Informatică Lector univ drd. Cristian-mihai pomohaci


frontierelor, a mărilor şi oceanelor



Yüklə 2,84 Mb.
səhifə5/24
tarix15.05.2018
ölçüsü2,84 Mb.
#50550
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   24

frontierelor, a mărilor şi oceanelor

3.1. Conceptul de stat

Statul a apărut în Antichitate. Oraşele-state greceşti, imperiile

roman şi aztec, senioriile Evului Mediu sunt unele din principalele

forme pe care le-a avut statul în decursul timpului.

397


Statele moderne au apărut în Europa la sfârşitul secolului al

XIII-lea şi începutul secolului al XIV-lea. Se disting trei generaţii de

state: prima generaţie apărută, statele-naţiuni, ca o reacţie la structurile

medievale, a doua generaţie, apărută la sfârşitul primului război mondial

pe ruinele unor imperii, şi a treia generaţie, apărută prin procesul

decolonizării, după al doilea război mondial.

Din Antichitate şi până astăzi, noţiunea de stat a evoluat de la

considerarea sa ca o forţă de origine divină la optica aristocratică, bazată

pe caste, ca o organizaţie politică naţională, sub egida monarhiei

absolute sau a republicii, sau la subordonarea lui unor entităţi regionale

(teoria integrării), sau chiar la teoria dispariţiei statului.

J. J. Rousseau considera că statul este forma cea mai angajantă



a asocierii politice, iar Ludovic al XIV-lea adoptase conceptul absolutist:

Statul sunt eu. În lumea contemporană semnificaţia statului a

dobândit diverse note caracteristice: statul democrat burghez, statul

paternalist, statul democrat, statul totalitar (comunist, fascist).

3.2. Elementele fundamentale ale statului

După Martin Glassner, elementele care definesc statul sunt:

teritoriul, populaţia, forma de guvernământ, organizarea economică,

sistemul de circulaţie (Glassner M., Political geography,John Wiley,

New York, 1995).

În prezent, statul este definit ca un spaţiu organizat politic, care

nu poate exista decât pe o bază teritorială bine organizată din punct de

vedere geografic.

Personalitatea geografică (entitatea distinctă) a unui stat este

determinată de poziţia sa pe glob, pe continent, în cadrul unei regiuni

geografice, zone climatice etc.

În geografia politică, termenii de stat şi naţiune se folosesc diferit

de modul încetăţenit în limbajul comun. În geografia politică, statul

poate reprezenta:

a) o unitate politică independentă şi suverană pe un teritoriu;

b) o unitate politică aflată sub conducerea unui guvern federal.



Naţiunea poate reprezenta:

a) un membru al Organizaţiei Naţiunilor Unite, independent şi

suveran pe un teritoriu;

b) o comunitate de oameni cu o descendenţă, cultură şi teritoriu

comune.

398


Naţiunea nu este sinonimă cu statul (ţara). Statul este emanaţia

politică a naţiunii, care îl devansează în istorie. Uneori au fost create

state în absenţa unei naţiuni.

A) Teritoriul statului

După cum se ştie, şcoala geopolitică germană concepea statul ca

un organism viu (Ratzel, Haushofer). Teritoriul statului reprezintă cadrul

spaţial (spaţiul geografic), de întindere limitată, în care este stabilită

populaţia (acelui stat).Teritoriul statului, în fapt, este o entitate

geografică, concretă, umanizată, având o anumită specificitate. Sub

incidenţa sistemului politic, teritoriul natural devine teritoriu politic.

Geografi occidentali consideră teritoriul politic cvadridimensional (aerul,

apa, solul şi timpul). Principalele caracteristici ale teritoriului sunt

mărimea şi forma.

a) Formarea teritoriului statelor

În apariţia statelor un rol important l-au avut condiţiile fizicogeografice

ale teritoriului locuit. Statele mari din Antichitate s-au

format pe cele mai mari văi şi în regiunile de câmpie (China pe valea

Huang-He, Mesopotamia pe văile Tigrului şi Eufratului, India pe valea

Indusului, Egiptul antic pe valea Nilului). Contactul dintre unităţile

naturale majore, drumurile comerciale au avut un rol important în formarea

unor state.

