţională sau socială, avere, naştere sau statut; situaţia în care există solicitarea expresă ca un candidat pentru un post în domeniul judiciar să aibă naţionalitatea impusă de ţara interesată, nu este considerată discriminatorie¹⁴.

Sunt ţări din lume unde s-au constatat încălcări ale independenţei justiţiei din acest punct de vedere. De exemplu, în Sudan foarte puţine persoane care nu sunt musulmani sau care sunt femei ocupă posturi judiciare la toate nivelurile ¹⁵, iar în Bolivia judecătorii sunt numiţi în funcţie de apartenenţa lor politică” ¹⁶_.
Mecanism: Numirea judecătorilor trebuie să constituie ea însăşi un factor puternic pentru independenţă şi nu poate fi lăsată la discreţia exclusivă a Executivului şi a Legislativului. Astfel, s-a stabilit că în sistemele unde judecătorii sunt numiţi sau demişi de către Preşedinte sau Guvern cu aprobarea Parlamentului, se încalcă totuşi independenţa justiţiei atât timp cât aceste decizii nu sunt luate prin consultarea unei autorităţi juridice independente¹⁷.

Ca urmare, trebuie să existe un mecanism independent responsabil pentru recrutarea şi sancţionarea disciplinară a magistraţilor. Consiliul Europei prevede în mod expres că autoritatea competentă în privinţa selecţiei şi carierei judecătorilor trebuie să fie independentă faţă de Guvern şi administraţie¹⁸. Asociaţia Europeană a Magistraţilor susţine direct că selecţia trebuie să fie făcută de un corp independent care îi reprezintă pe judecători¹⁹.

3. Durata şi stabilitatea mandatului

Conform normativelor internaţionale, judecătorilor trebuie să li se garanteze perioada de exercitare a funcţiei până la vârsta obligatorie de pensionare sau, dacă sunt numiţi pe o perioadă determinată, până la finalul mandatului (permanenţa existenţei)²⁰. În acest din urmă caz, se consideră că o durată sub 10 ani nu satisface condiţia de independenţă²¹.

Judecătorii numiţi cu titlu permanent nu pot fi revocaţi fără un just motiv atât timp cât nu au atins vârsta pensionării obligatorii. Aceste motive, care trebuie să fie definite în mod precis de lege, pot fi aplicate în ţările unde judecătorii sunt aleşi pentru o perioadă determinată sau pot privi cazurile când judecătorul este incapabil să se achite de funcţia sa judiciară ori a comis infracţiuni sau grave abateri disciplinare²². În Australia şi Canada sunt motive de revocare numai purtarea necorespunzătoare şi inaptitudinea în îndeplinirea îndatoririlor.

În anumite ţări, sunt prevăzute proceduri de evaluare sau recertificare a judecătorilor la diferite intervale de timp. În opinia Comitetului pentru Drepturile Omului, această practică este contrară articolului 14 alin. (1) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.

De exemplu, în Peru judecătorii pot fi obligaţi să treacă printr-o procedură de recertificare o dată la 7 ani pentru a fi autorizaţi să-şi menţină postul. Comitetul pentru Drepturile Omului a considerat-o „o practică ce tinde să afecteze independenţa autorităţii judecătoreşti, negând stabilitatea mandatului²³. Prin urmare, Comitetul a recomandat ca „cerinţa ca judecătorii să fie recertificaţi să fie revizuită şi înlocuită printr-un sistem de stabilitate a mandatului şi supraveghere judiciară independentă”²⁴. Tot astfel, în Lituania, Comitetul a constatat că, deşi existau „dispoziţii noi destinate să asigure independenţa autorităţii judecătoreşti, judecătorii instanţelor districtuale sunt totuşi supuşi unei examinări de către puterea executivă după cinci ani în funcţie, pentru asigurarea unei numiri permanente", astfel că a recomandat ca „orice asemenea proces de examinare să se refere numai la competenţa judiciară şi să se desfăşoare numai de către un organism profesional independent”²⁵.

Încetarea din funcţie poate avea loc, conform pct. 7 din Carta Europeană privind Statutul Judecătorilor, ca urmare a demisiei, a inaptitudinii fizice constatate prin expertiză medicală, a limitei de vârstă, a expirării mandatului prevăzut de lege sau prin revocarea dispusă ca urmare a încălcării îndatoririlor impuse prin statut²⁶. Existenţa vreuneia dintre aceste cauze, alta decât limita de vârstă sau expirarea mandatului legal, trebuie să fie verificată de către organismul independent.

Standardele IBA prevăd că legislaţia referitoare la schimbări de termeni şi condiţii ale serviciilor judiciare nu li se va aplica judecătorilor în funcţie la momentul când e aprobată legea respectivă decât dacă schimbările îmbunătăţesc termenii/condiţiile serviciului (pct. 19 şi 20a). În acelaşi sens, se prevede că numărul judecătorilor de la instanţa supremă ar trebui să fie fix şi să nu poată fi modificat prin lege (pct. 24). Nicio schimbare referitoare la vârsta de pensionare nu poate avea efect retroactiv²⁷.
4. Inamovibilitatea judecătorilor în cursul mandatului

Cea mai puternică garanţie a independenţei magistraţilor este inamovibilitatea lor. Aceasta constă în aceea că ei nu pot fi mutaţi prin transfer, delegare, detaşare sau promovare fără consimţământul lor liber (ianmovibilitatea rezidenţei) şi că pot fi suspendaţi sau eliberaţi din funcţie numai în condiţiile prevăzute de legea care le reglementează statutul (inamovibilitatea funcţiei)²⁸.

Deşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că numirea pe viaţă a judecătorilor nu este necesară²⁹, s-a subliniat totuşi că pe durata mandatului judecătorii trebuie să se bucure de inamovibilitate. Curtea consideră că este respectată independenţa judecătorilor chiar în absenţa reglementării exprese a inamovibilităţii lor, atât timp cât aceasta este recunoscută în fapt şi sunt respectate celelalte condiţii impuse de art. 6 parag. 1. Inamovibilitatea nu trebuie privită ca un privilegiu pentru judecători, ci mai degrabă ca o garanţie pentru justiţiabili. Pentru justiţiabil, ea este o garanţie că nu va putea fi constituită o instanţă specială, alcătuită prin deplasarea unor judecători anume aleşi în scopul soluţionării procesului său³⁰. De aceea, inamovibilitatea trebuie să se aplice şi cu privire la modul de desemnare a judecătorilor în secţiile instanţelor şi cu privire la repartizarea dosarelor şi posibilitatea de schimbare a judecătorului unei cauze. Astfel, există regula potrivit căreia unui judecător nu-i poate fi „luată” o cauză fără vreun motiv just (cum ar fi o boală gravă sau existenţa unui interes personal în cauză)³¹.

Pentru aplicarea acestor principii este necesar ca toate deciziile privind cariera profesională a judecătorilor să aibă la bază criterii obiective, începând cu meritul profesional, luându-se în considerare calificarea, integritatea, competenţa şi eficienţa lor.

Dispoziţii speciale există în materia promovării: Principiul ONU nr. 13 prevede că „promovarea judecătorilor, oriunde există un asemenea sistem, ar trebui să se bazeze pe factori obiectivi, în special pe competenţă, integritate şi experienţă”. Punctul 20 al Declaraţiei de la Beijing adaugă şi condiţia de independenţă. Factori neadecvaţi, precum sexul, rasa sau etnia³², care nu sunt legaţi de meritele profesionale ale judecătorilor în cauză, nu trebuie luaţi în considerare în scopul promovării³³. Carta Judecătorilor în Europa, în principiul nr. 5, prevede că promovarea judiciară trebuie decisă de un corp independent care să îi reprezinte pe judecători şi să aibă în vedere principiile de obiectivitate, abilitate profesională şi independenţă a acestora.

Consiliul Europei prevede trei excepţii de la aplicarea principiului inamovibilităţii: este permisă mutarea unui judecător fără acordul său cu titlul de sancţiune disciplinară; dacă a fost pronunţată în cazul unei modificări legale a organizării judiciare; şi în cazul încadrării temporare, pentru a ajuta o instanţă învecinată, caz în care durata maximă a acestei încadrări este strict limitată prin statut³⁴.

Cu privire la desfiinţarea sau restructurarea unei instanţe, pentru a nu fi un motiv de concediere a unor judecători, pct. 29 din Declaraţia de la Beijing prevede că toţi membrii curenţi ai curţii trebuie să fie reînvestiţi în poziţia iniţială sau învestiţi într-o altă instanţă de statut şi durată echivalente. Membrii curţii pentru care nu poate fi găsită o poziţie alternativă trebuie despăgubiţi integral.
5. Siguranţa financiară

Importanta salarizării. O remunerare corespunzătoare a judecătorilor este importantă pe de o parte pentru a atrage persoane calificate în domeniu şi, pe de altă parte, pentru a reduce tentaţia judecătorilor de a ceda corupţiei şi influenţelor politice sau altor influenţe necuvenite.

Sub acest aspect, Recomandarea nr. 94(12) privind independenţa, eficienţa şi rolul judecătorului îndrumă, pe de o parte, ca puterea legislativă şi executivă să se asigure că judecătorii sunt independenţi şi că această independenţă nu le este afectată în niciun fel (Principiul I, pct. 2), şi, pe de altă parte, ca remuneraţia judecătorilor să fie în concordanţă cu demnitatea şi statutul lor (Principiul III, pct. 1 lit. b). De asemenea, Principiile ONU de Bază ale Justiţiei prevăd la pct.11 ca judecătorii să dispună de remunerare corespunzătoare, precum şi de pensii adecvate. Iar Uniunea Internaţională a Magistraţilor statuează că judecătorul trebuie să primească o remuneraţie suficientă pentru a i se asigura o reală independenţă economică, remuneraţie care nu poate depinde de rezultatele activităţii judecătorului³⁵.

Nivelul remuneraţiei. La stabilirea remuneraţiei trebuie să se ţină seama atât de importanţa activităţii lor, cât şi de faptul că, de regulă, judecătorilor le este interzisă exercitarea altor funcţii publice sau private. Prin Carta europeană privind statutul judecătorilor, Consiliul Europei subliniază că nivelul remuneraţiei trebuie fixat în aşa fel încât să îi pună pe magistraţi la adăpost de presiunile care vizează să le influenţeze sensul deciziilor şi în general comportamentul jurisdicţional, alterându-le astfel independenţa şi imparţialitatea. Remuneraţia poate să varieze în funcţie de vechime, de natura atribuţiilor judecătorului care le exercită cu titlu profesional, sau în funcţie de importanţa sarcinilor impuse, apreciate în condiţii de transparenţă. Statutul lor trebuie să prevadă asigurarea judecătorului de profesie împotriva riscurilor sociale legate de boală, maternitate, invaliditate, bătrâneţe şi deces³⁶.

