Informatica generală

My Computer (Calculatorul meu) – permite vizualizarea tuturor ferestrelor, dosarelor şi unităţilor de disc ale sistemului de calcul;

My Network Places (Reţea locală) – permite utilizarea în comun (partajarea) a calculatoarelor, imprimantelor şi a altor dispozitive cu utilizatorii reţelei locale la care suntem conectaţi;

Recycle Bin (Coşul de hârtii) – se utilizează pentru stocarea obiectelor şterse. În caz de necesitate, aceste obiecte pot fi restabilite în locul de unde au fost şterse.

Butonul Start este plasat pe bara de activităţi care este situată în partea de jos a suprafeţei de lucru, executând un clic pe el, se afişează lista meniului principal al sistemului de operare. Tot pe bara de activităţi se plasează denumirile aplicaţiilor (pictogra­melor) lansate în execuţie. În dreapta barei de lucrări este amplasat ceasul electronic de sistem, indicatorul limbajelor pentru tastatură etc.

În Windows deosebim următoarele tipuri de ferestre: de program, de document şi de dialog.

Ferestrele de program apar de fiecare dată când lansăm în execuţie un program. O fereastră de program Windows este o zonă dreptunghiulară a ecranului monitorului, încadrată de un chenar cu o structură anumită, conţinând bara de titlu, bara de meniuri, barele cu instrumente, zona de lucru, bare de derulare, bara de stare etc. Pe ecran pot fi deschise mai multe ferestre, ce pot fi supuse unor aşa transformări ca: deplasare, rearanjare, redimensionare, convertire într-o pictogramă.

Ferestrele de document pot apărea doar în cadrul ferestrelor de program. Ferestrele de dialog apar de fiecare dată în cazul în care utilizatorul dialoghează cu sistemul de operare.

Unele ferestre de aplicaţie pot conţine mai multe ferestre de document, altele – doar una singură.

O pictogramă reprezintă un simbol grafic pentru o comandă, o funcţie, o aplicaţie, un fişier sau un grup de fişiere Windows, adesea în partea de jos conţine un text explicativ, numit etichetă. Conţinutul etichetelor, pentru majoritatea pictogramelor, poate fi modificat. Putem, de asemenea, adăuga pictograme noi, putem înlătura unele pictograme de care nu mai avem nevoie, putem schimba amplasarea lor pe suprafaţa de lucru.

Meniurile reprezintă o componentă esenţială a sistemului de operare. Ele ne oferă posibilitatea de a comunica cu sistemul, reprezentând nişte liste de opţiuni din care putem alege una sau câteva dintre ele. Ele au o structură arborescentă din submeniuri cu opţiuni, selectarea cărora afişează anumite ferestre de dialog. Astfel comenzile sistemului de operare sunt structurate în mod arborescent.

O fereastră de dialog este un mod de comunicare al utilizatorului cu sistemul de operare, ea cere mai multe informaţii sau confirmarea unei acţiuni. O fereastră de dialog poate conţine:

• 
  butoane de comandă;
  
• 
  zone de text pentru fixarea anumitor valori;
  
• 
  liste de opţiuni ce pot fi selectate, confirmate sau anulate, ce pot afişa informaţii suplimentare la situaţia în cauză;
  
• 
  ferestre de marcaj şi zone de text pentru liste derulante etc.
  

Ferestrele de dialog pot apărea pe ecran în cele mai diverse situaţii: la alegerea dintr-un meniu a unei opţiuni care conţine puncte de suspensie, în rezultatul unor acţiuni interzise, la executarea unor comenzi care necesită specificarea unor parametri etc.

Una din caracteristicile principale ale sistemul de operare Windows o constituie transferul de informaţii între diferite programe. Acest transfer are loc prin intermediul unui spaţiu de memorie special, numit Clipboard. Transferul informaţiei în Clipboard este, de cele mai multe ori, rezultatul executării comenzilor Copy, Cut sau Print Screen asupra unor texte, imagini, tabele, ecrane sau părţi ale acestuia. Executarea comenzii Paste în programul destinaţie are ca rezultat inserarea ultimei intrări a memoriei Clipboard în poziţia indicată. După ce informaţia se inserează, conţinutul memoriei Clipboard rămâne neschimbat, adică nu se şterge, el poate fi inserat de cîte ori dorim. După deconectarea sau reîncărcarea calculatorului conţinutul memoriei Clipboard se şterge.

5.2. Gestionarea obiectelor în sistemul de operare Windows

Pentru gestionarea obiectelor în Windows există două aplicaţii: My Computer şi Windows Explorer. Aplicaţia My Computer se găseşte pe suprafaţa de lucru, iar Windows Explorer în Start/Programs/Accessories a meniului de bază. Aceste aplicaţii permit îndeplinirea aceleiaşi acţiuni cu conţinutul discurilor, diferă prin aceea că afişează informaţia în mod diferit în zona de lucru. Asupra obiectelor, în Windows, pot fi efectuate operaţiile de:

• 
  creare;
  
• 
  deschidere;
  
• 
  închidere;
  
• 
  sortare;
  
• 
  selectare;
  
• 
  redenumire;
  
• 
  ştergere a obiectelor cu plasarea în coşul de hârtii;
  
• 
  ştergere definitivă a obiectelor;
  
• 
  restabilire a obiectelor şterse din coşul de hârtii etc.
  

Sistemul de operare păstrează orice informaţie, de exemplu, programe, documente, imagini pe un suport magnetic sub formă de fişiere etc. Fişierul este o colecţie organizată de date, care ocupă un anumit spaţiu pe suportul magnetic şi care are următoarele caracteristici specifice:

• 
  un loc bine determinat pe suportul magnetic;
  
• 
  denumire proprie, atribuită de utilizator, unică în dosarul curent;
  
• 
  dimensiune în funcţie de conţinut;
  
• 
  data şi ora creării sau modificării.
  

De regulă, denumirea fişierului este alcătuită din două părţi: numele propriu-zis de la 1–214 simboluri şi extensia de la 1–3 simboluri. Numele fişierului se separă de extensie prin semnul punct. Extensia fişierului reflectă tipul fişierului.

La atribuirea denumirilor pentru fişiere vom ţine cont de următoarele condiţii:

• 
  numele fişierului poate fi alcătuit din litere, cifre şi simboluri speciale în diferite combinaţii;
  
• 
  strict este interzis în numele fişierului de a folosi următoarele caracterele: \ / : * ? ” < >|
  

Asupra fişierelor pot fi aplicate următoarele operaţii de: creare, salvare, închidere, deschidere, modificare, căutare, copiere, schimbare a denumirii, deplasare, ştergere, restabilire etc.