În trecut, dar şi în perioada contemporană au existat mai multe

căi prin care au fost dobândite teritorii:

prin anexare în urma cuceririlor, mai ales în trecut; în secolul

al XX-lea, comunitatea internaţională n-a mai acceptat acest tip de

creştere a teritoriului (anexarea Austriei de către Germania în anul

1938, a ţărilor baltice, Basarabiei şi Bucovinei de Nord prin Pactul

Ribbentrop-Molotov ş.a.);

prin ocupare, în timpul marilor descoperiri geografice şi în

timpul colonizării;

prin transferul de suveranitate (Rusia a vândut Alaska, în

1867, Statelor Unite; Florida a fost cumpărată de SUA, de la spanioli

în 1819, Louisiana de la francezi în 1803 ş.a.; transfer limitat de suveranitate,

baze militare);

creşterea teritoriului prin procese naturale şi activităţi antropice

– eroziune fluviatilă însoţită de modificarea talvegului, meandrare,

formarea insulelor în zona litorală, înaintarea deltelor, prin poldere,

insule artificiale etc.;

prin aservire, în baza unor norme internaţionale, a unor părţi

din teritoriul unor state, permiţând folosirea lor de către un alt stat

399

(navigaţie pe un râu, amenajări hidrotehnice, aprovizionare cu apă şi



resurse, exploatare comercială ş.a.).

b) Mărimea teritoriului statului este relevantă pentru:

determinarea spaţiului fizico-geografic şi caracterizarea unor

state: state-continent (Australia), state-subcontinent (India, China,

Brazilia, Canada), state-arhipelag (Indonezia, Japonia), state-deşert,

state-alpine, state-câmpii;

repartiţia geografică a populaţiei: densitate mare în condiţiile

unei răspândiri omogene, densitate mică, neomogenă, spaţii nepopulate

(Rusia, Australia, Canada) – toate acestea influenţând valorificarea

resurselor, nivelurile de dezvoltare economică şi politică a statelor;

distribuţia reţelei de transporturi, care determină concentrarea

obiectivelor economice în anumite regiuni (sudul Canadei, sud-estul

Australiei, estul şi sud-estul Chinei ş.a.);

suprafaţa mare a teritoriului unor state poate prezenta avantaje

(resurse naturale, poziţie favorabilă ş.a.), dar şi dezavantaje (dezvoltarea

economică diferită a zonelor, diferenţe mari în concentrarea

populaţiei ş.a.);

• din punct de vedere geostrategic şi geoeconomic pot exista

avantaje ale statelor cu suprafeţe mari (organizarea apărării), dar şi

dezavantaje, create de structura etnică neomogenă, controlul ineficient

al teritoriului, valorificarea insuficientă a unor resurse, dificultăţi de

guvernare ş.a.

B) Forma statelor este rezultatul unui lung proces istorico-politic

şi este dată de conturul spaţial; aceasta prezintă interes din

punctul de vedere al geografiei politice sub aspectul centralităţii, al

geostrategiei, dezvoltării economice, funcţionalităţii infrastructurii de

comunicaţie etc. Dintre tipurile de forme geografice definite ale statelor

menţionăm:

statele compacte au graniţe cu lungime mai mică, posibilităţi

reduse de secesiune internă; într-o astfel de categorie se află: România,

Polonia, Zimbabwe, Uruguay ş.a. Această formă a teritoriului, cu

capitala localizată în centrul statului în care s-ar putea ajunge din orice

punct într-un timp minim şi cu cheltuieli mici de transport, cu posibilitatea

unui control facil al teritoriului, se apropie de forma geografică

ideală;


statele cu teritoriu alungit se extind de-a lungul unui meridian

sau al unei paralele. Prezintă o mare varietate climatică, bio-pedogeografică

şi de resurse naturale, precum şi o serie de dezavantaje:

400


tendinţe de separatism la extremităţi, costuri ridicate ale transporturilor,

dificultăţi în exercitarea controlului central. În acest tip de formă

teritorială pot fi înscrise Chile, Norvegia, Italia, Benin, Togo, Malawi ş.a.;

statele cu teritoriu fragmentat includ statele – arhipelag (Indonezia,

Japonia, Filipine) şi statele cu multe insule (Grecia, Malaysia

ş.a.), prezintă dificultăţi în administrare, apărare etc.;

statele cu teritoriul perforat (Africa de Sud, Italia ş.a.); în

aceste state, se localizează unul sau mai multe state mai mici;

statele cu teritoriul apendicular (R.D.Congo cu coridorul

Matadi, Afganistan cu culoarul Pandj-Wakkan, Austria cu punga

Tyrol-Voralberg ş.a.);

statele cu teritoriul strangulat (Israel între 1949-1967, Zambia,

Mali ş.a.);

statele cu teritoriul încorsetat (Brunei, Monaco ş.a.).

C) Poziţia, aşezarea şi localizarea geografică a teritoriilor politice

Poziţia, aşezarea şi localizarea teritoriului unui stat definesc

sistemul de relaţii pe trepte de integrare (locală, regională şi mondială),

reprezentând cea mai importantă caracteristică politică, precum

şi raporturile de comunicaţie cu celelalte teritorii, locul particular al

fiecărui stat, potenţialul de conflicte şi problemele de securitate.

De-a lungul timpului, din cauza poziţiei şi localizării lor geografice,

unele state au avut de suferit (Polonia, Mongolia, România,

Afganistanul ş.a.).

D) Poziţia geopolitică a statelor

Localizarea geografică, potenţialul natural şi uman, raporturile

politice, economice şi militare cu statele vecine, precum şi cu puterile

regionale şi mondiale au ca rezultantă poziţia geopolitică a unui stat.

În raport cu contextul general, politico-istoric, relaţiile externe ale

statelor se orientează pe anumite axe de interes geopolitic; în acest

context general poate fi apreciată poziţia geopolitică diferenţiată a



statelor. La rându-i, poziţia geopolitică generează probleme geostrategice

şi de securitate. Totodată, raporturile de forţe şi sferele majore de

influenţă pe plan mondial produc frecvent modificări ale poziţiei

geopolitice a statelor.

Japonia, Marea Britanie, Indonezia ş.a. au fost puteri maritime,

care n-au cunoscut problemele strategice specifice statelor continentale.

Germania, Franţa, Spania, SUA, Rusia ş.a. au evoluat atât ca

puteri continentale, cât şi ca puteri maritime, iar fostul Imperiu

Habsburgic a acţionat pe mai multe direcţii geopolitice. Vecinătatea

cu statele mari, distanţele faţă de centrele de putere ale timpului, de

401

faliile şi zonele tampon îşi pun puternic amprenta asupra poziţiei



geopolitice a unui stat, pot avantaja sau dezavantaja geopolitic un stat,

o naţiune, un popor.

E) Geografia frontierelor, fruntariilor, graniţelor

Frontiera este un spaţiu de separaţie între două state (de natură

convenţională sau impusă), ce delimitează teritoriul pe care îşi exercită

suveranitatea exclusivă fiecare dintre ele (George Erdeli şi colab.,

Dicţionar de geografie umană, Editura Corint, 1999, pag.133).

După V. Cucu şi Ionica Soare (Vasile Cucu, Ionica Soare,



Dicţionar de geografia populaţiei, geografia aşezărilor umane şi

geografie economică, Editura N’Ergo, 2001, pag. 15), frontiera este

arealul politico-geografic dincolo de o unitate politică integrată, ce

coincide cu limitele externe ale unei ţări, sau zona de contact între

diferite culturi sau unităţi politice, în interiorul căreia se trasează

graniţa.

