Informatică Lector univ drd. Cristian-mihai pomohaci

Tratatele sunt înţelegeri internaţionale între una sau mai multe

Părţi şi se referă la reglementări de natură politică, religioasă, economică,

culturală etc. Printre cele mai vechi acte cu caracter internaţional

se numără o inscripţie din mileniul trei î.Hr. descoperită în

Chaldeea şi care se referă la trasarea unei frontiere. Din secolul XV î.Hr.

datează un tratat de alianţă între regele Babilonului şi faraonul Egiptului,

scris pe cărămizi arse. În antichitatea greacă şi romană, tratatele

politice, militare etc. erau documente uzuale care reglementau relaţiile

între state. Încheierea unui tratat cuprindea ca element esenţial în acea

perioadă depunerea jurământului; acest lucru se făcea după anumite

ritualuri.

Statutul politico-juridic al Principatelor Române în epoca

medievală a fost consacrat în documente speciale emanate de la

Cancelaria Porţii otomane prin care Sultanul acorda unele privilegii

Principatelor, în schimbul cărora acestea intrau sub suzeranitatea Porţii,

păstrându-şi autonomia internă; aceste acte se numeau capitulaţii. La

începutul secolului XV, Mircea cel Bătrân, şi, la sfârşitul aceluiaşi

secol, Ştefan cel Mare au hotărât să accepte statutul de vasali ai

Imperiului otoman, în condiţiile în care numeroasele războaie purtate

cu turcii secătuiseră capacitatea economică şi militară a voievodatelor,

304

în timp ce puterea otomană era în plină ascensiune (în 1453, capitala

Imperiului Roman de Răsărit, Constantinopolul, fusese cucerită de

turci). În schimbul protecţiei otomane, Moldova plătea, la sfârşitul

secolului XV, 4000 de ducaţi, iar Ţara Românească, 6000 de ducaţi.

Reînnoite de mai multe ori, atât pentru Ţara Românească cât şi pentru

Moldova, capitulaţiile au constituit documentele fundamentale care

au fixat statutul politico-juridic al Ţărilor Române până în 1878, când

s-a cucerit independenţa de stat în urma războiului româno-ruso-turc.

O precizare foarte importantă este aceea că Poarta, în calitate de

suzerană, nu avea nici un drept de a dispune de teritoriul Principatelor,

ci, dimpotrivă, avea obligaţia de a respecta status-quo-ul teritorial

al acestora şi de a-l apăra în faţa unor agresiuni externe, a planurilor

de cotropire din partea indiferent cărei puteri. În pofida acestor

angajamente înscrise în capitulaţii, Poarta otomană a acceptat cererea

Austriei de a anexa partea de nord a Moldovei („Ţara de sus”); în mai

1775, înţelegerea austro-otomană s-a perfectat cu ajutorul Rusiei prin

Convenţia de la Constantinopol. Dată fiind, pe de o parte, violarea

de către Poartă a capitulaţiilor, pe de altă parte, caracterul de forţă şi

dictat pe care l-a avut această decizie, ea a fost nulă şi neavenită din

capul locului. La începutul secolul XIX, Poarta a încălcat din nou,

flagrant, capitulaţiile, cedând Rusiei partea de răsărit a Moldovei,

cuprinsă între Nistru şi Prut; tranzacţia ruso-otomană s-a înscris în

tratatul de pace de la Bucureşti, în mai 1812. Ca şi în cazul

precedent, acest tratat a fost nul şi neavenit din capul locului.

Prevederile tratatelor din 1775 şi 1812 au fost aplicate prin forţă şi

teroare asupra naţiunii române din aceste teritorii, mai bine de o sută

de ani.

