Informatică Lector univ drd. Cristian-mihai pomohaci
Yüklə 2,84 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Repartiţia geografică a pădurilor şi industria lemnului
- Industria materialelor de construcţii
- Geografia serviciilor
- GEOGRAFIE POLITICĂ UNIVERSALĂ
- Structura teritorială a economiei mondiale
- Geografia statului şi a naţiunii; geografia graniţelor
| Industria chimică
Această ramură industrială utilizează materii prime extrem de diversificate. . Industria petrochimică prelucrează petrolul şi gazele naturale. – Masele plastice şi răşinile sintetice. Dintre produsele acestei grupe enumerăm: polietilena, policlorura de vinil, polistirenul, polipropilena, răşinile termorezistente, siliconul ş.a. Cele mai mari şi mai diversificate producţii au: SUA, Japonia, Germania, Franţa ş.a. – Firele şi fibrele sintetice reprezintă grupa de polimeri care înlocuieşte o serie de produse naturale. Principalele ţări producătoare de fire şi fibre poliamidice şi poliacrilonitrilice sunt: SUA, Coreea de Sud, Germania, Japonia ş.a. 376
– Cauciucul sintetic se produce pe baza elastomerilor de tipul butadienei, la care se adaugă negrul de fum şi cantităţi variabile de cauciuc natural. Producţii mari de cauciuc sintetic se obţin în SUA, Japonia, Rusia, Franţa, Germania, China, Marea Britanie, Italia. . Industria carbochimică. Materia primă o reprezintă cărbunii superiori. Se obţin: cocs, gudroane, benzoli ş.a. Principalele centre ale industriei carbochimice sunt situate în Germania (Saar, Ruhr), Ucraina (Krivoi Rog), Rusia (Kursk), Franţa (bazinul Lorena), China (Fushun). . Industria produselor clorosodice. Materia primă o constituie sarea de bucătărie. Din prelucrarea industrială a sării rezultă: clorul, soda caustică, soda calcinată. Ţările care produc mari cantităţi de sodă caustică sunt: SUA, China, Japonia, Germania, Rusia. . Industria acidului sulfuric. Sulful este materia primă. Cantităţile cele mai mari de acid sulfuric se produc în SUA, China, Maroc, Japonia, Rusia. . Industria îngrăşămintelor chimice: – îngrăşămintele azotoase. Unităţile de producţie sunt amplasate în apropierea materiilor prime: rafinării de petrol, conducte de gaze naturale, zăcăminte de petrol, oraşe-port, bazine huilifere etc. Cantităţi mari de îngrăşăminte azotoase produc: SUA, Canada, Franţa, Olanda, Marea Britanie, Germania, Rusia; – îngrăşăminte chimice potasice se obţin pe baza sărurilor de potasiu în SUA, Canada, Israel, Tunisia, Rusia; – îngrăşăminte fosfatice se produc pe baza fosfaţilor naturali. Principalele ţări producătoare sunt: China, Rusia, Maroc. . Industria celulozei şi hârtiei. Materiile prime: lemnul de răşinoase şi de foioase, stuful, iarba alfa, trestia de zahăr, iuta, bambusul, paiele. În SUA, principalele centre sunt: Seatle, Charleston, Savannah, New Orleans, în Canada: Vancouver, Quebec, în Japonia, Kushiro.
. Industria de medicamente. Materia primă o reprezintă plantele, mediul marin, produsele industriei chimice şi alimentare. Principalele producătoare: SUA, Germania, Elveţia, Suedia, Franţa, Italia ş.a. 9. Repartiţia geografică a pădurilor şi industria lemnului Repartiţia geografică a pădurilor. Fondul forestier este repartizat în funcţie de treptele de relief, zonele climatice, sol. Din totalul 377 suprafeţelor împădurite, 54% revine pădurilor din zona intertropicală, 25% pădurilor de conifere din zona temperată şi 21% pădurilor de foioase (din zona temperată). Dintre subramurile industriei prelucrării lemnului fac parte: – Industria cherestelei. Cele mai mari centre de producţie sunt în SUA (Seatle, Coulle, Detroit), în Rusia (Arhanghelsk, Murmansk, Serov, Igarka), Canada (Vancouver, Winnipeg). Alte producătoare de cherestea sunt: China, Suedia, Brazilia ş.a. – Industria semifabricatelor furnizează placaje, furnire, plăci lemnoase, plăci fibrolemnoase. SUA deţine primul loc la producţia de PAL, Canada la producţia de PFL. – Industria mobilei este dominată de SUA, Canada, Franţa, Italia.
– Producţia de instrumente muzicale are vechi tradiţii în Italia, Austria, Germania, Cehia, Franţa. 10. Industria materialelor de construcţii
– Industria lianţilor foloseşte ca materii prime calcarele, dolomitele, marnele şi argilele. – Industria cimentului (China, SUA, Japonia, India, Coreea de Sud, Thailanda, Brazilia). – Industria ceramicii foloseşte ca materie primă argila comună şi caolinul: industria porţelanului (Japonia, China, Franţa, Germania, Cehia, Coreea de Sud); industria faianţei (China, Japonia, Franţa). – Industria prefabricatelor are o producţie diversificată în ţările dezvoltate. 11. Geografia serviciilor În structura serviciilor sunt cuprinse următoarele categorii: – serviciile cu scop comercial (transport, comerţ, bănci, asigurări etc.); – serviciile profesionale (consultanţă juridică, financiară, medicale, de învăţământ); – serviciile pentru consumul personal (reparaţii, curăţenie etc.). Ponderea mare a serviciilor este specifică societăţilor post-industriale. 378
. Geografia transporturilor Clasificarea transporturilor: – A. Transporturile feroviare. Lungimea căilor ferate este de 1 600 000 km. Deosebirile în privinţa dotării cu căi ferate ies în evidenţă din analiza densităţii (Germania 114.4 km la 1 000 km2, Luxemburg 106,3, SUA 20,0, iar Asia, America de Sud, Africa şi Australia au densităţi reduse). Căile ferate se clasifică după: particularităţile mediului geografic, ecartament, intensitatea traficului de călători şi mărfuri. Curenţii de transport mărfuri sunt orientaţi pe linii magistrale. – B. Transporturile rutiere. Lungimea drumurilor modernizate depăşeşte 15 milioane km, iar a autostrăzilor 85 000 km. După destinaţia traficului, căile rutiere se clasifică în: autostrăzi, şosele continentale şi transcontinentale, drumuri naţionale, regionale şi de interes local. America de Nord (SUA şi Canada) deţine cea mai mare reţea de autostrăzi, urmată de Europa.