Nivelul pensiei. Şi judecătorii care se pensionează au un regim financiar deosebit. Carta Europeană privind Statutul Judecătorilor menţionează: 6.4. În mod special, statutul garantează judecătorului care a împlinit vârsta legală pentru încetarea din funcţie, după ce a exercitat-o ca profesie pe o perioadă stabilită, plata unei pensii al cărei nivel trebuie să fie cât mai apropiat posibil de acela al ultimei remuneraţii primite pentru activitatea jurisdicţională. Tot astfel, art. 13 alin. 3 şi 4 din Statutul Universal al Judecătorilor³⁷ prevede: „Judecătorului îi este permis să iasă la pensie şi să primească o pensie corespunzătoare categoriei sale profesionale. După pensionarea sa, judecătorului nu-i va fi interzisă exercitarea unei alte activităţi profesionale în domeniul juridic pe considerentul deţinerii, în trecut, de către acesta, a funcţiei de judecător”.

Modficarea salariilor. Problema se pune în legătură cu reducerea veniturilor judecătorilor. Aceasta ar avea două efecte negative: pe de o parte, reducerea salariilor la un nivel minim ar forţa judecătorii să se retragă din tribunal (modalitate indirectă de revocarea a judecătorilor), pe de altă parte frica de reducerea salariilor ar forţa judecătorii să caute a se potrivi pretenţiilor decidenţilor politici (modalitate indirectă de a constrângere judecătorii în a pronunţa anumite soluţii).

Standardele adoptate de IBA³⁸ prevăd că pensiile şi salariile judiciare ar trebui să fie modificate conform creşterii preţurilor, independent de controlul executiv (pct. 14). În anumite ţări³⁹, salariile judecătorilor sunt protejate împotriva scăderilor, deşi măririle salariale pot depinde de puterea executivă şi cea legislativă. IBA acceptă că salariile judiciare nu pot fi micşorate în timpul serviciului unui judecător decât ca o măsură economică de interes public (art. 15b).

Sub acest aspect, relevăm o speţă din jurisprudenţa instanţei supreme canadiene. Astfel, în cauza Manitoba Provincial Judges Assn. c. Manitoba (Ministerul Justiţiei), Curtea Supremă Canadiană a trebuit să stabilească „dacă şi în ce mod garanţia independenţei judecătoreşti prevăzută în secţiunea 11 litera (d) din Carta Canadiană a Drepturilor şi Libertăţilor limitează modalitatea şi măsura în care guvernele şi organismele legislative provinciale pot reduce salariile judecătorilor instanţelor provinciale”.⁴⁰ Ca parte a planului său de reducere a deficitului bugetar, provincia adoptase legea privind reducerea salariilor în sectorul public, prin care diminua salariile judecătorilor provinciali şi ale altor categorii de judecători plătiţi din bugetul public în provincie. În urma acestor reduceri salariale, numeroşi acuzaţi au contestat constituţionalitatea procedurilor deschise împotriva acestora în faţa Curţii Provinciale, pretinzând că, în urma reducerilor salariale, instanţa îşi pierduse statutul de tribunal independent şi imparţial. Curtea Supremă a concluzionat că reducerile salariale „ca parte a unei măsuri economice publice globale erau în conformitate cu secţiunea 11 litera (d) din Cartă”, deoarece „nu existau probe conform cărora reducerile au fost introduse pentru a influenţa sau manipula puterea judecătorească”.⁴¹ Totuşi ceea ce constituia o încălcare a independenţei judecătoreşti a fost refuzul guvernului din Manitoba de a semna o recomandare comună către Comitetul de remunerare a judecătorilor „dacă judecătorii nu erau de acord să renunţe la contestarea juridică” a legii prin care era impusă reducerea salarială. Curtea a considerat că prin aceasta guvernul „a impus presiuni economice asupra judecătorilor, astfel încât aceştia să accepte constituţionalitatea schimbărilor salariale propuse”⁴². În opinia sa, „componenta de siguranţă financiară a independenţei judiciare trebuie să includă protejarea capacităţii judecătorilor de a contesta legislaţia care se referă la propria independenţă fără o percepţie plauzibilă a unei posibile sancţiuni financiare din partea guvernului din acest motiv”⁴³.
6. Protecţia judecătorilor

Puterea de decizie pe care o au judecătorii poate duce la emiterea de hotărâri nepopulare. Pentru a împiedica declanşarea unor represalii contra lor trebuie instituit un sistem de protecţie.

La nivel fizic, judecătorilor trebuie să li se creeze un spaţiu de judecată corespunzător, unde să poată exercita poliţia instanţei, dar să fie şi asiguraţi că vor fi împiedicate acţiuni negative din partea nemulţumiţilor, exercitate asupra lor sau a familiilor lor. Protecţia trebuie asigurată, potrivit pct.40 din Declaraţia de la Beijing, de către autorităţile executivului. În acest sens, Principiul 3 pct.2 din Recomandarea (94) 12 prevede că „Trebuie luate toate măsurile necesare pentru a veghea la securitatea judecătorilor, mai ales prin prevederea prezenţei pazei în incinta tribunalelor sau prin protecţia de către poliţie a judecătorilor care ar putea să devină sau care sunt victime ale unor ameninţări grave”⁴⁴.

La nivel profesional însă, trebuie să îi protejeze un organism independent de puterea executivă sau de cea legislativă. Consiliul Europei recomandă ca acest organism să fie alcătuit cel puţin jumătate din judecători aleşi de colegii lor, astfel încât să se asigure cea mai largă reprezentare posibilă. Orice judecător care consideră că drepturile sale statuare sau, într-o manieră mai generală, independenţa sa sau cea a justiţiei sunt ameninţate sau nesocotite în vreun fel, trebuie să aibă posibilitatea de a sesiza acest organism, care să dispună de mijloacele efective în scopul de a remedia acest lucru sau a propune remedierea lui⁴⁵. Organizaţia LAWASIA susţine că în componenţa acestui organism ar trebui să intre doar reprezentanţi ai celei mai înalte jurisdicţii şi ai profesiilor legale independente⁴⁶.