Realizarea unui tratat, indiferent de natura lui – economic, politic,

militar etc. – cu caracter bilateral sau multilateral, trece prin mai

multe etape, din faza de intenţie, propunere, până în momentul aplicării

sale. Aceste etape sunt:

– Negocierea: persoanele desemnate să încheie tratatul se întâlnesc,

discută şi se pun de acord asupra conţinutului, formei de redactare,

termenilor, ţinând cont şi de prevederile constituţiilor statelor în

cauză. Negocierile pot fi verbale sau scrise, în foarte rare cazuri sunt

publice. Statele ce negociază tratatul se numesc „Părţi contractante”;

textul tratatului se împarte în părţi, secţiuni, capitole, articole, paragrafe,

alineate. Pot exista una sau mai multe anexe; de regulă, tratatele

sunt publice, ca şi anexele lor. Nu rareori, tratatele în întregime, sau

anexele au avut caracter secret, dat fiind conţinutul lor (exemplu:

tratatul de neagresiune sovieto-german din 23 august 1939 a avut un

305

Protocol adiţional secret privitor la împărţirea sferelor de influenţă şi

dominaţie între cele două puteri în Europa centrală şi de răsărit:

Basarabia a intrat în sfera de dominaţie sovietică).

– Parafarea este punerea de acord în scris a reprezentanţilor

Părţilor Contractante privind fiecare articol în parte. Dacă există dezacorduri

asupra unor articole, ele se renegociază, găsindu-se forma şi

redactarea reciproc convenabilă.

– Semnarea textului tratatului şi a anexelor sale revine unor

persoane special desemnate de şeful statului. De multe ori, tratatele

mai importante sunt semnate chiar de şefii de state.

– Ratificarea reprezintă acceptarea şi aprobarea de către

Corpurile legiuitoare, prin vot, a tratatului semnat, cu toate anexele sale.

– Promulgarea tratatului este acceptarea şi semnarea de către şeful

statului a tratatului ratificat, care este apoi publicat în „Monitorul Oficial”.

– Schimbul instrumentelor de ratificare are loc între statele –

Părţi Contractante după încheierea întregii proceduri mai sus amintite.

În cazul tratatelor secrete nu mai au loc ratificarea, promulgarea,

publicarea etc.

– Aplicarea tratatelor şi limita lor în timp sunt specificate în

textul propriu-zis. La împlinirea limitei de timp, tratatele pot fi prelungite

sau pot să-şi înceteze valabilitatea prin acordul Părţilor. Tratatele

pot fi denunţate unilateral dacă se consideră că au fost violate

sau din diferite alte motive.

– Rezerva la tratat reprezintă notificarea făcută de o Parte sau

mai multe Părţi Contractante celorlalte Părţi, anunţând că nu se supun

unora dintre obligaţiile înscrise în tratat (exemplu: la semnarea

Pactului Balcanic, în februarie 1934, Turcia a făcut rezerva că nu va

participa la un război contra URSS). Rezervele pot fi cuprinse în

anexe secrete.

– Sancţiunile sunt măsurile asiguratorii pentru îndeplinirea tratatului

şi pedepsirea celor care violează tratatul. Ele sunt cuprinse în

tratat. De-a lungul secolelor, sancţiunile s-au concretizat în diferite

forme: pedeapsa cu moartea, luarea de ostatici, excluderea din comunitate,

blocada economică, acţiune militară de pedepsire etc.

IV. Principii de organizare politică a lumii în „secolul naţionalităţilor”:

Politica „echilibrului de forţe” şi a compensaţiilor”,

interesele româneşti; Centrul şi Sud-Estul Europei, zonă a confruntărilor

marilor puteri. România în cadrul acestor confruntări

Organizarea politică a lumii a constituit din cele mai vechi

timpuri o preocupare de cea mai mare importanţă a gânditorilor, dar şi

306

a oamenilor politici. Revoluţia Franceză din 1789 a adus elemente noi,

progresiste în această materie; a fost recunoscut dreptul popoarelor, al

naţiunilor de a dispune liber de teritoriul lor.

În 1815 s-a creat Sfânta Alianţă, organizaţie politică formată

din marile imperii europene, care şi-a propus o formulă de organizare

a lumii în conformitate cu interesele politice şi militare ale acestora;

Sf. Alianţă a devenit „jandarmul” Europei, acţionând pentru anihilarea

mişcărilor de eliberare naţională, tot mai frecvente după 1830. Puternicele

răscoale şi revoluţii din Spania, Grecia, Italia, Franţa, Polonia,

Principatele Române au fost înfrânte de armatele austriece, ruse, otomane,

instrumente de acţiune a imperiilor făcând parte din amintita alianţă.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, imperativul acceptării

drepturilor naţiunilor la autodeterminare a devenit o problemă

europeană; susţinătorul ei a fost împăratul Napoleon al III-lea al

Franţei. Congresul de pace de la Paris din 1856, precum şi Convenţia

de la Paris din 1858 au dat câştig de cauză acestor idei. În contextul

amintit, s-au realizat unitatea statală a României – unirea Moldovei cu

Ţara Românească în 1859 –, unitatea Italiei, unificarea Germaniei.

În ultimul sfert al veacului al XIX-lea, zona balcanică a fost

zguduită de puternice mişcări sociale şi naţionale împotriva dominaţiei

otomane şi austriece. Imperiul otoman, aflat în plină decădere politică

şi militară, nu mai putea ţine în frâu mişcările naţionale, din ce în ce

mai ample. România, Serbia şi Muntenegru şi-au câştigat independenţa

în 1877-1878, în dauna Imperiului Otoman. Rusia şi-a extins

influenţa în zona balcanică şi dunăreană, preluând de la România

Sudul Basarabiei, posesiune care-i dădea acces la gurile Dunării.

La începutul secolului al XX-lea, contradicţiile în zona balcanică

între popoarele dominate de Imperiul otoman şi acesta din urmă, la

care se adăugau contradicţiile dintre marile imperii pentru dominaţie şi

influenţă în Balcani, au cauzat cele două războaie balcanice, din 1912

şi 1913. Pacea de la Bucureşti din 1913, care a încheiat aceste războaie,

a rezolvat problemele frontierelor balcanice fără nici un amestec

al marilor puteri.

V. Triumful principiului naţionalităţilor (1918-1920) – fundament

al organizării politico-teritoriale a lumii: Documente

programatice; state noi pe ruinele imperiilor prăbuşite; statul

naţional unitar România; confirmarea noilor realităţi în tratatele de

pace; prima organizaţie mondială a naţiunilor şi principiile sale

Principiul naţionalităţilor a fost recunoscut ca fundament al noii

organizări a lumii de către puterile Aliate şi Asociate (Franţa, Anglia,

Rusia, SUA) în anii primului război mondial.

307

Cele mai importante documente programatice care au ridicat la

rang de normă internaţională acest principiu, au fost:

– Declaraţia drepturilor popoarelor din Rusia (2-15 noiembrie

1917) dată la Petrograd recunoştea dreptul inalienabil al naţiunilor la

autodeterminare şi formarea de state independente.

– Cele patrusprezece puncte ale Preşedintelui Statelor Unite ale

Americii, W. Wilson (8 ianuarie 1918, Washington), care proclamau

drepturile popoarelor la autodeterminare şi constituirea de state independente;

în ceea ce priveşte popoarele din Austro-Ungaria, prevedeau

doar autonomia lor. În februarie 1918, preşedintele Wilson a renunţat

la această teză, pronunţându-se pentru crearea statelor naţionale libere

şi independente.

În cursul anului 1918, naţiunile oprimate din Austro-Ungaria s-au

pronunţat fără echivoc pentru constituirea de state naţionale unitare

(Congresul de la Kiev, noiembrie 1917, Congresul de la Roma, aprilie

1918, Congresul de la Philadelphia, octombrie 1918).

În contextul înfrângerii Puterilor Centrale în război şi al dezvoltării

luptei de eliberare naţională s-au constituit în centrul Europei, pe

ruinele imperiilor destrămate german, austro-ungar şi rus, state noi:

– octombrie-noiembrie 1918, Republica Cehoslovacă independentă

în frunte cu Thomas Masaryk;

– noiembrie-decembrie 1918, Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor

cu regele Alexandru I Karagheorghevici;

– noiembrie 1918 Republica Polonia în frunte cu preşedintele

Joseph Pilsudsky;

– octombrie-noiembrie 1918 Letonia, Estonia şi Lituania;

– 1918 România:

– 27 martie 1918 – unirea Basarabiei cu România

– 28 noiembrie 1918 – unirea Bucovinei cu România

– 1 decembrie 1918 – unirea Transilvaniei cu România

Conferinţa de Pace de la Paris din 1919-1920 a recunoscut pe

plan juridic internaţional noile realităţi din Europa Centrală:

– Tratatul de pace cu Germania, iunie 1919, Versailles, a recunoscut

statele baltice şi Polonia;

308

– Tratatul de pace cu Austria, septembrie 1919, Saint-Germain a

recunoscut existenţa Poloniei, unirea Bucovinei cu România, Austria –

stat naţional;

– Tratatul de pace cu Bulgaria, noiembrie 1920, Neuilly-sur-

Seine, reconfirma frontierele în Balcani din 1913 (Pacea de la

Bucureşti);

– Tratatul de pace cu Ungaria, 4 iunie 1920, Trianon, a recunoscut

unirea Transilvaniei cu România, Cehoslovacia, Iugoslavia, precum

şi Ungaria – stat naţional;

– Tratatul de pace cu Turcia, august 1920, Sèvres, obliga Turcia

să recunoască frontierele statelor central-europene conform tratatelor

de pace; tratatul nu a fost ratificat de Turcia;

– Tratatul frontierelor, august 1920, a definit trasarea frontierelor

dintre statele succesoare fostului Imperiu Austro-Ungar;

– Tratatul de la Paris, 28 octombrie 1920, semnat de România,

pe de o parte, Marea Britanie, Franţa, Italia, Japonia, de cealaltă parte,

a recunoscut unirea Basarabiei cu România;

– Tratatul de pace cu Turcia, iulie 1923, Lausanne – marile

puteri şi-au împărţit o parte din posesiunile fostului Imperiu Otoman,

s-a constituit statul armean independent; tratatul a provocat multe

mişcări naţionaliste în zonă.

În ianuarie 1919 ia fiinţă Societatea Naţiunilor, prima organizaţie

internaţională a naţiunilor; România a fost membră fondatoare.

Principii ale Pactului Societăţii Naţiunilor:

– garanţia respectării şi menţinerii integrităţii teritoriale şi a

independenţei politice a tuturor membrilor societăţii;

– sancţiuni aplicate statelor care nu respectau prevederile pactului:

sancţiuni economice, sancţiuni militare, excluderea din societate,

reexaminarea tratatelor devenite inaplicabile.

VI. Organizarea păcii şi securităţii generale după primul

război mondial: Consideraţii generale; Protocolul de la Geneva,

poziţia diplomaţiei româneşti; Conferinţa de la Genova şi revenirea

la diplomaţia secretă; conferinţele de la Londra şi politica

de appeasement; Conferinţa dezarmării; Pactul de la Paris;

proiectul lui Aristide Briand de Uniune Europeană; Convenţia de

la Londra de definire a agresorului şi teritoriului, interese româneşti.

După primul război mondial s-au definit două tendinţe şi politici

în Europa:

309

– politica de menţinere şi respectare a tratatelor de pace şi a

ordinii teritoriale confirmate de acestea; promovau această politică

Franţa şi statele succesoare ale marilor imperii dispărute din Centrul şi

Sud-Estul Europei;

– politica de revizuire a tratatelor de pace, de revanşe, de modificare

a frontierelor noilor state şi revenire la situaţia antebelică;

această politică era susţinută de Germania, URSS, Austria, Ungaria,

Italia, Bulgaria.

Perioada interbelică a fost dominată de confruntarea dintre aceste

două tendinţe şi politici.

Consolidarea ordinii politice şi teritoriale bazate pe tratatele de

pace şi crearea unui sistem de securitate generală s-au făcut pe cale

diplomatică:

– Protocolul de la Geneva 1923 proclama războiul de agresiune

ca infracţiune la adresa tuturor membrilor Societăţii Naţiunilor, fiind

calificat crimă internaţională

– Conferinţa de la Genova, aprilie 1922, a încercat să găsească

soluţii pentru rezolvarea crizei economice europene; paralel, Rusia

Sovietică şi Germania au contrapus acestor încercări convenţia de la

Rappalo, care a stabilit o largă colaborare economică, politică şi militară

între cele două state revizioniste;

– Conferinţele de la Londra din 1922 şi 1924 au prevăzut un

plan de refacere a economiei germane: planul Dawes, care în fapt a

însemnat ştergerea datoriilor de război ale acestui stat şi inaugurarea

politicii de „appeasement”, adică acceptarea ca fapt împlinit a modificării

în favoarea Germaniei a clauzelor Tratatului de pace de la Versailles;

– Conferinţa dezarmării, iniţiată în 1925, şi-a prelungit activitatea

până în preajma celui de-al doilea război mondial, fără să-şi

atingă scopul. Contradicţiile franco-engleze au favorizat ascensiunea

politică şi militară a Germaniei, care, în decembrie 1932, a căpătat

drepturi egale de înarmare cu celelalte state. România a gestionat capitolul

dezarmării morale, care prevedea ca toate statele să introducă în

legislaţia proprie reprimarea delictului de propagandă în favoarea războiului,

precum şi a pregătirii agresiunii armate împotriva unui stat

străin. România a fost primul stat care a introdus în Codul său penal

delictul de propagandă în favoarea războiului;

– Pactul de la Paris (Briand – Kellogg), iunie 1928: a condamnat

recurgerea la război pentru reglementarea diferendelor internaţionale

şi a cerut renunţarea la război ca instrument de politică naţională

şi în relaţiile mutuale. Aderarea majorităţii statelor la acest pact

310

(inclusiv a României) s-a făcut cu rezerva păstrării dreptului la legitimă

apărare.

– Proiectul de Uniune Europeană al lui Aristide Briand, iulie

1929, Paris, propunea realizarea unui pact general-european de colaborare

economică între state; nu a fost acceptat, majoritatea statelor

temându-se să nu le fie ştirbită suveranitatea.

– Convenţia de la Londra de definire a agresiunii şi a

teritoriului, 3-4 iulie 1933, între Afganistan, Estonia, Letonia, Persia,

România, Turcia, Cehoslovacia şi URSS, interzicea orice agresiune şi

proclama dreptul egal al statelor la independenţă, securitate şi integritate

teritorială, definind agresiunea ca act de război cu sau fără declaraţie,

atacarea cu forţe terestre, navale, aeriene, blocada navală, ajutor

dat bandelor înarmate care atacă un stat etc. Teritoriul unui stat

era definit ca acel teritoriu pe care „un stat îşi exercită în fapt autoritatea”.

VII, VIII, IX. Securitatea regională în centrul şi sud-estul

Europei, în Europa de Nord şi de Răsărit, pe continentul

american: Mica Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică; Uniunea

belgo-luxemburgheză; Antanta Baltică; Pactul Saavedra-Lamas

Conceptul de securitate regională îşi are originile în carenţele

Pactului Societăţii Naţiunilor în ceea ce priveşte asigurarea securităţii,

independenţei şi suveranităţii tuturor statelor, îndeosebi a celor mici

şi mijlocii în faţa pericolelor ce se profilau din partea statelor revanşiste

şi revizioniste.

Ca răspuns la politica Ungariei vizând reanexarea fostelor sale

posesiuni, politică materializată în acţiuni politice, diplomatice, dar şi

subversive, Cehoslovacia, România şi Iugoslavia au încheiat în

1920-1921 tratate bilaterale cu text identic prin care se angajau să-şi

dea ajutor reciproc politic şi militar în cazul unei agresiuni neprovocate

din partea Ungariei. România a semnat un tratat bilateral şi cu Polonia

în martie 1921 prin care cele două state îşi acordau reciproc ajutor

militar în cazul unei agresiuni neprovocate din partea URSS.

Alianţa dintre România, Cehoslovacia şi Iugoslavia, denumită

Mica Înţelegere, s-a afirmat ca un factor de pace şi stabilitate în

centrul Europei, în spiritul Pactului Societăţii Naţiunilor; ea a avut un

caracter defensiv şi antirevizionist.

În februarie 1933, la Geneva, s-a adoptat Pactul de organizare a

Micii Înţelegeri „din necesitatea de a organiza pacea şi de a intensifica

raporturile economice cu toate statele din Europa Centrală”; alianţa s-a

311

transformat într-o „organizaţie internaţională unificată deschisă eventual

şi altor state”.

Înţelegerea Balcanică a fost creată în februarie 1934, prin semnarea

la Atena a Pactului Balcanic de către România, Grecia, Turcia

şi Iugoslavia.

Pactul nu era „îndreptat împotriva nici unei puteri, scopul său

era de a garanta securitatea frontierelor balcanice împotriva oricărei

agresiuni din partea unui stat balcanic”; se specifica faptul că ordinea

teritorială din Balcani „este definitivă”: Pactul Balcanic proclama ca

fundament al său formula de definiţie a agresiunii şi a teritoriului

adoptată de Convenţia de la Londra din 3-4 iulie 1933. Bulgaria şi

Albania, state revizioniste, n-au aderat la Pactul de la Atena pentru că:

1) urmăreau revizuirea şi nu menţinerea frontiereler balcanice;

2) nu semnaseră Convenţia de la Londra din iulie 1933.

Înţelegerea Balcanică a fost un instrument eficient pentru apărarea

păcii în zona geografică sud-est europeană şi, conexată cu Mica

Înţelegere, contribuia la consolidarea securităţii în centrul şi răsăritul

Europei.

Uniunea belgo-luxemburgheză, iulie 1921, a prevăzut colaborarea

şi integrarea economică dintre Belgia şi Ducatul de Luxemburg

pe o lungă perioadă de timp. În decembrie 1930, la Oslo, cei doi aliaţi

au semnat împreună cu Danemarca, Islanda, Norvegia şi Suedia o

convenţie de apropiere economică ce prevedea înlăturarea barierelor

vamale, dezvoltarea comerţului, colaborarea pe tărâm industrial.

Antanta Baltică, decembrie 1931, Tallin, constituită între cele

trei ţări baltice, şi-a propus să consolideze pacea şi securitatea în zona

lor geografică ameninţată de planurile revizioniste ale URSS şi

Poloniei şi să dezvolte colaborarea cu statele vecine.

Proiectul Pactului Oriental de securitate, 1934, s-a datorat

unei propuneri franceze (Louis Barthou, ministrul de externe al Franţei,

şi Maxim Litvinov, ministrul de externe sovietic), care prevedea o

alianţă politică şi militară între Franţa, URSS, Belgia, Polonia şi

Cehoslovacia pentru consolidarea păcii şi securităţii în răsăritul

Europei, pact în care se plănuia a fi atrasă şi Germania. Proiectul a

eşuat în urma asasinării de către terorismul internaţional, la Marsilia,

în octombrie 1934, a regelui Alexandru al Iugoslaviei şi ministrului

Louis Barthou.

Pactul Saavedra-Lamas contra războiului, octombrie 1933, s-a

datorat unui proiect propus de Argentina la care au aderat Brazilia,

Chile şi Peru, Bolivia şi Paraguay. Pactul condamna războiul „ca

312

instrument de politică naţională” şi nu recunoştea achiziţiile teritoriale

făcute „prin război sau ameninţare cu război”. La acest pact au aderat

şi statele Micii Înţelegeri.

X, XI, XII. Eşecul politicii de securitate colectivă. Agresiunile