– C. Transporturile navale: – transporturile fluviale. În Europa, navigaţia fluvială se face pe: Sena, Tamisa, Rin, Dunăre, Volga ş.a., precum şi pe canale. În America de Nord, pe Mississippi şi afluenţii acestuia, canalul Erie, canalul Welland; – transporturile maritime. Densitatea maximă a rutelor maritime este în Atlanticul de Nord, urmată de Pacificul de Nord. După specificul lor, porturile se încadrează în două mari categorii: porturi cu trafic complex şi porturi specializate în traficul anumitor mărfuri (petroliere, carbonifere, mineraliere ş.a.). – D. Transporturile aeriene sunt cele mai rapide şi folosesc rutele cele mai scurte. Aeroporturile se clasifică după volumul traficului, destinaţie, tipul operaţiilor. SUA deţine o vastă reţea de linii aeriene. – E. Transporturile speciale şi telecomunicaţiile: - transportul petrolului prin conducte; - gazoductele; - transportul energiei electrice; - transportul prin cablu; - reţele telefonice; - emisiunile de radiodifuziune; - emisiunile de televiziune; - societăţile WWW. 379
. Geografia turismului Fenomenul turismului ca element principal al mediului geografic este amplu şi complex (deşi unii economişti reduc turismul la serviciile oferite şi la profitul realizat). În esenţă, turismul este nemijlocit influenţat de: factorii de atracţie, factorii economici, factorul demografic, factorii psihosociali, factorii politici interni şi externi, factorii de natură geoecologică. Tipurile de turism se pot clasifica după scop, durată, zona de provenienţă, numărul participanţilor, după gradul de pregătire a activităţii, după modul în care se desfăşoară , după regiunea de destinaţie, după mijlocul de transport, după vârsta turiştilor, după criteriul social, după potenţialul şi serviciile turistice. Unităţile taxonomice sunt: regiunile turistice, zonele turistice, centrele turistice, obiectivele şi punctele turistice amenajate. Marile regiuni turistice ale lumii sunt: Europa Central-Nordică, Litoralul mediteranean european şi al Atlanticului de Est, America de Nord, America Centrală şi de Sud, Extremul Orient, China şi Indochina, India şi ţările din zona Golfului, CSI, Africa, Australia, Noua Zeelandă şi Insulele Oceaniei. Regiunile turistice ale României sunt: Munţii Apuseni, Munţii Banatului, Carpaţii Orientali, Carpaţii Meridionali, Litoralul Mării Negre şi Delta Dunării. Circulaţia turistică. După fluxurile şi veniturile din turism, ţările se clasifică în: ţări de recepţie, ţări emitente şi de recepţie, ţări de tranzit, ţări de tranzit şi de recepţie. PARTEA A II-A. GEOGRAFIE POLITICĂ UNIVERSALĂ 1. Geografia politică de la apariţie până la abordările actuale 1.1. Geografia politică din Antichitate până în a doua jumătate
Deşi această disciplină s-a individualizat şi consolidat în cadrul geografiei umane în secolul precedent, preocupările pentru cunoaşterea şi evaluarea raporturilor dintre aspectele politice şi mediul geografic au existat încă din comuna primitivă de la formarea ginţilor şi triburilor şi s-au amplificat în urma apariţiei statelor, a marilor descoperiri geografice, a conflictelor militare, a avântului economic, a luptelor pentru pieţe de desfacere şi a conflagraţiilor mondiale. 380 După 1980, preocupările de geografie politică revin în spaţiul public şi cel ştiinţific într-o manieră din ce în ce mai insistentă. Primele încercări de abordare scrisă a problematicii geografiei politice aparţin filozofilor, istoricilor şi geografilor din Grecia antică şi din Imperiul roman (Herodot, Platon, Hippocrate, Aristotel, Strabon, Sun Tsu, Abd-al Rahman, Ibn-Khaldun). 1.2. Geografia politică din perioada de tranziţie spre civilizaţia industrială şi epoca marilor descoperiri geografice până la jumătatea secolului al XIX-lea În secolele XIV-XVI are loc tranziţia spre civilizaţia industrială. În timpul Renaşterii se pun bazele studiului experimental al naturii, apar premisele mondializării economiei, iar descoperirile geografice au pregătit terenul pentru declanşarea confruntărilor de putere şi are loc prima împărţire politico-economică a lumii, apoi începe cursa pentru dominaţia economică.
plan psiho-social, aşezarea pe litoral dezvoltă anumite calităţi; a acordat o atenţie prioritară climei şi a susţinut că mediul natural determină forma de guvernare a societăţii, activitatea şi formele statului. Willim Petty (1624-1687) este considerat întemeietorul geografiei politice; a considerat căile navigabile ca factor favorizant al comerţului şi războiului, s-a preocupat de studiul mărimii ideale demografice şi teritoriale a statelor şi de localizarea lor. Charles Montesquieu (1689-1755), în lucrarea Spiritul legilor (1748), afirma că între factorii geografici şi manifestările politice există o relaţie nemijlocită.
lucrare intitulată Geografia politică (1750). Conceptul influenţei mediului natural asupra activităţii politice a dominat gândirea geografilor şi scriitorilor din mediile academice până în secolul al XIX-lea. Alexander von Humboldt (1769-1859) – creatorul geografiei moderne – a surprins relaţiile dintre mediul natural, politica de stat şi nivelul exploatării resurselor, iar Karl Ritter (1779-1859) susţinea că Dumnezeu a creat omul în cadrul unui mediu de unde nu este nici o scăpare. Filozoful Fichte (1762-1814) susţinea că poporului german, care ar poseda germenele perfectibilităţii umane, îi revine misiunea mesianică de a înfăptui Imperiul Raţiunii, al Libertăţii şi al Dumnezeirii. În Germania, ideile Renaşterii şi ale iluminismului au căpătat unele trăsături specifice. 381
Friedrich List (1789-1846) vedea expansiunea germană spre vest şi nord (cu anexarea Belgiei, Olandei şi Danemarcei), în est până la Elba şi Oder, în sud-est – penetrarea economică spre Dardanele; graniţele statelor balcanice erau considerate obstacole artificiale etc. 1.3. Geografia politică şi geostrategia în a doua jumătate
Adevăratul fondator al geografiei politice (conceptul şi metodologia) este Friederik Ratzel (1844-1904). Acesta, în tinereţe, a fost zoolog, iar analiza societăţii a efectuat-o prin intermediul unor viziuni biologizante. Dintre lucrările sale menţionăm: Antropogeografia (1877),
sa principală. Ratzel considera spaţiul ca o forţă politică în sine care decide soarta statelor („…este de natura statelor să se dezvolte în întrecere cu statele vecine, trofeele fiind adeseori părţi din teritoriul acestora…”) (Gűnter Hayden, Critica geopoliticii germane, Editura Politică, Bucureşti, 1960.) „Până la Ratzel, sub numele de geografie politică se înţelegea o înşirare de suprafeţe ale statelor şi provinciilor, de graniţe, populaţii, împărţiri administrative, forme de guvern… şi alte amănunte fără spirit geografic” (Ion Conea, Geopolitica şi structura obiectului, Sociologia Românească, nr. 9-10, an I, 1937). În concepţia lui Ratzel, geografia politică avea ca obiect de studiu – statul – o realitate biologică. Pentru Ratzel, concentrarea crescândă a statelor urmează un drum fatal şi ineluctabil. Megalostatismul trebuia să învingă peste tot; şi peste tot microstatismul trebuia să dispară. În fundamentarea teoriei sale despre stat, Ratzel foloseşte două concepte de bază: spaţiul şi poziţia. Ratzel consideră „simţul spaţiului” ca pe o calitate înnăscută; poziţia unui stat trebuia considerată în raport cu vecinii, iar mărimea spaţiului ocupat şi avantajul poziţiei explică particularităţile istoriei sale politice. În acest sens, Ratzel afirma: „Un popor creşte prin aceea că-şi măreşte numărul, o ţară prin aceea că-şi măreşte teritoriul. Întrucât unui popor în creştere îi trebuie un teritoriu nou, el creşte peste marginile ţării. Mai întâi el valorifică în interior pentru sine şi pentru stat, pământul care n-a fost încă ocupat: aceasta este colonizarea internă. Dacă nici acesta nu mai ajunge, atunci poporul năvăleşte în afară şi apar toate acele forme ale creşterii spaţiale…aceasta este 382
colonizarea externă. Invazia militară, cucerirea, este adeseori strâns legată de această colonizare … Spaţiul nou în care un popor prinde rădăcini, este ca un izvor din care se reîmprospătează sentimentul naţional” ( Gűnter Hayden, op.cit., 1960). Ştiinţific, ideea lui Ratzel despre mărimea teritorială nu se confirmă, iar incitarea la agresiune contra altor state va lua forme aberante în timpul regimului hitlerist; discipolii săi, Moeller van den Bruck (1876-1925), Friederich Naumann (1860-1919), Heinrich von Treitschke ş.a. au întocmit chiar proiecte expansioniste care presupuneau folosirea forţei. Heinrich von Treitschke sublinia: „Politica este în primul
(Ibidem). Ratzel a susţinut unele teze respinse ulterior de gândirea ştiinţifică, contribuţiile sale la elaborarea geografiei politice nu pot fi ignorate, nici cele de trezire a interesului pentru geopolitică. Pretenţiile doctrinare ale lui Ratzel au fost contestate de şcoala franceză de geografie politică (prin reprezentanţii săi, Paul Vidal de la Blache, Jean Brunhes, A. Demangeon, Jaques Ancel, André Cheradame ş.a.). André Cheradame a opus tezei spaţiului vital şi concepţiei biologice a statului principiul naţionalităţilor. Părintele şcolii geografice franceze, Paul Vidal de la Blache (1843-1918), a promovat studiul individualităţii unui teritoriu, efectuează o abordare geopolitică diferită în esenţă de cea germană, subliniind importanţa geostrategică şi politică a diverselor elemente din componenţa unei regiuni. Numai activitatea umană, după părerea lui Paul Vidal de la Blache, conferă individualitate unui teritoriu; considera că organizarea teritoriului este rezultatul interacţiunilor politicului, economicului şi socialului (Paul Vidal de la Blache, Principes de Géografie Humaine, Ed. Armand Colin, Paris, 1921) . Camille Vallaux şi Jean Bunhes insistă asupra studiului influenţelor fenomenelor umane asupra condiţiilor geografico-fizice. Albert Demangeon, Emil-Felix Gauthier, Roger Dron, Jaques Ancel şi alţi geografi francezi au meritul de a fi eliberat geopolitica de prejudecăţi, aberaţii, explicaţii fataliste, de a fi deschis calea interpretării geopoliticii în termenii acţiunii umane raţionale. Teoriile lui Ratzel au influenţat destul de puternic şi lumea anglo-saxonă. Alfred Theyer Mahan (1840-1914), amiral în flota SUA, a susţinut că puterea maritimă a unui stat depinde de şase factori, din care 5 aveau puternice valenţe geografice. 383
considerat părintele geografiei umane în Marea Britanie, prin ipotezele sale privind obţinerea unui echilibru între puterile continentale şi cele maritime a favorizat dominaţia mondială a imperiului britanic; ideile sale au avut impact asupra oamenilor politici şi au ecou chiar şi astăzi. În aprilie 1890, într-o conferinţă publică, suedezul Rudolf Kjellen (1864-1922) a utilizat pentru prima dată termenul de geopolitică; dar abia după apariţia în 1916 a lucrării sale Problemele ştiinţifice ale războiului mondial, începe adevărata carieră a acestui termen. Kjellen a dat o interpretare biologizantă politicii de cucerire dusă de unele state. În cadrul geopoliticii, Kjellen distinge: topopolitica (studiul aşezării statului), fiziopolitica (înfăţişarea teritoriului, resursele) şi morfopolitica (studiul formei, graniţelor şi al reţelei de circulaţie). În elaborarea sistemului său de geopolitică, Kjellen s-a folosit de izvoare exclusiv germane: Ratzel, Schoene, Alexander Supar, Herman Wagner. Citind cartea lui Kjellen (Problemele ştiinţifice ale războiului mondial), generalul german Karl Haushofer (1869-1946), pe când se afla pe frontul din Munţii Vosgi, a fost satisfăcut de analiza făcută de autor a situaţiei poporului german. După război, în jurul lui Haushofer s-au grupat tineri universitari de istorie şi geografie, s-a format o adevărată şcoală care a preluat moştenirea geopolitică a lui Kjellen. Şcoala condusă de Haushofer a reuşit să impună în 1919 geopolitica în universităţile germane (ca disciplină de învăţământ), iar în 1924 a devenit disciplină de examen; în întreg sistemul, a fost creată Şcoala Superioară pentru Politică, s-a înfiinţat o publicaţie. În anul 1939 catedra de geopolitică a Şcolii Superioare pentru Politică a devenit Institutul de Geopolitică. Totuşi, definiţiile date acestei discipline de către geopoliticienii germani, în acea perioadă, au fost vagi. În 1932, geograful francez Albert Demangeon scria: „Geopolitica germană renunţă la spiritul său ştiinţific şi se plasează în avangarda propagandei naţionaliste… Ea este un instrument de război” (Anton Golopenţia, Însemnare cu privire la definirea preocupării ce poartă numele de geopolitică, în Geopolitica, Editura Ramuri, Craiova, 1939). Anton Galopenţia considera doctrina geopolitică germană un mit politic. Pierre Gallois considera geopolitica germană din perioada interbelică – „o interpretare deformată a realităţilor…” (Pierre Gallois, Géopolitique, Editura Plon, Paris, 1990.) 384
1.4. Geografia politică după al doilea război mondial După al doilea război mondial, geografia politică a cunoscut un declin considerabil ca o reacţie faţă de şcoala germană de geopolitică. Răstălmăcirea şi denaturarea unora dintre concepte de către şcoala germană de geopolitică au aruncat acest domeniu în sfera cunoaşterii interzise şi a tratamentului represiv al propagandei comuniste. Interzicerea termenului a avut şi alte motivaţii: coaliţia antifascistă a dorit să elimine orice apropiere între practicile geopolitice şi înţelegerile de la Yalta (1945), acordul Ribbentrop-Molotov de împărţire a Europei centrale şi estice în sfere de influenţă, „frontierele interioare” dintre republicile unionale, regiunile autonome, deportările şi strămutările unor populaţii, politica economică ş.a., toate fiind de natură geopolitică. Totuşi, după al doilea război mondial au apărut lucrări care au abordat aspecte ale funcţionalităţii statului (Hartshorne, 1950), a teritoriului unificat (Jones S.B., 1945), a împărţirii lumii în două mari regiuni geostrategice şi şase regiuni politice (Cohen S.B., 1973). Termenul de geopolitică revine după 1980 în dezbaterile politice şi ştiinţifice. Astăzi, funcţionează numeroase centre de geografie politică în America de Nord, Europa de Vest, în Israel, Brazilia, Australia, Africa de Sud, Japonia, Rusia. Uniunea Internaţională de Geografie are în componenţă şi Comisia Asupra Hărţii Politice. Există un mare interes global pentru geografia politică şi se fac eforturi pentru introducerea unor teorii din ştiinţa politică în studiul federalismului, al problemelor electorale, al naţiunii şi naţionalismului, conflictelor locale, al contradicţiilor regionale, efectelor globalizării, evoluţiei economiei asupra păcii ş.a. Geografia politică românească Şcoala de geopolitică românească are o tradiţie de excepţie, ilustrată de pleiada de mari geografi, istorici, sociologi, statisticieni, demografi, care evoluau în acest câmp, precum şi de poziţia geostrategică a ţării dobândită după 1918. Nucleul forte al şcolii româneşti l-a constituit geopolitica naţiunii. Sub egida Societăţii Române de Statistică apare publicaţia Geopolitica şi Geoistoria. Revista română pentru sud-estul european. În primul număr al acestei reviste, celebrul istoric Gh. I. Brătianu menţiona: „Rostul Geopoliticii ne apare mai limpede ca oricând…Ea întăreşte credinţa că nimic nu este pierdut, cât timp păstrăm, neînduplecată şi neştirbită conştiinţa legăturii veşnice dintre acest neam şi 385
pământul său, cât timp se va găsi un glas care să revendice cu tărie, în faţa naţiunii şi a istoriei drepturile ce nu se pot prescrie, pe care împotriviri potrivnicele pot acoperi vremelnic, fără a împiedica însă triumful unei justiţii care întârzie adesea, dar nu lipseşte niciodată” (Geopolitica şi Geoistoria. Revista română pentru sud-estul european, Bucureşti, an I, nr.1/septembrie-octombrie 1941, pag. 16-17). Geograful Simion Mehedinţi (1869-1963) ne-a lăsat cea mai ordonată şi mai logică structură de înţelegere geopolitică a neamului românesc; „abordarea lui Mehedinţi îmbină criteriul universalizării istoriei… cu criteriul organicităţii geo-politice şi geo-etnologice a popoarelor” (Ilie Bădescu, Dan Dungaciu şi colaboratorii, Sociologia şi
1995, pag. 75-76). Mehedinţi pune bazele geopoliticii statului naţional cu particularităţi pentru statul român. Mehedinţi defineşte spaţiile şi factorii geopoliticii: Ţara, Poporul, Statul; lucrarea care a fost consacrată cunoaşterii acestora este Le paix
sfâşierile ţării prin dictatul de la Viena şi apoi la pactul Ribbentrop- Molotov sunt: Ce este Transilvania (1940), România la marginea continentului şi Fruntarea României spre răsărit (1941). Simion Mehedinţi a susţinut că România este, geografic şi etnografic şi istoric, un stat de necesitate europeană. Ca şi alţi oameni de ştiinţă ai vremii, Mehedinţi considera că România deţine „cu adevărat o poziţie cheie” şi stări geografice care determină ca ea să „străjuiască aici în numele şi interesul întregii Europe din spatele ei”.
geografiei şi geopoliticii româneşti. În anul 1937 publică în „Sociologia Românească” (nr. 9-10, an II) un studiu intitulat Geopolitica, o
de lucrări, de o incontestabilă valoare dedicate pământului şi neamului românesc. Geopolitica este considerată de I. Conea o veritabilă „ştiinţă a relaţiilor, a presiunii dintre state”. Într-un studiu publicat în 1941, intitulat
(o poţi afla din cel dintâi tratat de geopolitică care-ţi va cădea sub priviri) e sortită de la începutul lumii să fie sâmbure de ţară… nu piesa de margine secundară, cum a fost…”. Din raţiuni politice, în 1967, publica un material intitulat Cu privire la „teritoriul nucleu” de for- 386
mare a poporului român. Ion Conea combate teza frontierelor naturale în lucrarea Destinul istoric al Carpaţilor. „Nici fluviile, nici munţii nu despart, ci, mai degrabă, unesc” sublinia I. Conea.
geopolitice ale omogenităţii etnice a populaţiei României şi tendinţa de creştere numerică a elementului autohton.
fost pe rând statistician, demograf, sociolog, gânditor politic şi geopolitic. Două studii de referinţă ne indică valoarea demersului teoretic axat pe geopolitică: Contribuţia ştiinţelor sociale la conducerea politicii externe (1937) şi Însemnare cu privire la definirea preocupărilor geopoliticii (1938), dar aportul său este mult mai mare prin studiile care au venit din direcţia cercetării teritoriilor rupte din trupul ţării în 1940 şi care au fost publicate în Geopolitica şi Geoistoria. Geograful Nicolae Alexandru Rădulescu, printr-o serie de lucrări, s-a alăturat excelenţilor teoreticieni chemaţi să apere hotarele României. În acest scop a publicat studiul Unitatea antropogeografică a României. Dar, înainte de publicarea acesteia, în 1940, ieşea de sub tipar un material amplu intitulat Antropologie rasială şi antropogeografică. În perioada interbelică a avut loc o dispută la nivel european în legătură cu poziţia României în Balcani sau în Europa Centrală; printre cei care au participat la aceasta au fost Jacques Ancel, Nicolae Iorga, N.Al. Rădulescu, Mihai David ş.a. (mari geografi şi istorici ai timpului). Într-un studiu intitulat Poziţia geopolitică a României, N.Al. Rădulescu concluziona: „În urma acestei sumare analize…, putem trage concluzia că majoritatea lucrărilor geografice recente consideră România ca un fragment al Europei Centrale – părăsind astfel pentru totdeauna ideea de a plasa ţara noastră în cadrul Peninsulei Balcanice. E un drept care ni s-a refuzat prea mult, dar îl merităm cu prisosinţă şi privim cu toată recunoştinţa spre cercetătorii care ni l-au enunţat”. Datorăm marelui geograf şi alte precizări fundamentale: hotarul românesc dunărean. În 1929 semnează studiul intitulat Între Dunăre şi Mare, în 1940 a publicat Consideraţii geopolitice asupra reţelei hidrografice a României, iar în 1941 Hotarul românesc dunărean. Geopoliticianul român îi găseşte Dunării un întreit rol: de drum, de hotar şi element de polarizare politică a statului românesc. Chestiunea Dunării a fost supusă unei viguroase analize în perioada interbelică (dintre românii care au consacrat studii acestei complexe probleme menţionăm doar câteva nume: Gr. Antipa, E.P. Botez, 387 C. Diamandi, T. Gâlcă, I. Stoenescu-Dunăre, S. Mehedinţi, N. Iorga ş.a.). N. Al. Rădulescu publică în 1942 studiul Probleme româneşti dunărene în care efectuează o analiză laborioasă a dimensiunii statului român şi statutul european al Dunării, afirmând: „De Dunăre se leagă însăşi existenţa statului românesc, a cărui misiune de santinelă europeană la gurile Dunării a dovedit de-a lungul istoriei că o poate îndeplini. Din aceste raţiuni geopolitice, Europa are nevoie în această poziţie de un stat românesc puternic, întreg, având un ţărm la Marea Neagră suficient de întins încât să devină apt pentru paza la gurile Dunării”. În perioada interbelică, Victor Tufescu şi M. Popa-Vereş au iniţiat dezbateri privind plasamentul economic al României în raport cu relaţia Europa-Asia şi unitatea statală a ţării noastre. În concepţia lui Victor Tufescu, unitatea teritorială a României stă la baza rolului economic al României pe această axă; în acest sens, el afirma: „Concluzia care se desprinde din toate e că diferitele regiuni ale ţării, indiferent de stăpânirile sub care au fost nevoite să trăiască, au manifestat din toate timpurile o imperioasă necesitate de completare reciprocă, ca un revers al perfectei unităţi naturale a pământurilor româneşti, ceea ce dovedeşte încă o dată că nu poţi asocia şi disocia ţări şi provincii după voinţă”. Când un asemenea fenomen se întâmplă, reacţiunile naturale „nu vor întârzia să se arate, nimicind economiceşte regiuni întregi” (Funcţiunile economice ale României, în volumul colectiv Unitatea şi funcţiunile pământului şi poporului românesc, Bucureşti, 1943, pag. 78). În buna tradiţie interbelică europeană, intersecţiile geografului Vintilă Mihăilescu cu geopolitica n-au lipsit; acesta a abordat o serie de probleme: harta etnică a României, blocul carpatic românesc, unitatea pământului românesc ş.a. Marele nostru cărturar Nicolae Iorga invoca, de la înălţimea prestigiului său de specialist în istoria universală, „cazul românesc”. Demonstraţiile sale ating apogeul atunci când se referă la ceea ce s-ar putea numi „cucerire a cuceritorilor de către cuceriţi”. Teza argumentaţiei sale este „Poţi să cucereşti mii de kilometri şi cu toate acestea să fii acolo supusul celor pe care i-ai cucerit”. Iorga s-a ridicat singur împotriva unui stil de gândire ce părea a copleşi epoca – nociva iluzie ratzelieană care plasa biologicul la fundamentul naţiunii. El considera dimensiunea spirituală ca singura dimensiune care poate consacra cu adevărat un popor. 1.5. Geografia politică contemporană După anii ’60 ai secolului XX, politologi, sociologi, demografi, geografi ş.a., receptivi la problematica geografiei politice – ca o 388 consecinţă firească a evoluţiei societăţii –, au abordat noi domenii ale geografiei politice, pe lângă cele tradiţionale: dependenţa fostelor colonii de ţările dezvoltate, raporturile centru-periferie, factorii spaţiali care privesc alocarea de bunuri şi servicii, teritorialitatea; totodată, s-au folosit noi metode şi tehnici geografice pentru progresul acestei ştiinţe. Abia după 1980, termenul de geopolitică a revenit în cadrul dezbaterilor politice şi ştiinţifice, mai ales din Marea Britanie şi SUA. Schimbări rapide au avut loc, în ultimele decenii, în întreaga lume: declanşarea a numeroase conflicte locale, destrămarea URSS şi crearea CSI; Germania, Japonia şi China au devenit mari puteri economice; a avut loc destrămarea Iugoslaviei; au apărut noi stări conflictuale în Orientul Apropiat şi Mijlociu, în Europa şi Asia ş.a. În acest context, au apărut grupuri, reviste, asociaţii, comisii specializate în geografie politică (Asociaţia Geografilor Americani, revista „Political Geography”, Comisia Asupra Hărţii Politice a U.I.G., centre de geografie politică în numeroase ţări ş.a). Cel de-al doilea război mondial a avut ca urmare şi remanierea hărţii politice mondiale. Războiul adusese Europa în pragul dezastrului economic. Începe prăbuşirea imperiilor coloniale. Două mari puteri domină planeta: SUA, care accelerează reconstrucţia Europei Occidentale şi a Japoniei, şi URSS, care a cunoscut uriaşe pierderi materiale şi umane ca urmare a invaziei germane, dar a ieşit întărită politic după război. Cu acordul SUA şi Marii Britanii, toată Europa de Est şi o parte a Europei Centrale ajung sub controlul URSS. După un timp, apar tensiuni între URSS şi SUA, izbucneşte „războiul rece”. Pe de altă parte, dezvoltarea armamentului nuclear modifică şi strategia militară. Evoluţiile tehnologice rapide, politica de „descurajare” reciprocă, accelerarea cursei înarmării nucleare se desfăşoară concomitent, în mod paradoxal, cu tendinţe de destindere şi încercări de dezarmare nucleară, de reducere a ameninţărilor la adresa păcii. Miniaturizarea armamentului şi creşterea preciziei sale schimbă condiţiile geostrategice ale unui nou război; după 1975, raportul de forţe pe plan mondial evoluează în favoarea SUA, cu toate eforturile de înarmare ale URSS. Se manifestă, totodată, o intensificare generală a politicii protecţioniste a ţărilor puternic dezvoltate economic, cu consecinţe asupra ţărilor nedezvoltate, dar şi între naţiunile dezvoltate se manifestă contradicţii. De cele mai multe ori, la originea conflictelor stau diferende minore, incapacitatea de a evalua riscurile şi costurile, inflexibilitatea, 389
insuficienta informare a opiniei publice, ideologiile extremiste, fundamentaliste, ultranaţionaliste, în condiţiile când diplomaţiile nu sunt suficient de ofensive. Cu toate că după al doilea război mondial s-au înregistrat numeroase conflicte locale, chiar dacă şi astăzi se menţin tensiuni regionale, teoriile de geopolitică a păcii s-au afirmat tot mai puternic. În ultimele decenii s-a statornicit un nou spaţiu de comunicare, care diminuează efectele propagandei războinice, limitează câmpul de acţiune a guvernelor totalitare. Comerţul şi turismul, acţiunile organizaţiilor internaţionale, dezvoltarea raporturilor dintre state creează condiţii pentru diminuarea diferendelor. Din toamna anului 1989, blocul socialist a cunoscut o implozie în urma crizei profunde pe care o traversa. Prăbuşirea URSS a relansat mecanismul proliferării numărului de state. Din divizarea Cehoslovaciei (1993) au rezultat două state – Cehia şi Slovacia. Pe ruinele fostei Iugoslavii şi-au proclamat independenţa Slovenia şi Croaţia (1991), Bosnia-Herţegovina şi Macedonia (1992). A fost creat statul Serbia-Muntenegru (2002). Injustiţia produce tensiuni şi revolte. Fostele republici sovietice se confruntă cu diferite probleme: acţiuni separatiste, terorism (Cecenia, Transnistria, Nagorno-Karabah, Abhazia ş.a.). Statele subdezvoltate întâmpină mari dificultăţi în schimbarea statutului lor de exportatoare de produse alimentare şi de materii prime, în timp ce naţiunile industrializate cunosc o concentrare excesivă a activităţilor industriale. Geografii (Johnston 1983, Johnston şi Taylor, 1986, Taylor, 1993), punând accentul pe economie, scot în evidenţă factori care determină mutaţiile în repartiţia forţelor de producţie pe planetă.
lumea, noile orientări economice şi politice, opoziţia dintre „periferie” şi „centru”, influenţa crescândă a metropolelor, dimensiunea economică a situaţiei internaţionale. Prin intermediul geografiei politice, geografii au capacitatea de a se pronunţa asupra problemelor lumii contemporane; ei redescoperă aspectele sensibile ale trasării frontierelor, relevă noile dimensiuni ale problemelor naţionale, ale mişcărilor fundamentaliste, noile forme de cooperare, jocul influenţelor şi al dominaţiei pe scena mondială actuală, cooperarea internaţională, devenită indispensabilă datorită globalizării problemelor geoecologice, cauzele şi urmările tensiunilor şi conflictelor ş.a.
390 2. Structura teritorială a economiei mondiale Prima abordare a geografiei politice prin prisma sistemelor mondiale este relativ recentă şi aparţine lui Peter J. Taylor (Taylor J. Peter, Political Geography. World-economy, Nation – state and Locality, Longman, Londra şi New York, 1986). După cum este ştiut, mercantilismul susţinea că la baza bunăstării unei ţări stau dezvoltarea schimbului de mărfuri şi acumularea capitalului bănesc. De la apariţia mercantilismului există obiceiul de a se cere economiei să precizeze mijloacele aflate la dispoziţia oame-nilor de stat. A luat naştere, apoi, economia politică, ce evalua bogăţiile pe care statul le poate mobiliza pentru a-şi îndeplini strategia. Noul demers, iniţiat de P. Taylor, este invers: cadrul general este creat de economie, care desemnează trăsăturile esenţiale ale lumii. După economie vin statele; acestea pot fi poziţionate în centrul sau la periferia economiei – lume. Statele poziţionate central dispun de largi posibilităţi de acţiune; cele din a doua categorie au o suveranitate fără conţinut. În lucrări mai recente (Taylor J. Peter, The Way the Modern World Works. World Hegemony Impasse, John Wiley, Londra,1996) se arată că teoria statului hegemonic opune două forme de dominare: una militară şi a doua, mai voalată, în care statul dominant nu încearcă să se extindă teritorial, dar profită de forţa sa pentru a impune o pace globală celorlalte state din sistem. 2.1. Elementele de bază ale economiei mondiale sunt: a) Piaţa mondială. După cum se ştie, pieţele precapitaliste erau bazate pe preţuri fixe. Producţia de mărfuri are o valoare determinată de cererea şi oferta de pe piaţa internaţională. Economia se bazează pe o singură piaţă (mondială şi capitalistă). Într-o astfel de economie, producţia este destinată schimbului, şi nu consumului. Piaţa mondială determină cantitatea, localizarea şi tipul de producţie. În ultimii 50 de ani, companiile multinaţionale au dominat piaţa mondială. b) Sistemul statal constituie un alt element de bază al economiei mondiale. Statele au o economie organizată şi o recunoaştere internaţională. În economia mondială sunt numeroase entităţi politico-statale, aflate în competiţie. Marile puteri şi superputerile influenţează puternic economia mondială. 391 c) Al treilea element de bază îl constituie o structură pe trei nivele. Această structură cuprinde ţările centrale, ţările cu statut de semiperiferie şi ţările cu statut de periferie. Statele şi celelalte organizaţii sunt analizate de pe poziţiile pieţei mondiale (globale), şi nu de pe acelea ale sistemului mondial de state. Într-o piaţă globală, unităţile fundamentale încetează să mai fie statele şi economiile naţionale, înlocuite tot mai mult prin modelele de producţie
care operează dincolo de graniţele naţionale şi nu sunt legaţi de nici un teritoriu naţional sau guvern. „Reţelele globale financiare şi tipurile de comerţ internaţional modelează politicile economice naţionale. Guvernele naţionale care ignoră sau opun rezistenţă presiunilor pieţei, după cum se spune că au făcut Marea Britanie în anii ’70, Franţa în anii ’80, sau Suedia în anii ’90, prin subvenţionarea locurilor de muncă, protejarea unor industrii necompetitive sau cheltuieli mai mari decât erau pregătite să suporte pieţele, îşi asumă riscul unor crize financiare. Dacă guvernele persistă în acest tip de politică, ele suferă pedepse ca scăderea performanţei economice, deprecierea monedei şi scăderea investiţiilor” (Andrew Gamble, Politică şi destin – sfârşitul ISTORIEI, sfârşitul POLITICII, sfârşitul STATULUI, Editura Antet, Bucureşti, 2000, pag. 34). Acelaşi autor subliniază că afirmarea pieţei globale înseamnă că guvernele îşi pierd autonomia şi „devin neputincioase” în faţa forţelor economice globale, care acţionează ca nişte trupe de asalt împotriva tuturor barierelor aflate în calea competiţiei deschise şi schimbului. Tendinţele de globalizare au fost însoţite de anumite schimbări în economia mondială care au slăbit statele-naţiuni şi chiar le-au ştirbit suveranitatea.
pot oferi pentru creşterea securităţii lor economice. Se manifestă dificultăţi considerabile din cauza dezechilibrelor care există între state sau între statele – nucleu şi cele de la periferii. Acest fapt este mai evident în cele două Americi, din cauza poziţiei dominante a Statelor Unite, dar el se manifestă şi în Asia de Est, din cauza existenţei a două state cu potenţial de conducere – Japonia şi China. În afara regiunilor dezvoltate, cooperarea regională este încă scăzută. Posibilităţile multor state, mai ales ale celor slab dezvoltate, de a modela piaţa globală în propriul folos sunt foarte limitate. 392 Dinamismul economic american asigură condiţiile necesare exercitării supremaţiei mondiale. Imediat după al doilea război mondial, economia americană furniza peste 50% din Produsul Naţional Brut (PNB) al lumii. Refacerea economică a Europei Occidentale şi a Japoniei, urmată de fenomenul mai larg al dinamismului economic al Asiei, a redus ponderea SUA în PNB-ul mondial şi, mai precis, partea sa din producţia industrială a lumii, stabilizată la circa 30 %. SUA şi-a menţinut totuşi puternicul avantaj competitiv în tehnologia informaţiei, decisivă din punct de vedere economic. În domeniile hotărâtoare ale economiei, SUA îşi menţine şi chiar îşi măreşte avantajul în ce priveşte productivitatea faţă de rivalii vest-europeni sau japonezi. Statele Unite ale Americii deţin poziţia supremă în domenii decisive ale puterii mondiale: din punct de vedere militar, au o extindere mondială neegalată; din punct de vedere economic, rămân principala locomotivă a creşterii mondiale chiar dacă, sub anumite aspecte, sunt concurate de Japonia şi Germania (nici una din acestea nu deţine celelalte atribute ale puterii mondiale); din punct de vedere
ales asupra tineretului lumii; totul conferă SUA o susţinere politică pe care nici un alt stat nu o egalează. Interacţiunile acestor domenii fac din SUA singura superputere mondială. Supremaţia SUA determină o nouă ordine internaţională, care instituţionalizează dincolo de hotarele ţării multe din trăsăturile sistemului american însuşi, printre care: a) un sistem colectiv de securitate, inclusiv comandă şi forţe armate integrate (NATO, Tratatul de Securitate SUA – Japonia etc.); b) cooperare economică regională (APEC, NAFTA – Acordul Nord-American al Liberului Schimb) şi instituţii specializate de cooperare mondială (Banca Mondială, FMI, Organizaţia Mondială a Comerţului); c) proceduri care pun accentul pe luarea deciziilor pe bază de consens, chiar dacă sunt dominate de SUA; d) preferinţă pentru relaţii democratice între membrii alianţelor importante; e) structură judiciară şi constituţională mondială elementară (de la Tribunalul Internaţional de la Haga până la Tribunalul special care judecă crimele de război din fosta Iugoslavie). 393 2.2. Evoluţia economiei mondiale Economistul rus Kondratiev, pe baza unei largi palete de indicatori, a ajuns la concluzia că economia mondială are o dezvoltare ciclică. Aceasta cuprinde o fază de creştere (A) şi o fază de stagnare sau de recesiune (B). În timpul fazei A se fac investiţii în tehnologiile noi atât timp cât profiturile sunt mari; deoarece în economia capitalistă nu se practică planificarea, se ajunge la supraproducţie, astfel că faza aceasta încetează. Faza B este cauzată de decalajul dintre descoperirile tehnologice şi aplicarea lor pe scară largă; în această fază, investiţiile sunt mici sau nu se efectuează, producţia se reorganizează, iar profiturile sunt reduse. O fază A şi una B durează circa 50 de ani şi formează, în concepţia lui Kondratiev, un ciclu. Ciclurile Kondratiev s-au desfăşurat până acum, astfel: I. 1780/1799 – A1 - 1810/1817 – B1 – 1844/1851 II. 1844/1851 – A2 -1870/1875 – B2 – 1890/1896 III. 1890/1896 – A3 -1914/1920 – B3 – 1940/1945 IV. 1940/1945 – A4 -1967/1973 – B4 2.3. Extinderea geografică a economiei Economia mondială a apărut la sfârşitul secolului al XV-lea. În jurul anului 1150 s-a intensificat comerţul în Europa, între acest continent şi Orient. Au avut loc incursiuni europene pe mări şi oceane – fapt ce a dus la lărgirea orizontului de cunoaştere, la extinderea comerţului, la creşterea rolului comercial al unor oraşe europene (Napoli, Milano, Veneţia, Genova, Hamburg, Bremen, Lübeck ş.a), la consolidarea unei clase a negustorilor, la întemeierea porturilor de-a lungul rutelor, apoi la folosirea în America (după cucerire) a sclavilor, acumularea capitalului financiar şi comercial şi investirea unei părţi a acestuia în manufacturile din Europa. Între 1500 şi 1600, a avut loc expansiunea europeană (din Spania şi Portugalia) spre Africa, India, Orient şi America (Caraibe, Mexic, Peru – spaniolii şi în estul Braziliei – portughezii). Marea Britanie, Franţa şi Olanda, în secolul al XVII-lea, îşi dispută supremaţia comercială; Spania şi Portugalia intră în declin. Dacă, în secolul al XVIII-lea, Olanda era ţara cea mai dinamică, în secolul al XVIII-lea, Franţa şi Marea Britanie deţin supremaţia mondială; comerţul Franţei era alcătuit din transportul sclavilor spre America, al zahărului spre Europa, iar comerţul Marii Britanii consta în exportul de produse manufacturate, importul de aur, tutun, zahăr, 394
iar după 1713, comerţul cu sclavi. Prin urmare, la început, economia mondială cuprindea Europa, America Centrală şi de Sud, apoi s-a extins în America de Nord, Asia de Est, India, Australia, Africa şi insulele din Pacific. Extinderea economiei mondiale a fost însoţită de jaf, decimarea unor populaţii băştinaşe, precum şi, pe alt plan, de deplasarea economiei Chinei şi Indiei spre periferie. În ultimele decenii, două tipuri de „actori” au acţionat pe scena internaţională: a) statele, ale căror relaţii se stabileau datorită diplomaţiei; b) comercianţii, responsabili cu schimburile internaţionale. Astăzi, se pot obţine contacte instantanee între toate punctele de pe glob datorită progresului comunicaţiilor: călătoriile, devenite mai rapide, facilitează întâlnirile şi contactele. A crescut numărul filialelor firmelor, are loc amplasarea avantajoasă a acestora acolo unde beneficiază de cele mai bune condiţii de rentabilitate, fluxurile financiare se multiplică, sporesc fluxurile turistice, creşte continuu numărul organizaţiilor nonguvernamentale ş.a; toate acestea exprimă extinderea şi amploarea economiei mondiale. Statele subdezvoltate întâmpină numeroase dificultăţi în schimbarea statutului lor de exportatoare de produse alimentare şi de materii prime, în timp ce statele industrializate se caracterizează printr-o concentrare excesivă a industriei. 2.4. Structura teritorială a economiei mondiale Fernand Braudel a analizat sistemul economic creat de statele din Europa Occidentală şi a preluat ideea de economie – lume de la istoricul Fritz Rörig. În lucrările lui Immanuel Wallerstein (1974, 1979, 1983, 1988, 1991) consacrate evoluţiei economice a lumii se acordă atenţie semiperiferiilor,
Braudel, cât şi cele ale lui Wallerstein au găsit ecou printre geografi, iar succesul cel mai mare ele l-au avut în lumea anglo-saxonă.
prezentare globală a economiei mondiale şi se raliază interpretărilor lui Wallerstein, evidenţiind totodată forţele care modelează scena politică. În lucrările sale recente, Taylor consideră că până acum, pe rând, trei puteri şi-au exercitat hegemonia: Ţările de Jos, Marea Britanie şi SUA. 395 Geografia politică nu consideră că spaţiul poate fi central sau periferic, dar procesele care îl structurează determină dezvoltări economice inegale, fapt ce contribuie la conturarea unor zone centrale şi periferice. Taylor apreciază că procesele centrale implică salarii mari, tehnologie avansată şi producţie diversificată; procesele din periferie determină salarii mici, tehnologie precară şi producţie diversificată. Structura centru-periferie include mai multe niveluri: naţional, regional şi mondial; ea este evidentă la nivel continental şi la nivel regional oriunde pe Terra. Astăzi, regiunea centrală este formată din America de Nord, Europa de Vest şi Japonia. În Europa, centrul este situat în partea nord-vestică. Japonia este în centrul economiei Asiei de Est şi Sud-Est. Ţările din jurul Golfului Persic atrag forţa de muncă din ţările arabe mai sărace, Republica Africa de Sud, din statele de la sud de Ecuator. Chiar şi în interiorul unor state se află arii centrale care domină zonele rurale şi centrele urbane periferice. Categoria de semiperiferie combină procesele din zonele centrale şi din cele periferice; semiperiferia exploatează periferia şi, la rându-i, este exploatată de centru. Procesele politice şi relaţiile sociale din semiperiferie, succesele sale economice aduc unele state din acest spaţiu în zonele centrale.
economia mondială ca parteneri egali, depind de zonele centrale (sub aspectul legăturilor politice, comerciale, militare etc.). 2.5. Situaţia unor ţări centrale şi semiperiferice în concepţia lui Peter J. Taylor Ulterior apariţiei economiei mondiale, s-a organizat şi o piaţă mondială. După aceasta, în economia mondială au avut loc schimbări profunde. Economia mondială s-a consolidat şi a cunoscut perioade de creştere şi de descreştere diferenţiate de la o regiune la alta. Statele s-au reorganizat, unele au cunoscut succesul în economia mondială, dar destul de numeroase state din semiperiferie sau periferie au recurs, repetat, la reorganizarea aparatului politic – schimbări frecvente de guverne şi chiar de sisteme politice –, au cunoscut eşecuri în economia mondială. China, în faza B1 a intrat în periferia economiei mondiale; prin reorganizarea statului în perioada A4, a reuşit să intre în semiperiferie. 396
prin revoluţie în B3; ulterior, URSS a devenit o mare putere militară, dar din punct de vedere economic a rămas permanent în semiperiferie; după destrămarea URSS, Federaţia Rusă se bazează pe întinderea sa uriaşă, pe resurse şi potenţialul demografic. În semiperiferie se află Brazilia, Argentina, Africa de Sud ş.a., iar Arabia Saudită, Qatar, Bahrein, Oman, Emiratele Arabe Unite, Singapore, Thailanda, Malaysia ş.a. au trecut din periferie în semiperiferie. Marea Britanie, în urma războiului civil, a devenit, în faza B’2, parte din centru, când statul s-a restructurat. În ultima sută de ani, Marea Britanie a fost în declin, dar continuă să fie o putere economică.
restructurare a statului prin revoluţie; a fost înfrântă în zonele periferice. În primul ciclu Kondratiev, a fost înfrântă – ceea ce a avut ca urmare un al doilea declin relativ, dar în cadrul zonei centrale; în prezent, Franţa este una dintre puterile economice ale lumii.
de independenţă a împiedicat procesul de periferizare, iar această izbândă a fost consolidată în a doua fază Kondratiev de războiul civil (Sudul a devenit parte a periferiei americane într-un stat restructurat). După războiul civil, SUA a păşit pe calea prosperităţii şi a devenit (în secolul al XX-lea) cea mai mare putere economică. Germania a avut o istorie puţin stabilă; şi-a restructurat statul în A2 şi, la începutul secolului al XX-lea, a devenit cea mai mare putere europeană până la al doilea război mondial. După unificarea din 1990, Germania a devenit o mare putere economică a lumii. Japonia a intrat în economia mondială în al doilea ciclu Kondratiev, iar în secolul al XX-lea a cunoscut o puternică creştere economică (deşi a fost înfrântă în al doilea război mondial); astăzi deţine, din punct de vedere economic, locul II mondial. Modelele centru-periferie ne permit să înţelegem că diferenţele se creează fără încetare, dar nu pot oferi o explicaţie faptului că o regiune, altădată centrală, îşi pierde rolul din trecut şi este traversată de crize. 3. Geografia statului şi a naţiunii; geografia graniţelor, Yüklə 2,84 Mb. Dostları ilə paylaş:
|