Există patru tipuri de frontiere:

a) frontiere terestre;

b) frontiere fluviale (separă în două apele unui fluviu: pentru

cele navigabile, linia talvegului, iar pentru cele nenavigabile, linia

mediană);

c) frontiere maritime (limita exterioară a apelor teritoriale);

d) frontiere aeriene (liniile perpendiculare care pornesc de la cele

terestre sau acvatice până la limita inferioară a spaţiului cosmic).

Frontierele se stabilesc prin tratate bilaterale sau multilaterale,

iar în cazul celor maritime, prin legislaţie proprie internă, respectând

convenţiile internaţionale.

După M. Glassner, frontierele sunt de patru tipuri principale:

a) frontiere antecedente;

b) frontiere subsecvente;

c) frontiere supraimpuse;

d) frontiere relicte.

În decursul timpului, frontierele au fost un rezultat al luptei

pentru afirmarea fiinţei naţionale, sau expresia unui raport de putere

militară, fiind, deseori, trasate arbitrar (frontiere de cancelarie), sau

supuse unor situaţii de dictat, aşa cum au fost cele impuse României

prin Dictatul de la Viena şi prin Pactul Ribbentrop-Molotov.

Fr. Ratzel şi R. Kjellen apreciau că frontiera este limita exterioară

a unui stat; geograful francez J. Ancel afirma că frontiera, dato-

402

rită presiunii exercitate de două state, este izobară politică, iar



M. Foucher considera frontierele discontinuităţi geopolitice.

Karl Haushofer aprecia că frontierele sunt bune şi rele. Evoluţia

factorilor istorici, urmările imperiilor coloniale, politica marilor puteri

au dat frontierelor funcţii complexe (de dezvoltare economică, de

tranzit internaţional, militare etc.). În cele mai multe cazuri, frontierele

nu coincid cu repartiţia spaţială a naţiunilor, iar din această cauză apar

tensiuni chiar şi în Europa Occidentală (în Belgia, între valoni şi

flamanzi, în Spania cu bascii, în Marea Britanie cu irlandezii); în

Canada, în provincia Quebec, se manifestă tendinţe de separatism.

Situaţii conflictuale sunt în Caucaz, între India şi Pakistan, Irak şi Iran,

Israel şi Teritoriile Autonome Palestiniene, Guyana şi Surinam.

În Africa, multe frontiere au fost trasate aleatoriu de către puterile

coloniale, iar diversitatea etnică şi tribalismul sunt surse potenţiale

de conflict (între Zambia şi Botswana, Rwanda şi Burundi etc.).

F) Statele şi zonele tampon

Între marile puteri, la nivelul frontierelor, au fost frecvent tensiuni

şi conflicte. Statele situate între doi sau mai mulţi vecini puternici,

aflaţi în stare de rivalitate, sunt considerate state-tampon; frecvent,

acestea previn contactul direct şi limitează tendinţele expansioniste

ale statelor rivale.

G) Discontinuităţile teritoriale

Sintagma „discontinuitate teritorială” exprimă fie ruptura în desfăşurarea

teritorială a unor procese şi fenomene specifice, fie linia de

contact care marchează o ruptură. Trei forme de discontinuitate teritorială

au existat de-a lungul timpului, cu rol geopolitic: enclava, exclava

şi periclava.

H) Alte frontiere

Frontiera maritimă. Principalele aspecte se referă la:

marea teritorială, care este acea parte a unei mări, situată de-a

lungul coastei, numită şi centura maritimă sau mare marginală, care nu

poate depăşi 12 mile marine (22,2 km) de la linia de baza, conform

normelor de drept internaţional. Statele riverane au în această zonă

dreptul exclusiv asupra pescuitului, valorificării resurselor minerale şi

neminerale din apă, de pe platoul continental sau din subsolul acestuia;

totodată, ele au dreptul asupra spaţiului aerian al zonei respective

(cu unele restricţii: să permită traversarea inofensivă în timp de pace a

vaselor străine, nu a celor militare şi de cercetare, iar submarinele să

nu treacă pe la suprafaţă cu drapelul arborat).