Pentru a ordona şi a clasifica fişierele, se creează aşa-numitele dosare. Aceste dosare sunt create de utilizator. Dosarele pot conţine, la rândul lor, alte dosare numite subdosare ale dosarelor în care se află. Se obţine astfel o structură ramificată de dosare, subdosare şi fişiere. Denumirile dosarelor se atribuie pornind de la aceleaşi reguli ca şi pentru denumirile fişierelor, cu excepţia extensiei, care, de obicei, lipseşte. Dosarul în care se lucrează curent se numeşte dosar curent.

Un dosar poate fi creat în cadrul dosarului rădăcină al unităţii de disc curente sau în orice alt dosar al acestei unităţi de disc. Pentru a crea un dosar nou, indicăm în primul rând locul, apoi lansăm File, New, Folder sau executăm clic dreapta pe suprafaţa liberă a ferestrei dosarului destinaţie şi lansăm din meniul contextual New, Folder. În continuare indicăm numele dosarului şi acţionăm tasta Enter sau executăm un clic în afara etichetei obiectului pentru a confirma numele. Dosarele pot fi create şi pe suprafaţa de lucru, în acest caz se afişează meniul contextual al suprafeţei de lucru, apoi se lansează comenzile respective.

Fişierele noi se creează, de regulă, în aplicaţiile respective (Excel, Word, Paint, Acces etc.), deşi putem crea fişiere noi prin analogie cu crearea dosarelor, numai că, în acest caz, din meniul contextual lansăm comanda New şi în continuare indicăm tipul fişierului şi numele lui.

Extensia fişierelor poate fi ascunsă/afişată. Atunci când extensia este afişată, trebuie să fim foarte atenţi în cazul în care lansăm comanda de creare a unui fişier de orice tip, suntem obligaţi să scriem şi punct şi extensia fişierului, în cazul în care nu este afişată extensia – n-o scriem nici noi.

Uneori se întâmplă că după confirmarea numelui obiectului este necesar din nou să-i schimbăm numele, adică să redenumim eticheta obiectului. Pentru aceasta se utilizează diferite metode de redenumire a lor: se lansează opţiunea Rename (Redenumire) din meniul File sau din meniul contextual al obiectului ce urmează a fi redenumit etc.

Orice obiect poate fi deschis sau închis utilizând mai multe metode. Detaliat metodele de deschidere şi închidere a unui obiect se studiază mai detaliat la orele practice de laborator.

Uneori, pentru a găsi mai rapid un obiect oarecare din listă după nume, mărime, dată sau după alte criterii, e bine, mai întâi să sortăm lista de obiecte. Sortarea se efectuează utilizând comenzile din submeniul Arrange Icons al meniului View, dar nu întotdeauna suntem satisfăcuţi de modul de aranjare a obiectelor după lansarea comenzilor din acest sub­me­niu, deoarece, utilizând aceste comenzi, avem posibilitate să sortăm lista numai într-o direcţie.

În cazul în care vrem să sortăm obiectele din listă în ambele direcţii (de la A la Z sau de la Z la A, crescător sau descrescător), vom apela la modul de afişare a obiectelor în zona de lucru – Details şi, numai în acest caz, vom obţine sortarea obiectelor aşa cum dorim. Executând clic pe una din etichetele (antetele) coloanelor, observăm un triunghi orientat în jos sau în sus. Anume direcţia orientării triunghiului ne prezintă direcţia sortării după criteriul respectiv.

Pentru a executa diferite operaţii cu obiectele Windows, este necesar de a le selecta. Selectarea unui obiect (fişier, dosar, scurtătură) înseamnă colorarea lui în culoarea implicită albastră. Pentru a selecta un obiect executăm un clic pe pictograma lui. La selectarea unui grup de obiecte, utilizăm atât tasta Shift cât şi tasta Ctrl. Acelaşi efect poate fi obţinut prin descrierea cu ajutorul mouse-ului a unui dreptunghi care cuprinde obiectele necesare. La fel putem selecta obiecte utilizând tastatura şi anume tastele de dirijare în combinaţie cu tasta Shift. În cazul în care lista obiectelor este invizibilă apelăm la comanda Select All (Selectare totală) din meniul Edit sau acţionăm combinaţia de taste Ctrl+A pentru a selecta toate obiectele din dosarul curent.

Uneori avem obiecte în plus, care ocupă în zădar spaţiul pe unitatea de disc. Aceste obiecte trebuie să le ştergem. Există mai multe modalităţi de ştergere a obiectelor. Putem şterge obiecte cu plasarea lor în coşul de hârtii (Recycle Bin) din care ulterior ele pot fi restabilite la locul iniţial. Pentru a şterge unul sau mai multe obiecte utilizăm opţiunea Delete din meniul File sau tasta Delete sau comanda Delete din meniul contextual al obiectelor selectate. Putem şterge definitiv obiectul (obiectele) fără posibilitatea de a fi restabilit ulterior. Această metodă se utilizează în cazul în care suntem siguri în intenţia de a şterge obiectul (obiectele), fără necesitatea de a le recupera. Pentru aceasta selectăm obiectul (obiectele), apoi acţionăm concomitent combinaţia de taste Shift+Delete.

Menţionăm că în urma ştergerii obiectelor, cu deplasarea lor în coşul cu hârtii, spaţiul de pe disc, ocupat de ele, nu se eliberează. Pictograma coşului de hârtii de pe suprafaţa de lucru poate avea două aspecte (plin sau gol). Obiectele şterse pot fi restabilite înapoi la locul iniţial utilizând opţiunea Restore (Restabilire) din meniul File sau din meniul contextual al obiectelor selectate sau activăm butonul Restore din stânga zonei de lucru a ferestrei programului Recycle Bin.