Comitetul pentru Drepturile Omului a fost îngrijorat că în Cambodgia Consiliul Suprem al Magistraturii „nu era independent de influenţa guvernului” şi că „încă nu fusese în măsură să abordeze acuzaţiile de incompetenţă şi comportament lipsită de etică”. Date fiind celelalte preocupări ale sale, inter alia cu privire la faptul că Ministerul Justiţiei emitea circulare obligatorii pentru judecători, Comitetul a recomandat statului parte „să ia măsuri urgente pentru consolidarea autorităţii judecătoreşti şi pentru garantarea independenţei sale, precum şi pentru a asigura soluţionarea promptă a tuturor acuzaţiilor de corupţie sau presiuni neavenite asupra autorităţii judecătoreşti”⁴⁷.
7. Răspunderea judecătorului

a. Cu privire la răspunderea civilă şi penală, art. 10 din Statutul Universal al Judecătorilor prevede: „Când aceasta este admisă, acţiunea civilă îndreptată împotriva unui judecător, precum şi aceea în materie penală, inclusiv arestarea, trebuie efectuate în condiţii ce nu pot avea drept obiect exercitarea unei influenţe asupra activităţii judiciare a acestuia.”

Fiind paznicii independenţei şi cei care interpretează legea, judecătorii nu pot face obiectul unor acţiuni disciplinare în baza simplei exercitări a funcţiilor lor judecătoreşti, cu excepţia cazului în care comportamentul nedemn al unui judecător este dovedit. Mult mai important este faptul că judecătorii nu pot fi constrânşi să lucreze sub ameninţarea unei sancţiuni financiare, a cărei existenţă poate influenţa, chiar inconştient, hotărârile lor⁴⁸. Erorile judiciare trebuie să fie soluţionate pe calea apelului, în spiritul respectării jurisdicţiei şi a procedurii,  interpretând, aplicând legea sau evaluând probele; celelalte erori judiciare care nu pot fi îndreptate prin acest mod trebuie să conducă, cel mult, la o acţiune a părţii nemulţumite împotriva statului.

Judecătorii trebuie să beneficieze de libertate absolută pentru a se apăra în cadrul acţiunilor corelate cu exercitarea, cu bună-credinţă a funcţiilor lor, acţiuni îndreptate direct împotriva lor.

Astfel, Carta Europeană privind Statutul Judecătorilor în paragrafele 5.1 şi 5.2 prevede că „Încălcarea de către un judecător a uneia dintre îndatoririle expres stabilite prin statut (şi una dintre obligaţii este asigurarea unui proces echitabil, aplicarea normelor de procedură în mod corect şi ocrotirea drepturilor celor implicaţi – n.ns.) nu poate fi sancţionată decât prin decizia, la propunerea, recomandarea sau cu acordul unui organ jurisdicţional sau unei instanţe alcătuite cu cel puţin jumătate dintre judecătorii aleşi, în cadrul unei proceduri contradictorii în care judecătorul poate fi asistat pentru a-şi asigura apărarea. Gravitatea sancţiunilor aplicabile este precizată prin statut şi aplicarea acestora este supusă principiului proporţionalităţii. Decizia de aplicare a sancţiunii pronunţate de o autoritate executivă, de un organ jurisdicţional sau de o instanţă menţionată în acest alineat poate fi atacată cu recurs în faţa unei instanţe superioare cu caracter jurisdicţional”. Pe de altă parte, „orice persoană trebuie să aibă posibilitatea de a adresa unui organism independent, fără un formalism excesiv, reclamaţii privind nereguli în funcţionarea justiţiei într-o anumită cauză. Acest organism poate, în cazul în care o examinare prudentă şi atentă a reclamaţiei relevă o încălcare ca cea menţionată la punctul 5.1. din partea judecătorului, să sesizeze instanţa disciplinară sau cel puţin să recomande o asemenea sesizare unei anumite autorităţi care are, potrivit statutului, competenţa de a o face”.

Într-o concepţie oarecum diferită, Principiul ONU nr. 16 acordă imunitate civilă judecătorilor: „Fără a aduce vreo atingere procedurii disciplinare sau dreptului de a face apel ori de a obţine o compensaţie din partea statului, în acord cu legile naţionale, judecătorii nu vor putea fi acţionaţi în judecată civilă, pentru îndeplinire de acte abuzive sau pentru omisiuni în exercitarea funcţiilor lor judiciare”. Ceea ce, desigur, nu exclude răspunderea statului pentru erorile judiciare.

În acelaşi fel, pct. 32 din Declaraţia de la Beijing prevede că „Fără prejudicierea vreunei proceduri disciplinare sau a vreunui drept de apel sau a unei compensaţii de la stat, în concordanţă cu dreptul intern, judecătorii trebuie să beneficieze de imunitate raportat la despăgubiri monetare, la acţiuni necorespunzătoare sau la omisiuni în exercitarea funcţiilor lor juridice”.

b. În caz de incapacitate profesională şi pentru comiterea de abateri disciplinare, împotriva judecătorului pot fi luate anumite măsuri. Se pune problema modalităţii de stabilire a tipurilor de sancţiuni şi a organismului care să le aplice.