403

Radele porturilor care se extind dincolo de apele teritoriale, dar



care sunt folosite regulat, sunt considerate ca făcând parte din acestea.

Unele state şi-au extins apele teritoriale până la 200 de mile marine

(Islanda, Costa Rica, Peru, Ecuador, Brazilia, Argentina ş.a.). Mările

interioare fac parte din apele teritoriale;

mările cu regim special (cele complet închise sau cele ce

comunică prin strâmtori), care au reglementări ale statelor riverane sau

ale strâmtorilor;

strâmtorile şi canalele maritime: unele au regim de ape teritoriale

(Bosfor şi Dardanele), altele, de ape libere (Gibraltar), iar alteori,

un regim stabilit prin convenţii bilaterale.

Canalele aflate pe teritoriul unui stat au un regim internaţional

(Suez, Panama), iar uneori au un regim juridic impus de statul respectiv;

platoul continental, după cum se ştie, este continuarea sub

apele mării a scoarţei terestre până la o distanţă de ţărm, dar nu mai

mult de 350 de mile marine. Cuprinde fundul mării şi subsolul regiunilor

submarine, asupra cărora statul riveran are drepturi suverane

exclusive, vizând, în special, resursele minerale şi organismele vii care

păstrează, în mod constant, contactul cu fundul mării.

Platoul continental interesează statele riverane datorită resurselor

sale. Deşi există o Convenţie asupra Şelfului Continental din

anul 1958, unele ţări (Canada, SUA, Rusia, Cuba, Japonia ş.a.) şi-au

extins unilateral zona şelfului continental;

zona contiguă este fâşia de mare care se întinde dincolo de

limita exterioară a mării teritoriale, până la o distanţă de 24 mile

marine de la liniile de bază spre larg (44,4 km), la care au drept statele

riverane; deşi nu au suveranitate deplină, acestea îşi pot exercita controlul

în privinţa regulamentelor vamale, fiscale, sanitare, de imigraţie

şi de protecţia mediului (infracţiunile sunt stabilite de sistemul juridic

al statelor respective);

zona economică exclusivă se referă la marea teritorială până la

distanţa de 200 de mile marine de la liniile de bază. Statele riverane

acestei zone au drepturi suverane, exclusive de exploatare, gestiune şi

conservare a resurselor biologice şi nebiologice, inclusiv producerea

de energie.

Marea liberă este patrimoniu al întregii umanităţi. O problemă

juridică importantă o constituie prezervarea mediului oceanic.

404

I) Statutul Antarcticii



În urma pretenţiilor teritoriale ale unor state, în anul 1959 a fost

semnat Tratatul Antarctic; acesta conferă statutul de părţi consultative



originale unui număr de 12 ţări, de părţi consultative unui număr de

14 state şi de state neconsultative unui număr de 16 ţări.

Statele din grupul marilor puteri, unele state foste coloniale şi

cele din vecinătatea Antarcticii au partajat continentul în sensul meridianelor.

În 1988, a fost semnată, la Wellington, Convenţia asupra

mineralelor, iar în 1991, la Madrid, Protocolul asupra protecţiei mediului

Antarcticii.

În cadrul Anului Geofizic Internaţional (1957-1958) s-au realizat

cercetări complexe în cele 50 de staţiuni permanente din Antarctica

(aparţinând la 12 state), de către aproximativ 10.000 de specialişti din

67 de state.