Capacitatea coşului de hârtii este limitată, astfel încât în urma operaţiilor de ştergere a obiectelor, coşul se umple treptat. Putem interveni, eliminând definitiv acele obiecte din coşul de hârtii de care, cu siguranţă, nu mai avem nevoie. Dacă coşul de hârtii s-a umplut, atunci din el se şterge automat primele fişiere stocate. Coşul de hârtii îl putem curăţi atât deschis cât şi închis, utilizând opţiunea Empty Recycle Bin.
ÎNTREBĂRI DE CONTROL

1. 
   Descrie caracteristicile de bază ale sistemului de operare Windows 2000.
   
2. 
   Descrie interfaţa grafică a sistemului de operare Windows 2000.
   
3. 
   Prin ce se deosebeşte sistemul de operare Windows 2000 de sistemele de operare precedente?
   
4. 
   Defineşte noţiunea de pictogramă.
   
5. 
   La ce serveşte bara de activităţi?
   
6. 
   Numeşte pictogramele standard de pe suprafaţa de lucru.
   
7. 
   Descrie semnificaţia fiecărei pictograme standard în parte.
   
8. 
   Ce înţelegi prin eticheta unei pictograme?
   
9. 
   Ce tipuri de ferestre deosebim în Windows?
   
10. 
    Ce reprezintă o fereastră de program Windows?
    
11. 
    Ce reprezintă o fereastră de dialog?
    
12. 
    Prin ce se deosebeşte fereastră de program de fereastra de dialog?
    
13. 
    Ce operaţii pot fi efectuate asupra pictogramelor şi ferestrelor de pe suprafaţa de lucru?
    
14. 
    Ce reprezintă meniurile?
    
15. 
    Ce reprezintă Clipboard-ul?
    
16. 
    În urma căror comenzi informaţia apare în Clipboard?
    
17. 
    Cât timp se păstrează informaţia în memoria temporară Clipboard?
    
18. 
    Defineşte noţiunea de fişier.
    
19. 
    Numeşte caracteristicile specifice ale unui fişier.
    
20. 
    Definiţi noţiunea de dosar.
    
21. 
    Defineşte noţiunea de subdosar.
    
22. 
    Numeşte caracteristicile specifice ale unui dosar.
    
23. 
    Numeşte caractere interzise în numele fişierului şi dosarului.
    
24. 
    Ce operaţii pot fi efectuate asupra fişierelor şi dosarelor?
    
25. 
    Care operaţii le poţi utiliza şi în ce caz apelezi la ele?
    
26. 
    Defineşte noţiunea de dosar curent?
    
27. 
    Unde poate fi creat un fişier, dosar şi subdosar?
    
28. 
    Descrie metodele de creare a unui fişier şi a unui dosar.
    
29. 
    Care este deosebirea dintre fişier şi dosar, dar subdosar?
    
30. 
    Care sunt locurile posibile de creare a acestor obiecte?
    

CAPITOLUL VI. COMUNITATEA DE REŢELE INTERNET

6.1. Reţele de calculatoare

Odată cu extinderea domeniilor de aplicare a calculatoarelor, a crescut şi numărul utilizatorilor ce doresc să aibă acces la mijloace eficiente de prelucrare şi stocare a unor informaţii comune. Cu timpul, a apărut tendinţa de trecere de la sistemele centralizate de calcul la instalarea de calculatoare la fiecare utilizator şi asigurarea unor legături de comunicaţie eficientă între ele.

Numim reţea de calculatoare o mulţime de calculatoare ce pot interschimba informaţii prin intermediul unei structuri de comunicaţie. Calculatoarele unei reţele se conectează la structura de comunicare prin intermediul unor unităţi de intrare-ieşire dedicate, numite adaptoare de reţea. În cadrul unei reţele fiecare calculator, mai exact, fiecare adaptor de reţea, are o adresă unică, denumită adresă de reţea.

De exemplu, o reţea de calculatoare poate fi construită utilizând ca structură de comunicaţie reţeaua existentă de telefoane. În acest caz adaptorul de reţea va include un modulator pentru conversiunea semnalelor digitale furnizate de calculator în semnale telefonice şi un demodulator pentru operaţia inversă. Dispozitivul respectiv poartă denumirea de modem (modulator-demodulator). Adresa de reţea este dată de numărul de telefon al postului la care este conectat modemul.

O structură de comunicaţie este formată din linii de transmisie a semnalelor. Aceste linii pot fi:

• 
  cabluri cu fire torsadate (asemănătoare celor telefonice, asigură o capacitate de transmisie de până la 1 Mbit/s);
  
• 
  cabluri coaxiale (asemănătoare celor din reţelele de televiziune prin cablu, asigură o capacitate de transmisie de până la 1 Gbit/s);
  
• 
  cabluri optice (constau din fibre de sticlă sau din plastic transparent, acoperite cu un înveliş de protecţie. Semnalul optic, emis de o sursă laser, se propagă prin fibră şi este recepţionat de o celulă fotosensibilă. Capacitatea de transmisie a unui cablu optic poate ajunge la valoarea de 1 Tbit/s);
  
• 
  linii cu microunde (terestre sau prin satelit) (sunt formate din staţii de retransmisie ce operează în banda de unde centimetrice. Aceste staţii se amplasează în raza vizibilităţii directe a antenelor, la o distanţă de 40-50 de kilometri una de la alta. În cazul liniilor cosmice staţiile respective se amplasează pe sateliţi. Capacitatea de transmisie a linilor cu microunde este de ordinul 10 Gbit/s).
  

În funcţie de aria de răspândire a calculatoarelor dintr-o reţea, există următoarele tipuri de reţele:

• 
  reţele locale;
  
• 
  reţele regionale;
  
• 
  reţele globale.
  

În reţelele locale calculatoarele au o arie mică de răspândire (până la 2 km) şi deservesc o singură instituţie. Reţelele locale sunt formate, de regulă, din calculatoarele care se află în aceeaşi clădire sau într-un grup de clădiri. Ca linii de transmisie se utilizează cablurile cu fire torsadate şi cablurile coaxiale.

Reţelele regionale acoperă aria unui oraş sau a unui sector. Liniile de comunicaţie se realizează prin cabluri coaxiale sau staţii mici de transmisie/recepţie, denumite radiomodemuri.

Reţelele globale acoperă suprafaţa unei ţări, suprafaţa unui continent sau chiar suprafaţa mai multor continente. Ca linii de transmisie se utilizează cablurile optice şi liniile cu microunde (terestre sau prin satelit). Avantajul principal al reţelelor constă în utilizarea în comun a datelor, a programelor şi a calculatoarelor din reţea.

De exemplu, în cazul unei reţele locale pot fi partajate fişierele, discurile de capacitate mare, imprimantele, cititoarele de desene şi alte periferice. Evident, fiind accesibile pentru mai mulţi utilizatori, echipamentele periferice respective vor fi utilizate mai eficient. Totodată, specialiştii instituţiei în cauză pot lucra în echipă asupra unor proiecte comune: bugetul anual, planul de vânzări, actualizarea bazelor de date etc.