Ocrotirea independenţei. Principiul 6 pct. 2 al Recomandării (94) 12 solicită în mod expres ca aplicarea sancţiunilor să nu aducă atingere independenţei justiţiei: este esenţial ca judecătorii să nu fie supuşi unor măsuri disciplinare datorită opoziţiei faţă de fondul cauzei decise de judecătorul în cauză. În ceea ce priveşte Belarus, Comitetul pentru Drepturile Omului a menţionat „cu îngrijorare acuzaţiile referitoare la demiterea a doi judecători de către Preşedinte (…) deoarece în cursul îndeplinirii atribuţiilor judiciare ale acestora nu au reuşit să impună şi să colecteze o amendă impusă de puterea executivă”⁴⁹.

Organ competent. În baza dreptului internaţional, judecătorilor supuşi unor proceduri disciplinare trebuie să li se garanteze o procedură legală corectă în faţa unui organism competent, independent şi imparţial care trebuie să fie – sau să fie controlat de – o autoritate independentă de puterea executivă. Deşi Comitetul pentru Drepturile Omului consideră că termenul „independent” din art. 14 alin. (1) al Pactului cere ca un comportament profesional lipsit de etică să fie abordat de către un organ pe deplin independent de influenţa guvernamentală, din reglementarea Principiilor nu rezultă însă această cerinţă: principiul 17 se referă numai la „o procedură corespunzătoare”⁵⁰ şi principiul 20 recomandă ca deciziile din cadrul procedurilor disciplinare şi de altă natură „ar trebui supuse unei examinări independente”⁵¹.

Totuşi, s-ar părea că, cel puţin în temeiul Convenţiei Americane a Drepturilor Omului, puterea legislativă poate deschide proceduri disciplinare împotriva judecătorilor curţilor constituţionale, cu condiţia ca organismul care stabileşte acuzaţiile să respecte în mod strict principiile independenţei şi imparţialităţii şi ca procedurile respective să fie în conformitate cu garanţiile unei proceduri legale corecte stabilite la articolul 8 din Convenţie.

IBA admite că Executivul ar putea participa la procedura disciplinară a judecătorilor numai când este vorba de plângerile adresate lor sau la iniţierea procedurilor disciplinare, dar nu şi la adjudecarea unor asemenea probleme. Puterea de a disciplina sau de a înlătura un judecător trebuie exercitată într-o instituţie care să fie independentă de Executiv⁵².

Principiul 6 pct. 3 din Recomandărea (94)12 propune statelor să constituie conform legii un organ special însărcinat să aplice sancţiunile şi măsurile disciplinare, atât timp cât ele nu sunt examinate de un tribunal, ale cărui decizii trebuie să fie controlate de un organ judiciar superior sau ca această autoritate să fie ea însăşi un organ judiciar superior. Legea trebuie să prevadă procedurile potrivite pentru ca judecător urmărit să beneficieze cel puţin de toate garanţiile unei proceduri echitabile prevăzute de Convenţie, de exemplu prin prevederea posibilităţii de prezentare a argumentelor sale într-un termen rezonabil şi prin prevederea dreptului de a răspunde la toate acuzaţiile aduse contra lui.

Mult mai simplu, Carta Judecătorilor în Europa prevede că organismul competent trebuie să fie alcătuit din judecători, care să acţioneze după reguli prestabilite şi nu ad-hoc. (principiul nr. 9).
Motive. Conform principiilor nr. 18 şi 19 al ONU, judecătorii sunt supuşi suspendării sau eliminării numai din motive de incapacitate sau comportament care-i face necorespunzători pentru îndeplinirea îndatoririlor lor. Toate procedurile disciplinare, de suspendare sau de demitere sunt determinate în conformitate cu standardele existente de conduită judiciară.

Principiul 6 pct. 1 din Recomandarea nr. (94) 12 prevede posibilitatea luării de măsuri dacă judecătorii nu-şi îndeplinesc obligaţiile într-o manieră eficace şi adecvată sau în caz de abateri disciplinare.

În fine, potrivit principiului nr. 9 al Cartei Judecătorilor în Europa, greşelile judiciare sunt motivul sancţionării disciplinare a judecătorului.

Oricum, fundamentele înlăturării unui judecător trebuie reglementate în mod clar în lege şi pot fi numai motive infracţionale, neglijenţe vizibile şi repetate sau datorită unei incapacităţi psihice sau fizice pe care a arătat-o el însuşi, incompatibile cu funcţia de judecător⁵³.

Măsuri. Doar Recomandarea (94) 12 prevede măsurile care s-ar putea lua: desesizarea judecătorului (această măsură este amintită însă şi în Declaraţia de la Beirut drept sancţiune pentru incompetenţa judecătorului); atribuirea altor sarcini judecătorului; sancţiuni pecuniare, cum ar fi reducerea remuneraţiei pe o perioadă determinată de timp; suspendarea.

8. Libertatea de exprimare şi asociere

Drepturile judecătorilor la libertate de exprimare şi asociere sunt esenţiale într-o societate democratică care respectă statul de drept şi drepturile omului. Dreptul la asociere profesională al judecătorilor trebuie recunoscut, pentru a permite judecătorilor să fie consultaţi mai ales asupra regulilor statutare ale acestora, aspra eticii şi a altor chestiuni, asupra problemelor justiţiei, şi pentru a permite apărarea intereselor lor legitime⁵⁴.

La fel ca orice cetăţean, judecătorii au libertate de exprimare, credinţă, asociere şi întrunire, totuşi cu condiţia ca prin exercitarea acestor drepturi să se comporte întotdeauna astfel încât să păstreze demnitatea funcţiei, precum şi imparţialitatea şi independenţa autorităţii judecătoreşti⁵⁵

Potrivit Principiului 9 ONU, judecătorii sunt liberi să pună bazele şi să se alăture unor asociaţii de judecători sau altor organizaţii care să le reprezinte interesele, care să promoveze pregătirea lor profesională şi care să protejeze independenţa justiţiei. Şi Principiul 4 al Recomandării nr. (94) 12 prevede că „Judecătorii trebuie să fie liberi de a crea asociaţii având, singure sau în colaborare cu alte organe, sarcina de a conserva independenţa lor şi de a le proteja interesele”.

Garanţia de independenţă nu este doar obiectivă, ea este de asemenea subiectivă, în sensul că judecătorul trebuie să-şi cultive propria independenţă. Ea trebuie să existe chiar în raport cu propria sa persoană. Magistraţii trebuie să se preocupe de apărarea independenţei lor, evitând orice act, orice cuvânt susceptibil să arunce îndoială asupra imparţialităţii lor⁵⁶.
9. Formare şi educaţie

Una din condiţiile de bază ale independenţei este pregătirea profesională. Formarea şi educaţia permanentă a judecătorilor îi va face neşantajabili, rezistenţi la acte de corupţie şi este esenţială pentru respectarea în practică a drepturilor omului şi a face dreptate cu celeritate.

Judecătorului îi revine ca obligaţie fundamentală îndatorirea de a-şi dezvolta calităţile intelectuale şi morale care stau la baza conduitei independente şi imparţiale în judecarea fiecărui caz. De aceea principiul independenţei judecătorului se află într-o strânsă legătură cu principiul responsabilităţii judecătorului pentru calitatea activităţii sale profesionale, iar echilibrul dintre aceste două principii creeează condiţiile procesului echitabil.

Principiul V.3.g al Recomandării nr. (94) 12 a Consiliului Europei prevede ca „judecătorii să urmeze toate etapele de pregătire profesională necesare pentru a-şi îndeplini atribuţiile într-o manieră eficientă şi adecvată. Statele trebuie să adopte măsuri efective în acest sens şi să ia măsurile corespunzătoare pentru a se asigura că mai mulţi judecători beneficiază de formare corespunzătoare”. Declaraţia de la Cairo prevede în recomandarea nr. 3 că toate aspectele referitoare la studiul şi programele de instruire, asigurate de stat, trebuie supuse supervizării judecătoreşti, şi că programele de calificare se vor concentra atât pe instruirea profesională şi judiciară, cât şi pe cea legată de dezvoltarea individuală. Dar responsabilitatea pregătirii adecvate revine în egală măsură judecătorilor înşişi şi asociaţiilor profesionale de judecători, conform principiului 9 din Principiile de bază.

Formarea nu trebuie să privească doar dreptul naţional, substanţial şi procedural, ci şi dreptul internaţional al drepturilor omului şi programe de educaţie privind contextul social⁵⁷.
10. Publicitatea şedinţei de judecată

Asigurarea publicităţii dezbaterilor care se desfăşoară în faţa judecătorilor este o garanţie a corectitudinii şi imparţialităţii judecătorilor, a independenţei acestora, contribuind totodată la promovarea încrederii cetăţenilor în administrarea justiţiei⁵⁸.

Articolul 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului permite instanţei să decidă desfăşurarea dezbaterilor în şedinţă secretă dacă dezbaterea publică ar putea vătăma ordinea sau moralitatea publică sau părţile şi ar aprecia că astfel s-ar asigura o mai bună judecare sau administrare a probelor. În acest fel, judecătorul este chemat să facă o permanentă analiză a interesului public şi privat din cauză.

Cu privire la pronunţarea soluţiilor, Curtea de la Strabourg a reţinut că pentru a fi respectate exigenţele art. 6 din Convenţie nu este absolut necesar ca pronunţarea să fie făcută în şedinţă publică, hotărârile putând fi aduse la cunoştinţă publică şi într-o altă modalitate, cum ar fi, spre exemplu, depunerea hotărârii la grefa accesibilă publicului⁵⁹.
11. Obligaţia motivării hotărârii

Este inerent noţiunii unui tribunal competent, independent şi imparţial faptul că acesta trebuie să-şi motiveze deciziile. Principiul V pct 3b) din Recomandarea (94) 12 arată că judecătorii, cu excepţia cazului când legea sau practica stabilă dispun altfel, trebuie să-şi motiveze decizia lor clar şi complet, utilizând termeni uşor de înţeles.

În legătură cu acest aspect, Curtea Europeană a susţinut, în cauza Higgins şi alţii, că această obligaţie „nu poate fi înţeleasă ca necesitând un răspuns detaliat la fiecare argument”, dar că „măsura în care se aplică această sarcină de a motiva poate varia în funcţie de natura deciziei şi trebuie determinată ţinând cont de împrejurările cauzei”⁶⁰. Atunci când Curtea de Casaţie nu a dat în hotărârea sa explicaţii exprese şi specifice asupra unei reclamaţii conform căreia Curtea de Apel nu a fost imparţială, Curtea a stabilit o încălcare a articolului 6 paragraful 1⁶¹.
12. Importanţa independenţei justiţiei

Pentru funcţionarea adecvată a justiţiei, independenţa acesteia asigură imparţialitatea judecătorilor şi, astfel, obiectivitatea şi corectitudinea soluţiei pronunţate de ei.

În guvernările moderne, un grad înalt de independenţă a justiţiei se corelează cu stabilitatea politică, respectul drepturilor omului şi vitalitatea altor instituţii democratice. Astfel, independenţa are efect şi asupra vieţii sociale: ea este importantă pentru creşterea economică (studiile din Anglia) şi pentru libertatea politică⁶² (studiile din SUA).

1 De aici rezultă diferenţa dintre noţiunile de „autoritate judecătorească”, care cuprinde instanţele judecătoreşti, Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii, şi „puterea judecătorească”, care se referă doar la instanţe.

2 Olivier Duhamel, Yvenes Mány, Dictionnaire constitutionnel, Paris, PUF, 1992, p. 780.

3 Principiul ONU nr. 3.

4 Articolul 2 din Statutul Universal al Judecătorilor.

5 Principiul 2 pct. 2 lit. d din Recomandarea R (94) 12 privind independenţa, eficacitatea şi rolul judecătorilor.

6 Articolul 1 alin. 1 din Statutul Universal al Judecătorilor, adoptat de Uniunea Internaţională a Magistraţilor în 1999 la Taipei.

7 Declaraţia cu privire la principiile independenţei judiciare şi a accesului la justiţie a fost adoptată la Primul Colocviu Internaţional Judiciar cu privire la Drepturile Omului ce a avut loc la Suva în Fiji, 6-8 august 2004.

8 A se vedea, de exemplu, documentul ONU E/CN.4/2000/61, Raportul Raportorului Special privind independenţa judecătorilor şi a avocaţilor, p. 74; şi „Atacuri asupra justiţiei – Hărţuirea şi persecutarea judecătorilor şi a avocaţilor” (Centrul pentru Independenţa Judecătorilor şi a Avocaţilor (CIJL), Geneva), a zecea ediţie, ianuarie 1999 – februarie 2000, p. 499.

9 Comisia EDO, 18.12.1980, nr. 8603/1979, Crociani ş.a. vs. Italia.

10 În Decizia nr. 39/1996, Curtea Constituţională din România a reţinut că sistemul de exigenţe creat pentru numirea în funcţie a magistraţilor „este destinat realizării efective a principiului independenţei judecătorilor şi asigurării în acelaşi timp a profesionalismului şi prestigiului justiţiei".

11 Doc. ONU GAOR, A/50/40 (vol I), paragrafele 288 şi 301.

12 Standardele IBA, pct.23a.

13 Punctele 14 şi 15 din Declaraţia de la Beijing

14 Principiul nr. 10 din Principiile de Bază ale ONU.

15 Doc. ONU GAOR, A/53/40 (vol I), parag. 132. Recomandarea a şasea din Declaraţia de la Beirut prevede înlăturarea din legi a discriminărilor legate de femei pentru asumarea responsabilităţilor judiciare.

16 Doc. ONU GAOR, A/52/40 (vol I), parag. 224.

17 În Zambia s-a propus modificarea Constituţiei cu privire la numirea judecătorilor Curţii Supreme de către Preşedinte sub rezerva ratificării de către Adunarea Naţională, fără nici un fel de protecţie sau cercetare de către o instanţă judiciară independentă (Doc. ONU GAOR, A/51/40, parag. 202 pentru Zambia şi Doc. ONU GAOR, A/52/40 (vol. I), parag. 379 pentru Slovacia.

18 Principiul I pct 2 lit c) din Recomandarea (94) 12 a CoE.

19 Principiul 4 din Carta Judecătorilor în Europa, adoptată de Asociaţia Europeană a Magistraţilor, la 4 noiembrie 1997. Asociaţia are ca membri asociaţii naţionale din 38 de state europene.

20 Principiul ONU nr. 12 .

21 Raportorul Special privind independenţa judecătorilor şi avocaţilor, doc. ONU E/CN.4/2000/61/Add.1, Report on the Mission to Guatemala [Raport privind misiunea în Guatemala], parag. 169 lit. (c).

22 Principiul 6 pct. 2 al Recomandării (94) 12 CoE.

23 Este situaţia din Peru, Doc. ONU GAOR, A/51/40, parag. 352.

24 Ibidem, paragraful 364.

25 A se vedea doc. ONU GAOR, A/53/40 (vol. I), parag. 173.

26 A se vedea secţiunea referitoare la „Răspunderea judecărilor”.

27 Articolul 8 alin. 3 din Statutul Universal al Judecătorilor.

28 Principiul inamovibilităţii, consacrat de art. 125 alin. (1) din Constituţia României a fost definit pentru prima dată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005 (publicată în M. Of. nr. 591 din 8 iulie 2005) cu ocazia declarării neconstitutionalităţii unor dispoziţii din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile justiţiei şi proprietăţii. Curtea a stabilit două definiţii ale acestui principiu: „judecătorilor nu li se poate modifica, fără consimţământul lor, statutul în timpul exercitării funcţiei”, respectiv „acea stare de drept, care în garantarea independenţei judecătorilor, îi apără de riscul de a fi demişi, destituiţi sau retrogradaţi la alte instanţe prin delegare, detaşare sau chiar prin promovare, fără consimţământul lor”.

29 Curtea Europeană a Drepturilor Omului, plângerea nr. 7360/76 în cauza Zand vs. Austria, hotărârea Le Compte, Van Leuven şi De Meyere din 23 iunie 1981, seria A nr. 43, p. 24.

30 I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 56.

31 Pct. 2 lit. f din Recomandarea (94) 12 CoE.

32 În ceea ce priveşte reprezentarea minorităţilor în profesia juridică în Statele Unite, a se vedea raportul elaborat de Comisia Asociaţiei Baroului American, privind diversitatea rasială şi etnică în cadrul profesiei, intitulat Miles to Go 2000: Progress of Minorities in the Legal Profession [Drumul de parcurs 2000: Progresul minorităţilor în cadrul profesiei juridice]. Conform acestui raport, reprezentarea minorităţilor în profesia juridică este semnificativ mai redusă decât în cele mai multe alte profesii. Chiar dacă dedicat în principal avocaţilor, raportul conţine şi o subsecţiune privind autoritatea judecătorească; a se vedea www.abanet.org/minorities .

33 Recomandarea nr. (94) 12 a CoE subliniază că „toate deciziile referitoare la selecţia şi cariera judecătorilor ar trebui să se bazeze pe criterii obiective” şi că nu numai selecţia judecătorilor, ci şi cariera acestora „ar trebui să se bazeze pe merit, având în vedere calificările, integritatea, capacitatea şi eficienţa”; mai mult, deciziile referitoare la cariera judecătorilor trebuie să fie independente atât de guvern, cât şi de administraţie (principiul I.2.c).

34 Punctul 3.4 din Carta Europeană privind Statutul Judecătorilor.

35 Articolul 13 din Statutul Universal al Judecătorilor, adoptat de Uniunea Internaţională a Magistraţilor în 1999, la Taipei.

36 Punctele 6.1 şi 6.2 din Carta europeană privind statutul judecătorilor, adoptată sub egida Consiliului Europei, de către participanţii la reuniunea multilaterală consacrată statutului judecătorilor în Europa, organizată între 8 şi 10 iulie 1998 la Strasbourg.

37 Statutul Universal al Judecătorilor a fost adoptat de Uniunea Internaţională a Magistraţilor în 1999, la Taipei.

38 Standardele Minime de Independenţă Judiciară, adoptate de International Bar Association în 1982, la New Delhi.

39 De exemplu, Constituţia Australiei interzicereducerea salariilor judecătorilor.

40 (1997) N.C.S. 3 Manitoba Provincial Judges Assn. vs. Manitoba (Ministerul Justiţiei) p.5, referinţe la http://en.wikipedia.org/wiki/Provincial_Judges_Reference şi pe larg la http://scc.lexum.umontreal.ca/en/1997/1997rcs3-3/1997rcs3-3.html.

41 Idem, p. 12.

42 Ibidem. Comitetul de remunerare a judecătorilor era un organism creat prin Provincial Court Act în scopul prezentării de rapoarte privind salariile judecătorilor în faţa puterii legislative.

43 Ibidem.

44 H.G. nr. 719/2005 prevede 4221 posturi de gardieni pentru instanţe şi 1.450 de posturi pentru protejarea judecătorilor şi procurorilor şi a familiilor acestora, în cazul când au fost ameninţaţi.

45 Punctele 1.3 şi 1.4 din Carta Europeană privind Statutul judecătorilor.

46 Punctul 8 din Declaraţia de la Beijing.

47 Doc. ONU GAOR, A/54/40 (vol. I), parag. 299, 300.

48 A se vedea Avizul 3 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) privind principiile şi reglementările care domină imperativele profesionale care se aplică judecătorilor şi în mod special deontologia, comportamentele incompatibile şi imparţialitatea, parag. 5.3 şi 5.3.

49 Doc. ONU GAOR, A/53/40 (vol. I), parag. 149.

50 „Orice acuzaţie sau plângere făcută împotriva unui judecător, în ceea ce-i priveşte capacitatea judiciară sau profesională, va fi luată în considerare fără întârziere şi în mod echitabil, după o procedură adecvată. Judecătorul are dreptul să răspundă învinuirilor şi va fi audiat în mod echitabil. Examinarea cazului în stadiul său iniţial va fi confidenţială, cu excepţia cazului în care judecătorul va solicita să se procedeze altfel”.

51 „Deciziile din cadrul procedurilor disciplinare, de suspendare sau demitere ar trebui supuse unei examinări independente. Acest principiu nu se aplică deciziilor instanţei supreme şi celor ale autorităţii legislative în proceduri de destituire sau similare”.

52 Punctul 4.a din Standardele IBA.

53 Punctul 29 din Standardele IBA.

54 Articolul 12 din Statutul Universal al Judecătorilor.

55 Principiul 8 din Principiile de bază.

56 W. Ganshof van der Meersch, Reflecţii asupra artei de a judeca şi de a exercita funcţia judiciară, J.T., 1973, p. 511.

57 Dacă programe educaţionale precum, de exemplu, „educaţia privind contextul social” ar trebui să fie obligatorii pentru judecători şi, în acest caz, în ce mod vor răspunde judecătorii pentru refuzul de a participa este totuşi o chestiune care a dat naştere la dezbateri în Canada – a se vedea discursul Onorabilului Antonio Lamer, P.C., judecător şef al Canadei, „The Tension Between Judicial Accountability and Judicial Independence: A Canadian Perspective” [Tensiunea dintre răspunderea judiciară şi independenţa judiciară: o perspectivă canadiană] (Singapore Academy of Law Annual Lecture 1996 [Academia de lectură juridică anuală, din Singapore, 1996]), publicat la www.sal.org.sg/lect96.html, discuţie la pp. 8-9.

58 C.C., Decizia nr. 308 din 08.07.2004, publicată în M.Of. nr. 887/29.09.2004.

59 CEDO, Băcanu şi SC «R» SA vs. România, hotărârea din 03.03.2009.

60 CEDO, Higgins şi alţii vs. Franţa, 1998, Rapoartele 1998-I, p. 60, alin. 42.

61 Idem, p. 61, alin. 43.

62 Aceasta din moment ce justiţia soluţionează conflictele dintre oamenii politici, partidele politice, guvernare şi cetăţeni etc.