J) Spaţiul cosmic

Este considerat a fi în exteriorul atmosferei terestre. Preocupările

geopolitice privind spaţiul cosmic s-au impus după lansarea, în

anul 1957, a primului satelit artificial sovietic. După reuşita primului

zbor cosmic, în 1967 (primul cosmonaut a fost Iuri Gagarin), s-au derulat

programe de cercetare aparţinând SUA, URSS (azi Federaţia Rusă),

Chinei, Japoniei şi Agenţiei Vest Europene. Cele mai cunoscute

programe sunt: Intelsat, Intercosmos, Intersputnik, Intesat, Arabsat, Eutelsat.

Utilizarea spaţiului cosmic înseamnă: transmisii prin sateliţii

artificiali, sisteme de transport spaţial, cercetări complexe efectuate

asupra Terrei din spaţiul cosmic. A fost reglementată juridic utilizarea

spaţiului cosmic prin convenţii şi acorduri sub egida O.N.U.

Spaţiul cosmic este o parte a patrimoniului universal al umanităţii.

K) Graniţele

Conceptul de graniţă

Dacă termenul de frontieră este folosit în sensul de orientare

spre exterior, cel de graniţă desemnează linia care stabileşte limita

suveranităţii şi jurisdicţiei unui stat, linie care indică forma spaţială a

unui stat, locul până unde suveranitatea de stat este recunoscută, până

unde trebuie apărată, până unde statul îşi exercită autoritatea prin legi

administrative şi prin aplicarea de impozite. Graniţele constituie organul

periferic al statului şi reflectă toate transformările pe care acesta le

suferă; ele se extind şi se contractă o dată cu variaţiile în suprafaţă ale

arealului respectiv.

405


Pe hartă, graniţele sunt prezentate prin linii subţiri ce separă

unităţi politice şi administrative, sunt artificiale (trasate de oameni),

fiind, în realitate, planuri verticale ce împart spaţiul aerian, solul şi

subsolul dintre două state. La nivelul solului, graniţele sunt marcate

prin garduri şi ziduri, iar în subteran, delimitarea se face în situaţia

exploatării unor substanţe minerale utile.

În apariţia graniţelor s-au derulat mai multe etape: alocarea

(divizarea politică a teritoriului între două state), delimitarea (alegerea

liniei de-a lungul căreia se trasează graniţa) pe baza studierii hărţilor

topografice, aerofotogramelor, aspectelor culturale şi naturale, demarcarea

(apariţia efectivă a acesteia).

Clasificarea graniţelor

a) Graniţe funcţionale

În raport cu etapa în care graniţele au fost delimitate şi demarcate,

se disting următoarele subtipuri:

- graniţe antecedente – apar în cazul în care trasarea lor a fost

făcută atunci când peisajul cultural se afla în primele faze de dezvoltare

sau când teritoriul nu era populat;

- graniţe supraimpuse – sunt discordante în peisajul cultural,

apar în urma războaielor;

- graniţe subsecvente – sunt trasate ulterior apariţiei unor aşezări

stabilite în zonă, corespund unor diviziuni culturale şi naturale majore;

- graniţe consecvente – despart două grupuri etnice şi coincid

cu limita culturală sau economică;

- graniţe relicte – în cazul când o graniţă internaţională a fost

mutată, nemaifuncţionând în prezent, dar în peisaj au rămas diferenţieri

antropice (între Camerunul britanic şi cel francez, vechea graniţă

germano-polonă ş.a.).

b) Graniţe genetice

Acestea se bazează pe origini şi cuprind următoarele subtipuri:

- graniţe naturale, care urmăresc elementele fizico-geografice

(râuri, culmi montane ş.a.);

- graniţe istorice, care urmăresc liniile vechi de separare politică;

- graniţe etnice, care separă populaţii diferite din punct de vedere

etnic;

- graniţe geometrice, reprezentate de linii care urmăresc frecvent



un meridian sau o paralelă (coordonate geografice), între statele

din Africa, în Australia, între Canada şi SUA.

c) Graniţe morfologice; acestea cuprind două categorii, culturale

şi fizice, care la rândul lor pot fi naturale şi artificiale:

406

- graniţele naturale sunt cele mai eficiente: o creastă de munte,



un râu, un lac. Dar şi în aceste cazuri pot apărea probleme: modificarea

cursului râului prin meandrare, eroziune, stocarea apei prin

baraje, folosirea pasurilor, utilizarea terenurilor etc.;

- graniţele artificiale au apărut în urma unor procese de delimitare.