În cazul reţelelor globale, colective de cercetători din diferite ţări pot efectua calcule complexe pe un supercalculator unic în lume sau pot analiza în comun rezultatele unui experiment ştiinţific foarte costisitor. În baza reţelelor examinate sunt create diverse servicii şi anume: transferul de fişiere, poşta electronică, difuzarea noutăţilor, conversaţii pe grupuri de interese, jocuri electronice, publicitate, transferul banilor.
6.2. Scurt istoric despre INTERNET

INTERNET este cea mai mare reţea mondială de reţele: reţele comerciale, militare, academice, de cercetare, universitare, educaţionale etc. Pentru o societate informaţională, creşterea explozivă a Internet-ului nu reprezintă nici o surpriză. Ea demonstrează cererea mare de servicii de reţea, care satisfac partajarea de informaţii, programe şi resurse de calcul. Internet a devenit un mediu avansat de instruire, cercetare şi activitate de afaceri.

În anul 1968 în Anglia a fost construită reţeaua de calculatoare cu denumirea NPL (National Physics Laboratory), iar în anul 1969 în SUA a fost pusă în funcţiune reţeaua ARPANET – o arhitectură concepută de mai multe universităţi şi corporaţii sub egida Ministerului Apărării al SUA (Advanced Research Projects Agency). Arhitectura dată se bazează pe o topologie distribuită şi foloseşte diferite linii de comunicaţie, de la liniile telefonice până la liniile cu microunde prin satelit. Liniile respective conectează supercalculatoare separate şi diverse reţele locale sau regionale, răspândite pe aproape jumătate din suprafaţa terestră. Pe baza arhitecturii ARPANET a fost concepută reţeaua globală de calculatoare Internet.

În următorii ani tot mai multe ţări realizează diferite proiecte de reţele de calculatoare. Termenul Internet pentru prima dată a apărut în 1973 într-un proiect al agenţiei ARPA, care a realizat interconectarea calculatoarelor din SUA, Anglia şi Norvegia. În anul 1974 este elaborată baza logică a reţelei Internet de către Robert Kahn şi Vintong Cerf – prima versiune a familiei de protocoale TCP/IP (Transmission Control Protocol/Internet Protocol). Protocoalele TCP/IP sunt orientate la interconectarea reţelelor de diverse arhitecturi. Ulterior reţeaua ARPA se dezvoltă continuu, crescând numărul de noduri de comutaţie, de calculatoare şi terminale, lărgindu-se aria ei de cuprindere. În anul 1977 în ARPA este implementat serviciul de poştă electronică.

În anul 1986, la comanda Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă a SUA, a fost pusă în funcţiune reţeaua NSF, bazată pe tehnologia TCP/IP, destinată interconectării şi utilizării de către mediul universitar şi de cercetare a cinci centre de supercalculatoare. Viteza de transfer a datelor în reţeaua NSF a crescut foarte rapid. De aceea, deja în 1987 a fost lansată tranşa a doua, înlocuind canalele pivot de transfer de 56 Kbit/s cu canale de 1.544 Mbit/s. Treptat balanţa de reţea pivot se înclină de la ARPA spre NSF, care, până la urmă, duce la desfiinţarea reţelei ARPA în 1990.

Din 1991 începe dezvoltarea vertiginoasă a comunităţii de reţele Internet. În 1992 în subreţeaua pivot de comunicaţie NSF se implementează canale cu viteza de transfer de 45 Mbit/s, iar apoi canale cu viteza de transfer de peste 600 Mbit/s. În ultimii ani în SUA se produc lucrări asupra proiectului comunităţii de reţele Internet 2. Proiectul prevede folosirea unor viteze de transfer de date de 100 – 1000 ori mai mari, comparativ cu cele anterior implementate.

Politica Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă a SUA a dus la comercializarea Internet şi încetarea finanţării reţelei pivot NSF, începând cu luna aprilie a anului 1995. Resursele respective au fost distribuite reţelelor regionale care au devenit distribuitoare de servicii Internet.

Fiind o comunitate de reţele, Internet este descentralizată, nu aparţine unei oarecare organizaţii, nu are un centru administrativ comun. Nu exis­tă o organizaţie, care să impună anumite reguli pe Internet, cu excepţia standardelor şi anumitor convenţii generale acceptate. Există însă din 1982 o organizaţie a utilizatorilor Internet – ISOC (Internet SOCiety) cu funcţii de administrare generală a reţelei Internet.

6.3. Servicii în Internet: poşta electronică

O reţea de calculatoare oferă, evident, o gamă largă de servicii suplimentare la cele oferite de calculatoarele izolate. Internet, fiind o reţea de reţele, realizează servicii şi mai multe; însă fiecare server din Internet oferă o anumită gamă, mai restrânsă de servicii. Pentru a beneficia de serviciile, oferite de un calculator gazdă din Internet, utilizatorul trebuie să fie înregistrat în acel sistem ca utilizator autorizat, el trebuie să aibă un cont, o adresă, un identificator şi o parolă. Există, însă, şi multe gazde publice, care pot fi accesate fără drepturi speciale de acces.

Serviciile Internet de bază sunt:

• 
  teleconectare;
  
• 
  accesul calculatoarelor la distanţă;
  
• 
  transferul de fişiere;
  
• 
  poşta electronică;
  
• 
  ştiri şi discuţii;
  
• 
  prezentarea şi căutarea informaţiei etc.
  

Cooperarea calculatoarelor şi programelor care oferă aceste servicii se bazează pe modelul client-server. De obicei, pe calculatorul beneficiarului de serviciu rulează programul client, iar pe calculatorul furnizorului de servicii rulează programul server.

Serviciul teleconectare permite conectarea la alte calculatoare din Internet şi folosirea unor servicii şi resurse publice. În acest mod e posibil de a utiliza, de exemplu, resursele unui supercalculator de la Gray Research Institute de către un cercetător pentru executarea unor calcule extrem de voluminoase. Acest serviciu este realizat de o aplicaţie numită Telnet.

Serviciul Telnet permite utilizatorului să aibă accesul la calculatoarele aflate la distanţă. După stabilirea conexiunii, calculatorul utilizatorului devine un simplu terminal al calculatorului aflat la distanţă. În continuare, utilizatorul poate lansa în execuţie pe calculatorul respectiv diverse programe, poate vizualiza fişiere, schimba directoare etc. Protecţia calculatoarelor şi a datelor respective se asigură prin utilizarea parolelor. Serviciul Telnet se utilizează pentru folosirea în comun a unor resurse foarte scumpe, de exemplu, a supercalculatoarelor.

Serviciul transfer de fişiere (FTP – File Transfer Protocol) permite utilizatorului să copieze fişiere de pe calculatoare situate în diverse puncte geografice, realizează transferul de fişiere de la un calculator la altul. Acest serviciu este realizat de aplicaţia Ftp. Numele aplicaţiei provine de la protocolul FTP, conform căruia operează. Aplicaţia Ftp oferă două moduri de transfer a fişierelor:

• 
  modul binar, în care se păstrează secvenţa de biţi a fişierului, astfel încât originalul şi copia sunt identice bit cu bit;
  
• 
  modul textual, în care se transferă seturi de caractere în codul ASCII.
  

Pentru a avea acces la serviciul FTP, clientul trebuie să introducă parola. Există servere publice (FTP anonymous) care permit accesul la fişiere fără a fi nevoie de o parolă specială.

Pentru a beneficia de serviciile, oferite de un calculator gazdă din Internet, utilizatorul trebuie să fie înregistrat în acel sistem ca utilizator autorizat, el trebuie să aibă un cont, o adresă, un identificator şi o parolă. Există însă şi multe gazde publice, care pot fi accesate fără drepturi speciale de acces.

Serviciul de poştă electronică (electronic mail sau, abreviat, e-mail) a copiat modul de funcţionare a poştei obişnuite, serviciul permite transferarea de mesaje între utilizatorii reţelei în mod indirect, folosind „cutiile poştale” electronice. Fiecare cutie poştală este specificată printr-o adresă de poştă electronică. În diferite reţele aceste adrese se pot forma diferit. În Internet o adresă de poştă electronică constă din numele de conectare al utilizatorului şi numele Internet al gazdei, pe care este creată cutia lui poştală, delimitate de caracterul @.

Scrisoarea electronică, denumită mesaj (message) include:

• 
  adresa destinatarului;
  
• 
  subiectul, exprimat în câteva cuvinte;
  
• 
  adresa expeditorului;
  
• 
  textul scrisorii;
  
• 
  fişiere ataşate opţional.
  

Fişierele ataşate pot fi de orice natură: texte, imagini, programe etc. Scrisorile sunt depuse în fişiere speciale, denumite cutii poştale (mail box). Adresa unei cutii poştale are forma:

@, unde

– denumirea cutiei poştale, de obicei, acesta este numele de familie al utilizatorului sau o abreviere;

@ – simbolul „at” (la);

– adresa simbolică a calculatorului client pe care este creată cutia poştală, numele serviciului poştal.

Exemple:

[e-mail]

[e-mail]

[e-mail]

[e-mail]

[e-mail]

Mesajele sunt transmise prin reţea de serverele de poştă care au rolul oficiilor şi centrelor poştale tradiţionale. Serviciul de poştă electronică este foarte popular datorită avantajelor sale incontestabile, şi anume: viteza, po­si­bilitatea de a ataşa la scrisori fişiere de orice natură, facilităţi avansate de redactare.

Poşta electronică reprezintă unul din cele mai importante servicii în reţelele de calculatoare. Conform datelor statistice transferul informaţiilor prin poşta electronică predomină printre serviciile de transfer de fişiere. Modelul arhitectural de poştă electronică include trei cate­gorii de entităţi:

• 
  utilizatorul, care poate fi expeditorul sau destinatorul mesajelor;
  
• 
  agentul utilizator, cu funcţiile de interfaţă-utilizator (compunere de mesaje, expediere, recepţie, gestiune de cutii poştale);
  
• 
  agentul de transfer al mesajelor, care împreună cu alţi agenţi, formează un sistem de transfer al mesajelor.
  

Acest sistem asigură transferul de mesaje de la agentul utilizator sursă la agentul utilizator destinatar. ie servici oferă unastfel de server? ăutare? ese?ternet cu ajutorul adreselor URL. e Web amplasate pe diferite calculatoare?lkuiUn mesaj, până la destinatar, poate parcurge mai mulţi agenţi de transfer al mesajelor. Fiecare agent de transfer al mesajelor examinează adresa destinatarului mesajului. Dacă el se referă la o cutie poştală (electronică) locală, mesajul este livrat acesteia, generând eventual o înştiinţare către expeditor. În caz contrar, mesajul este transmis mai departe.

Poşta electronică posedă următoarele facilităţi:

• 
  livrarea aceleiaşi informaţii mai multor utilizatori – difuzare, în acest caz se folosesc liste de distribuţie;
  
• 
  păstrarea informaţiilor, dacă destinatorul nu este disponibil, livrându-le ulterior;
  
• 
  păstrarea sau expedierea mesajelor după examinarea lor de către des­tinatar;
  
• 
  transmisia mesajelor cu priorităţi;
  
• 
  protejarea mesajelor prin codificare;
  
• 
  transmiterea automată a unor răspunsuri anumite, atunci când destinatarul lipseşte.
  

Avantajele poştei electronice faţă de poşta tradiţională sunt:

• 
  mai ieftină;
  
• 
  mai rapidă;
  
• 
  simplifică transmiterea corespondenţei internaţionale;
  
• 
  permite difuzarea de mesaje mai multor adresaţi simultan;
  

Dezavantajele poştei electronice:

• 
  mesajul uneori nu este citit mult timp de destinatar;
  
• 
  nu se asigură încă o securitate înaltă a mesajelor transmise;
  
• 
  uneori un apel telefonic este mai rapid decât poşta electronică.
  

Serviciul de poştă electronică este realizat atât în reţelele globale, cât şi în reţelele locale.

Serviciile de căutare a informaţiilor în Internet se bazează pe o gamă largă de servere şi instrumentare speciale de căutare a informaţiilor, precum: Yahoo, Google, Яndex etc.

Cel mai des utilizat serviciu de prezentare şi căutare a informaţiilor în Internet este serviciul WWW (World Wide Web – Pânza Mondială de Păianjen). Serviciul WWW (numit şi Web) reprezintă un sistem informaţional ramificat bazat pe tehnologia hipertext. Prima dată concepţia de hipertext a fost propusă în anul 1974 de Ted Nelson în cartea sa „Computer Lib/Dream Machines”. Concepţia de hipertext constă în specificarea unor cuvinte (pictograme, desene, grafice) cheie dintr-un document.

Fiecărui cuvânt cheie, la rândul său, îi sunt asociate una sau câteva legături către alte documente – documente înrudite, în care se tratează subiecte referitoare la acest cuvânt. Aşa legături se numesc legături hipertext. Serviciul WWW este implementat în 1992 la CERN (Centre European de Recherche Nucleaire, Elveţia) de către Tim Berners-Lee. Este cel mai flexibil şi popular serviciu de căutare a informaţiilor în Internet. În acest serviciu informaţia este prezentată în formă de pagini Web.

Pagina Web este un fişier în limbajul HTML (HyperText Markup Language – Limbaj pentru marcarea hipertextului) şi poate conţine, în afară de informaţii propriu-zise, referinţe la alte pagini Web. Paginile referite se pot afla pe acelaşi calculator sau pe calculatoare situate în diverse puncte geografice.

Calculatorul pe care sânt instalate paginile Web şi serverul WWW se numeşte situl (site „sediu, reşedinţă”). În cadrul serviciului WWW resursele reţelei se specifică cu ajutorul unor adrese speciale, denumite adrese URL (Uniform Resurse Locator – Locator Uniform de Resurse).

Aceste adrese au forma:


://[:
]//


– specifică denumirea protocolului pentru transferul datelor prin reţea;

– adresa calculatorului ce conţine fişierul respectiv;


– portul de acces utilizat(este argument opţional);

/ – numele absolut al fişierului, care conţine documentul.

Exemple de adrese URL ce conţin informaţii interesante:

http://www.dnt.md – situl Asociaţiei Dynamic Network Tehnologies, Moldova;

http://www.itc.ro/museum/museum.html – situl Muzeului Naţional de Artă, România;

http://www.nmsi.ac.uk – situl Muzeului de Ştiinţă şi Industrie, Marea Britanie;

http://www.nasa.gov – situl agenţiei NASA, Statele Unite ale Americii.

Notaţia http specifică protocolul de transfer a hypertextelor (Hypertext Transfer Protocol). În prezent, numărul fişierelor din re-ţeaua Internet este de ordinul miliardelor. Pentru a simplifica căutarea informaţiei, în cadrul reţelei Internet au fost create servere de căutare – un calculator puternic care explorează în continuu reţeaua şi citeşte paginile Web sau alte informaţii prezentate publicului larg. Acestea sunt clasificate în funcţie de datele pe care le conţin, iar adresele lor sunt reţinute în baza de date de pe server.

Programul client adresează serverului de căutare o cerere în care indică de ce fel de informaţii are nevoie. Serverul interoghează baza de date şi transmite clientului o listă de adrese la care pot fi găsite informaţiile cerute.

Exemple de servere de căutare frecvent utilizate la care accesul este gratuit:

http://www.yahoo.com – serverul YAHOO (Yet Another Hierarhicaly Organizated Oracle – încă un Oracle organizat ierarhic) de la Universitatea Stanford;

http://www.exite.com – serverul Exite al firmei Architext Software;

http://www.infoseek.com – serverul Infoseek al firmei Infoseek Corp etc.

Atunci când utilizatorul selectează un cuvânt cheie într-un document hipertext, programul client WWW determină URL-ul documentului înrudit, stabileşte conexiunea cu serverul WWW şi îi transmite cererea de transfer al acestui document, indicând URL-ul lui. Serverul transmite copia documentului solicitat şi încheie conexiunea.

ÎNTREBĂRI DE CONTROL

1. 
   Numeşte factorii care au contribuit la apariţia reţelelor de calculatoare.
   
2. 
   Care sunt neajunsurile sistemelor centralizate de calcul?
   
3. 
   Numeşte componentele principale ale unei reţele de calculatoare.
   
4. 
   Explică destinaţia structurii de comunicaţie.
   
5. 
   Care sunt funcţiile adaptorului de reţea?
   
6. 
   Care este destinaţia unui modem? A unui radiomodem?
   
7. 
   Numeşte capacităţile de transmisie a următoarelor linii de comunicaţie:
   
   • 
     cablu cu fire torsadate;
     
   • 
     cablu coaxial;
     
   • 
     cablu optic;
     
   • 
     linie cu microunde.
     
8. 
   Cum se clasifică reţelele în funcţie de aria de răspândire?
   
9. 
   Ce este Internet-ul?
   
10. 
    Care este gama de servicii oferite de Internet?
    
11. 
    Care este destinaţia serviciului FTP? Ce fişiere pot fi transmise prin acest serviciu?
    
12. 
    Ce reprezintă poşta electronică?
    
13. 
    Cum se specifică adresele în cadrul serviciilor de poştă electronică? Ce informaţii conţine o scrisoare electronică? Care din ele sunt opţionale?
    
14. 
    Explică cum se formează o adresă poştală.
    
15. 
    Care este principiul de funcţionare a poştei electronice?
    
16. 
    Ce facilităţi posedă poşta electronică?
    
17. 
    Care-i avantajul poştei electronice? Care-i dezavantajul poştei electronice?
    
18. 
    Din ce constă o adresă de poştă electronică în Internet?
    
19. 
    Prin ce se deosebeşte poşta electronică de poşta tradiţională?
    
20. 
    Ce informaţii conţine pagina Web? Cum formează aceste pagini o „pânză de păianjen”?
    
21. 
    Explică modul de funcţionare a unui client Web. Cum găseşte acest program paginile Web amplasate pe diferite calculatoare?
    
22. 
    Explică modul de specificare a resurselor în Internet cu ajutorul adreselor URL. Care este semnificaţia câmpurilor acestor adrese?
    
23. 
    Care este destinaţia unui server de căutare? Ce servicii oferă un astfel de server? Numeşte câteva servere de căutare.
    

CAPITOLUL VII. MICROSOFT OFFICE –

PREZENTARE GENERALĂ

7.1. Componen­tele pachetului integrat Mi­crosoft Office 2002.

Mi­crosoft Word şi Microsoft Excel – caracteris­tici generale

Pachetul integrat de birotică Microsoft Office 2002 cuprinde şase aplicaţii de bază. Aceste aplicaţii oferă posibilitatea de a prelucra documente, de a analiza foi de calcul, de a gestiona date despre persoane de contact, de a lucra cu imagini etc. Interfaţa asemănătoare comună a aplicaţiilor face ca trecerea de la utilizarea unei aplicaţii la alta să fie mult uşurată.

Aplicaţiile incluse în pachetul integrat MS Office 2002 sunt:

• 
  Microsoft Word 2002 – se utilizează pentru crearea şi procesarea de documente, de la simple scrisori până la proiecte complexe;
  
• 
  Microsoft Excel 2002 – se utilizează pentru a analiza şi a prelucra date prin crearea de foi de calcul şi de diagrame;
  
• 
  Microsoft Outlook 2002 – se utilizează pentru a furniza o soluţie completă pentru gestionarea informaţiilor personale, oferind funcţii pentru e-mail, planificare zilnică şi de gestionare a datelor de contact;
  
• 
  Microsoft PowerPoint 2002 – se utilizează pentru crearea de prezentări profesioniste conţinând culori vii, texte animate şi o varietate de opţiuni de afişare. Aceste prezentări pot fi chiar difuzate prin Internet sau intranet;
  
• 
  Microsoft Access 2002 – se utilizează pentru construirea de aplicaţii complete cu baze de date, necesitând un nivel minimal de programare, datorită utilizării extinse a aplicaţiilor wizard. Access reprezintă cea mai bună soluţie pentru întreprinderile mari care au nevoie de gestionarea eficientă cu volumul mare de informaţii despre angajaţi, echipamente, funcţiile întreprinderii etc.
  
• 
  Microsoft Publisher 2002 – se utilizează pentru a facilita realizarea de buletine informative, broşuri şi alte documente, cu scopul de a le publica sub formă tipărită sau la Internet etc.
  

În pachetul MS Office, de asemenea, sunt înglobate multe mini­apli­caţii care rulează la solicitarea utilizatorului în cadrul tuturor aplicaţiilor de mai sus. De exemplu, putem folosi Clip Gallery pentru a importa ilustraţii în orice aplicaţie Office sau putem folosi WordArt pentru a transforma „bătrânul” text simplu într-o adevărată „operă de artă”.

Microsoft Office 2002 este lansat pe piaţă de firma Microsoft. Fiind o dezvoltare a versiunii precedente Microsoft Office 2000, el se bucură rapid de o largă popularitate. Programele Microsoft Office 2002 rulează cu unul din sistemele de operare Windows. Aplicaţiile majore ale Microsoft Office 2002: MS Word, MS Excel şi MS Access.

Putem utiliza uşor Microsoft Office împreună cu alte aplicaţii Microsoft, cum ar fi MapPoint 2002 şi Microsoft Project. De asemenea, Microsoft Office 2002 a fost proiectat pentru a lucra în colaborare cu multe servicii furnizate de Windows NT Server, cum ar fi Exchange, SQL Server şi Internet Information Server.

Cum funcţionează Office 2002? S-ar putea să credem că Office 2002 este numai o colecţie de aplicaţii, de fapt, este o singură superaplica­ţie cu multe componente integrate. De aceea, atunci când învăţăm să utilizăm o caracteristică într-o aplicaţie, cum este de exemplu, Clip Gallery sau fe­reastra de dialog Open, vom şti cum s-o folosim în toate celelalte aplicaţii.

Deoarece Microsoft Office 2002 este integrat în mare măsură, toate componentele sunt proiectate pentru a conlucra. De aceea, inserarea unui document Word în interiorul unei prezentări PowerPoint sau a unei foi de calcul Excel într-un document Publisher se face uşor şi repede.

Fiecare aplicaţie Office depozitează informaţia sa în fişiere sau mulţimi de fişiere având formate speciale. Aceste fişiere sunt cunoscute sub numele de documente, registre de calcul, prezentări, baze de date sau alte denumiri, în funcţie de aplicaţie.

Pentru a se justifica achiziţia noii versiuni a unui program, aceasta trebuie să conţină o mulţime de caracteristici noi faţă de versiunea anterioară. Dacă aceste noi caracteristici nu sunt imediat considerate utile de către consumatori, firma de software a lucrat inutil. Producătorul programului trebuie să convingă viitorii utilizatori că au nevoie de acele caracteristici pentru a lucra mai repede sau pentru a-şi conserva resursele sistemului prin aplicarea noilor caracteristici sau că folosirea acestor caracteristici este cel puţin distractivă. Microsoft Office 2002 nu face excepţie de la această regulă. Cu toate că multe dintre noile componente sunt specifice unei singure aplicaţii, există caracteristici cheie care pot fi găsite în întregul pachet Office. Cu aceste noi caracteristici putem realiza oricare din următoarele activităţi:

• 
  folosirea ferestrelor de dialog Open şi Save As îmbunătăţite, care reţin mai multe informaţii despre locurile unde salvăm fişierele şi ne dau mai multă putere şi flexibilitate în găsirea fişierelor de care avem nevoie;
  
• 
  colaborarea cu alţi utilizatori, prin Internet, utilizând noile utilitare Office 2002 Server Extensions;
  
• 
  creşterea productivităţii utilizând noul stil de meniuri şi bare de instrumente;
  
• 
  inserarea şi concatenarea porţiunilor de text utilizând noul Clipboard cu mai multe articole decât în cel din versiunea precedentă;
  
• 
  realizarea documentelor conţinând cuvinte şi expresii în mai multe limbi, iar instrumentele de verificare ortografică şi gramaticală vor comuta automat între limbi;
  
• 
  alegerea unei înfăţişări unitare pentru documentele noastre;
  
• 
  primirea informaţiei de ajutor mai detaliate de la asistenţii Office care au fost îmbunătăţite;
  
• 
  particularizarea procesului de instalare a pachetului MS Office 2002 cu ajutorul noului proces de configurare etc.
  

Probabil că cea mai notabilă caracteristică a aplicaţiilor din Office 2002 este schimbarea unor caracteristici ale meniurilor, botezate de firma Microsoft meniuri particularizate. În aceste meniuri sunt afişate doar cele mai utilizate articole de meniu, restul articolelor se afişează acţionând butonul cu săgeată dublă aflat la sfârşitul listei meniului. De asemenea, au fost îmbunătăţite barele de instrumente.

Butoanele care nu erau vizibile în aplicaţiile din Office 2000 pot fi găsite în Office 2002 printr-un clic pe săgeata de la capătul barei respective. Chiar şi atunci când lipsesc unele butoane de pe o bară cu instrumente, printr-un clic pe săgeata de la capătul barei va fi afişată opţiunea Add or Remove Buttons care permite adăugarea butoanelor pe bară sau înlăturarea lor.

Un clic pe Add or Remove Buttons va avea ca efect afişarea unui meniu derulant din care vom putea alege butoanele care să intre în componenţa barei de instrumente; tot aici putem readuce bara de instrumente la configuraţia prestabilită sau putem apela la meniul de configurare a barelor de instrumente. De asemenea, putem mări suprafaţa de lucru având barele de instrumente Standard şi Formatting afişate pe o singură linie.

Office 2002 dispune de un Clipboard (memorie temporară) în care putem depozita 24 de articole simultan. Fiecare articol copiat se adaugă la începutul listei în Clipboard (în partea de sus a listei). La copierea celui de-al douăzeci şi cincilea articol, articol care a fost copiat primul se şterge automat din listă.

Memoria Clipboard din Office este independentă de Clipboard din Windows, cu excepţia faptului că ultimul articol din memoria Clipboard a pachetului Office este întotdeauna copiat şi în Clipboard din Windows. Putem folosi Clipboard pentru a copia şi lipi obiecte în aplicaţii non-Office. Clipboard din Office este disponibilă pentru toate aplicaţiile Office şi este închisă doar atunci când nu mai rulează nici una dintre ele.

Office 2002 a înlocuit vechile fişiere de asistenţă cu altele noi, conţinând informaţii mai detaliate decât în versiunea anterioară, incluzând şi o facilitate de căutare îmbunătăţită, care permite utilizatorului să găsească informaţii introducând cuvântul sau fraza cheie în câmpul de căutare de pe bara de meniuri. Asistenţii Office au fost modernizaţi, utilizând acum noua tehnologie Microsoft Agent. Noii asistenţi au ieşit din caseta fixă şi acum plutesc deasupra ferestrelor deschise. Pe lângă preferaţii din Office 2000, dintre care îi amintim pe Clippit (Agrafă – acum 3D), Dot (Bulina), Genius (Geniul), Mother Nature (Mama Natură) sau Office Logo, putem acum alege câinele Rocky, pisica Links sau robotul F1.

Noul program de configurare ne permite, la fel ca şi precedentul, să alegem exact caracteristicile pe care dorim să le instalăm. Spre deosebire de varianta precedentă, prin intermediul acestui proces putem stabili ca unele caracteristici să fie instalate la prima lor utilizare sau să fie rulate de pe Compact Disk (CD).

Această facilitate ne ajută să instalăm doar caracteristicile de care avem nevoie neapărat, lucru e util în cazurile în care spaţiul de pe disc este mic.

Un efect secundar al noului proces de configurare constă în faptul că aplicaţiile Office 2002 pot detecta şi corecta unele probleme, cum ar fi lipsa fişierelor necesare pentru lansarea unor aplicaţii, în asemenea cazuri fiind posibil ca programul să ceară discurile de instalare etc.

Aplicaţia Microsoft Word 2002 este cea mai populară şi mai utilizată aplicaţie a pachetului Office. Majoritatea aplicaţiilor Office au proprietatea de a crea documente atât pentru tipar, cât şi pentru Web, Word nefiind unica aplicaţie cu această proprietate. Aplicaţia Word este destinată unei mulţimi variate de utilizatori care trebuie să realizeze documente pornind de la simple scrisori de afaceri şi până la proiecte complexe, pentru crearea de pagini Web etc.

Word este unica aplicaţie care permite crearea notelor de subsol şi notelor de final în documente, este un procesor de text conţinând multe instrumente care ne ajută la formatarea documentelor. Pe lângă instrumentele obişnuite, care ne permit alinierea textului sau schimbarea fontului şi alte opţiuni de bază, putem să creăm cu uşurinţă documentele pe mai multe coloane, să inserăm imagini, să creăm tabele, să generăm un index sau un cuprins automat etc.

ie servici oferă unastfel de server? ăutare? ese?ternet cu ajutorul adreselor URL. e Web amplasate pe diferite calculatoare?lkuiWord mai posedă multe instrumente automate şi anume verificatorul ortografic care va sublinia cuvintele scrise greşit, iar verificatorul sintactic va oferi sugestii cu privire la îmbunătăţirea caracterului inteligibil al textului. În afară de aceasta, putem utiliza nişte facilităţi de introducere rapidă a textului în document, de procesare a imaginilor, graficilor etc.

Să descriem mai detaliat unele modalităţi de folosire a aplicaţiei Word împreună cu celelalte aplicaţii Office:

• 
  Utilizăm Word 2002 împreună cu Outlook 2002 pentru a crea şi vizualiza mesaje e-mail;
  
• 
  Tăiem sau copiem text din Word şi-l lipim în orice aplicaţie Office dorită;
  
• 
  Creăm o structură în Word şi o folosim ca baza pentru prezentările din PowerPoint;
  
• 
  Introducem o foaie de calcul din Excel în Word pentru a-i atribui acestuia funcţionalitatea din Excel în timpul realizării unui document combinat text/date;
  
• 
  Creăm o sursă de date care poate fi folosită pentru compunerea mesajelor poştale din Word sau Publisher;
  
• 
  Tipărim adrese pentru a le putea ataşa documentelor Publisher pentru mesaje. De asemenea, putem tipări uşor plicuri în Word, pentru a expedia prin poştă orice document Office.
  

Aplicaţia Microsoft Excel 2002 este un procesor de date (numere, formule, text) care conţine instrumente care ne ajută la formatarea, calculul şi analiza datelor din foaia de calcul. Fiecare foaie de calcul creată de noi este compusă dintr-o serie de linii şi coloane. Intersecţia dintre o linie şi o coloană se numeşte celulă şi poate conţine un text, o valoare numerică, o formulă, un comentariu etc. O formulă este o ecuaţie matematică care conţine valori numerice, apeluri de funcţii şi adrese ale altor celule. Rezultatul obţinut în urma calculului este afişat ca fiind valoarea celulei.

Instrumentul Charting preia datele din foaia de calcul creată de noi şi, pe baza lor, realizează diagrame. Putem alege diagrame cu bare, circulare, cu suprafeţe tridimensionale, de bursă şi multe altele. La diagramele create de noi putem adăuga legende, etichete, titluri şi alte elemente care să faciliteze citirea şi interpretarea diagramei. De asemenea, putem să alegem culorile pentru fiecare serie, să afişăm o grilă în fundal şi chiar să introducem în legendă datele pe baza cărora a fost creată diagrama. Toate acestea conlucrează pentru a realiza o diagramă uşor de înţeles.

Excel 2002 poate genera tabele şi diagrame care pot fi introduse în alte aplicaţii ale pachetului Office 2002, cum ar fi Word şi PowerPoint sau putem introduce într-o foaie de calcul informaţiile dintr-o bază de date Access.

Ţinând cont de faptul că Excel este parte componentă a sistemului integrat Office, multe tehnologii şi procedee de lucru sunt asemănătoare cu cele din Word. Ambele aplicaţii se lansează prin mai multe căi, cea de bază fiind: Start/Programs/Microsoft Excel şi respectiv Start/Programs /Microsoft Word.

ÎNTREBĂRI DE CONTROL

1. 
   Descrie pachetul integrat Microsoft Office 2002.
   
2. 
   Numeşte componentele pachetului integrat MS Office 2002.
   
3. 
   Descrie destinaţia aplicaţiei Microsoft Word 2002.
   
4. 
   Descrie destinaţia aplicaţiei Microsoft Excel 2002.
   
5. 
   Descrie destinaţia aplicaţiei Microsoft Outlook 2002.
   
6. 
   Descrie destinaţia aplicaţiei Microsoft PowerPoint 2002.
   
7. 
   Descrie destinaţia aplicaţiei Microsoft Access 2002.
   
8. 
   Descrie destinaţia aplicaţiei Microsoft Publisher 2002.
   
9. 
   Descrie particularităţile pachetului MS Office 2002 în comparaţie cu versiunile precedente.