Cu cât delimitarea este mai exactă, cu atât divergenţele ulterioare

dintre statele respective sunt mai puţine.



Componentele culturale, care constituie elemente de bază în trasarea

graniţelor, sunt: etnia, limba şi religia. Unele graniţe au fost modificate

forţat, neţinându-se cont de aspectul etnic.

L) Disputele de graniţe şi funcţiile graniţelor

Astăzi, peste 100 de graniţe sunt disputate. Cele peste 160 de

conflicte locale sau regionale de după cel de-al doilea război mondial

au determinat multe state să-şi construiască, la graniţe, ziduri de apărare

şi garduri, foişoare, câmpuri minate.

Graniţele au fost amenajate încă din Antichitate şi Evul Mediu.

Ele pot constitui bariere psihologice, bariere comerciale etc. În ultimele

decenii, între unele state dezvoltate din Occident, sau în cadrul

unor grupări economice integrate, se manifestă tendinţa depăşirii graniţelor

prin încheierea unor acorduri specifice (între SUA şi Canada,

între ţările UE ş.a.).

3.3. Minorităţile etnice, subnaţiunile, iredentismul şi separatismul

Minoritatea etnică este formată dintr-un grup de persoane de

mărime variabilă, cu tradiţii şi trăsături culturale comune (limbă, religie,

obiceiuri, îmbrăcăminte, comportamente), care are sentimentul

identităţii ca subgrup în cadrul societăţii.

Minoritatea etnică se diferenţiază de naţiunea majoritară prin

dimensiunile sale mai mici, prin moştenirea comună şi persistenţa sa

de-a lungul istoriei societăţii; ea poate fi concentrată într-un anumit

teritoriu (în care este majoritară demografic), sau poate fi dispersată

într-un teritoriu foarte larg (cazul rromilor sau evreilor). Prin promovarea

pluralismului cultural (formă de acomodare socială), minoritatea

etnică îşi păstrează tradiţiile, trăsăturile culturale distinctive şi cooperează

în mod paşnic şi egal în viaţa politică, economică şi socială a

unei ţări, în raport cu talentele şi interesele ei.

407


Minorităţile naţionale trăiesc, uneori, în zona de frontieră a unui

stat (de pildă, suedezii din insulele Aalans; formează, de asemenea,

minorităţi, europenii originari din vechile metropole care locuiesc în

fostele colonii; alteori, emigraţia a creat minorităţi distincte (algerienii

în Franţa, turcii şi kurzii în Germania, chinezii în SUA); minorităţile

etnice pot fi întâlnite şi în interiorul statelor naţionale (slovenii în

Austria, ungurii în România ş.a.).

Loialitatea minorităţilor faţă de statul în care trăiesc nu prezintă

pretutindeni aceleaşi caracteristici. Atitudinea loială faţă de statulgazdă

coexistă sau alternează cu manifestarea unor tendinţe iredentiste

şi separatiste.

Subnaţiunile sunt popoare mici situate în interiorul statelor

naţionale, nefiind în totalitate parte integrantă din naţiunea majoritară,

dar nici minorităţi naţionale. Subnaţiunile au o unitate etnică, religioasă

şi culturală distinctă (bretonii şi corsicanii în Franţa, catalanii şi

bascii în Spania, scoţienii şi galezii în Marea Britanie). Uneori, subnaţiunile

tind spre autonomie şi regionalism.

4.


Yüklə 2,84 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   24




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin