Ingeri si demoni

Îngeri şi demoni

Dan Brown

Date
Cea mai importantă instituţie de cercetare ştiinţifică din lume — Conseil Européen pour la Recherche Nucléaire (CERN), din El­veţia — a reuşit recent să producă primele particule de antimaterie. Antimateria este identică cu materia obişnuită, cu excepţia faptului că este formată din particule a căror sarcină electrică este opusă celei din materia „normală”.

Antimateria este cea mai puternică sursă de energie cunoscută, randamentul său de eliberare a energiei fiind de 100% (fisiunea nucleară oferă un randament de 1,5%). Nu poluează, nu emană radiaţii, iar un strop poate alimenta cu energie întregul oraş New York timp de o zi.

Există totuşi un revers.

Antimateria este extrem de instabilă: explodează la contactul cu absolut orice, chiar şi cu aerul. Un singur gram de antimaterie are energia unei bombe nucleare de 20 de kilotone — de mărimea celei care a distrus oraşul Hiroshima.

Până de curând au fost obţinute doar cantităţi infime din acest tip de substanţă (câţiva atomi o dată). Dar CERN a pus la punct recent un nou decelerator de antiprotoni, un dispozitiv avansat, capabil să producă antimaterie în cantităţi mult mai mari.

Se ridică însă o întrebare: va reuşi această substanţă extrem de instabilă să salveze lumea, sau va fi folosită la crearea celei mai distructive arme care a existat vreodată pe Terra?

Nota autorului
Toate operele de artă, tunelurile şi obiectivele arhitecturale din Roma, menţionate în această carte, sunt reale (ca şi amplasamentul lor). Toate există şi în momentul de faţă.

Confreria Illuminati este, de asemenea, reală.

Prolog

Fizicianului Leonardo Vetra îi mirosea a carne arsă şi ştia că este vorba de propria carne. Îşi îndreptă ochii îngroziţi spre silueta întunecată, aplecată asupra sa:

— Ce vrei?

— La chiave, răspunse vocea răguşită. Parola.

— Dar... eu nu...

Intrusul apăsă din nou, înfigând obiectul incandescent mai adânc în pieptul lui Vetra. Carnea arsă sfârâi.

În chinurile agoniei, fizicianul urlă:

— Nu există parolă!

Apoi, încet, simţi cum alunecă spre nefiinţă.

Chipul de deasupra îl ţintui cu privirea:

— Ne avevo paura. Mi era teamă de asta.

Vetra se forţă să rămână conştient, dar negura îl înconjura din toate părţile. Singura lui alinare era faptul că atacatorul nu va reuşi niciodată să obţină ceea ce voia. O clipă mai târziu însă, silueta masivă scoase la iveală un pumnal şi l apropie de faţa lui. Lama înaintă. Atent. Cu precizie chirurgicală.

— Pentru numele lui Dumnezeu! urlă Vetra.

Dar era prea târziu.

1
Sus, în capătul treptelor marii piramide de la Gizeh, o fată izbucni în râs şi l strigă:

— Robert, grăbeşte te! Ştiam eu că trebuia să mă fi măritat cu un bărbat mai tânăr!

Surâsul ei avea ceva magic.

Se străduia să ţină pasul cu ea, dar îşi simţea picioarele ca de piatră.

— Aşteaptă mă, o imploră. Te rog...

Urcând, privirea i se înceţoşă. În urechi îi răsuna un bubuit. „Trebuie s o ajung!” Dar când privi din nou în sus, femeia dispă­ruse. În locul ei se afla un bătrân cu dinţii putrezi. Omul se holbă la el, întinzându şi buzele într o strâmbătură cum nu i mai fusese dat să vadă. Apoi izbucni un strigăt de suferinţă, ce străbătu deşertul.

Robert Langdon se trezi brusc din coşmarul său. Telefonul de lângă pat suna. Buimac, ridică receptorul:

— Alo?

— Îl caut pe Robert Langdon, rosti o voce de bărbat.

Langdon se ridică în capul oaselor şi încercă să şi limpezească mintea:

— Eu sunt... Robert Langdon.

Apoi îşi miji ochii la cadranul ceasului digital. Era 5.18 dimineaţa.

— Trebuie să vorbesc imediat cu dumneavoastră.

— Cine e acolo?

— Numele meu este Maximilian Kohler. Sunt specialist în fizica particulelor discrete.

— Specialist în... ce? Langdon se chinuia să se concentreze. Sunteţi sigur că l aţi nimerit pe acel Langdon care vă trebuie?

— Sunteţi profesor de iconologie religioasă la Harvard University. Aţi scris trei cărţi despre simbolistică şi...

— Dumneavoastră ştiţi cât este ceasul?

— Vă rog să mă scuzaţi. Trebuie să vedeţi însă ceva şi nu putem discuta despre acest lucru la telefon.

Un oftat, în semn de înţelegere, zbură de pe buzele lui Lang­don. Chestia asta i se mai întâmplase. Când scrii cărţi despre sim­boluri religioase, trebuie să te aştepţi la telefoane venite de la diverşi habotnici care nu vor decât să le explici ultimul semn pe care l au primit ei de la Dumnezeu. Luna trecută, o stripteuză din Oklahoma îi promisese cea mai tare partidă de sex din viaţa lui, cu condiţia să vină şi să verifice autenticitatea unei cruci care apăruse printr un miracol pe aşternutul de pe patul ei. „Giulgiul de la Tulsa”, îl numise Langdon. Acum încercă să fie politicos, în ciuda orei nepotrivite:

— De unde aveţi numărul meu de telefon?

— De pe World Wide Web. Site ul cărţii dumneavoastră.

Langdon se încruntă. Era al naibii de sigur că pe site ul acela nu apărea numărul lui de telefon de acasă. Evident că individul minţea.

— Trebuie să discut cu dumneavoastră, insistă omul. Am să vă plătesc bine.

Langdon se înfurie:

— Îmi pare râu, dar eu chiar...

— Dacă plecaţi imediat, puteţi fi aici înainte de...

— Nu plec nicăieri! E ora cinci dimineaţa!

Trânti receptorul şi se prăbuşi la loc în pat. Închise ochii, încercând să adoarmă din nou. Degeaba. Visul îi stăruia în minte. Fără tragere de inimă, îşi puse halatul şi coborî la parter.

Robert Langdon străbătu în picioarele goale camerele pustii ale casei sale în stil victorian din Massachusetts şi îşi pregăti remediul ritual împotriva insomniei: o cană mare, aburindă, de Quik Nestlé. Luna de aprilie îşi filtra razele prin ferestrele largi şi dansa pe covorul oriental. Colegii lui glumeau adesea, spunând că locuinţa lui Langdon semăna mai degrabă cu un muzeu de antropo­logie decât cu o casă. Pe rafturi se îngrămădeau artefacte religioase din lumea întreagă — o ekuaba din Ghana, un crucifix din aur din Spania, un idol cicladic din Marea Egee şi chiar un boccus rar din Borneo, simbolul tinereţii veşnice, purtat de războinicii băştinaşi.

Langdon se aşeză pe un cufăr Maharishi din alamă şi, delectându se cu aroma ciocolatei calde, îşi privi chipul oglindit în fereas­tră. Imaginea era distorsionată şi palidă... ca o fantomă. „O fantomă îmbătrânită”, îşi spuse, amintindu şi cu durere că spiritul său tânăr vieţuia într o carapace muritoare.

Deşi nu era o frumuseţe în sensul clasic al termenului, la cei patruzeci şi cinci de ani ai săi Langdon avea ceea ce colegele lui numeau o putere de atracţie „erudită” — tuşe argintii în părul casta­niu bogat, ochi albaştri pătrunzători, o voce surprinzător de pro­fundă şi zâmbetul deschis, nepăsător, al unui licean sportiv. Fiindcă făcea scufundări încă din şcoală, Langdon avea şi astăzi trupul unui înotător, un trup musculos, înalt de un metru optzeci, a cărui formă avea grijă s o menţină zilnic făcând câte cincizeci de ture de bazin în piscina universităţii.

Prietenii îl consideraseră dintotdeauna un fel de enigmă, un om prins la răscrucea dintre secole. Uneori putea fi văzut întins pe iarbă, în blugi, discutând cu studenţii despre istoria religiei sau despre grafica pe calculator; alteori apărea, cu sacoul Harris şi vesta în culori vii, în paginile revistelor de artă sau la inaugurarea vreunei expoziţii la care fusese invitat să conferenţieze.

Deşi un profesor sever, adept al disciplinei stricte, Langdon era primul care îmbrăţişase ceea ce el numea „arta pierdută a distracţiei adevărate”. Preţuia şi exploata timpul liber cu un fanatism molipsi­tor, cu care îşi câştigase o primire frăţească în rândul studenţilor săi. Porecla sa din campus — „Delfinul” — făcea referire atât la firea i prietenoasă, cât şi la legendara lui abilitate de a se scufunda şi a depăşi astfel întreaga echipă adversă, într un meci de polo pe apă.

În vreme ce stătea cu privirile pierdute în întunericul de afară, liniştea din casă fu din nou întreruptă, de această dată, de zbârnâitul faxului. Prea obosit pentru a se mai enerva, Langdon clătină din cap, resemnat. „Oamenii lui Dumnezeu! îşi spuse. Sunt peste două mii de ani de când Îl tot aşteaptă pe Mesia, şi încă sunt al naibii de insistenţi!”

Sfârşit de oboseală, îşi duse cana goală în bucătărie şi se îndreptă cu paşi lenţi spre biroul lambrisat cu stejar. Faxul primit aştepta în tăviţa lui. Oftând, ridică hârtia şi o privi.

Instantaneu, îl izbi un val de greaţă.

Imaginea de pe pagină era aceea a unui cadavru uman. Trupul era complet gol, iar capul îi fusese răsucit atât de rău, încât faţa era acum orientată complet spre spate. Pe pieptul victimei se zărea o arsură teribilă. Omul fusese însemnat... înfierat cu un singur cuvânt. Un cuvânt pe care Langdon îl cunoştea bine. Foarte bine. Continuă să privească literele înflorite, nevenindu i încă să creadă:

— Illuminati, bâigui, simţindu şi inima bubuind în piept. Dar nu se poate...

Cu mişcări lente, aproape temându se de ceea ce avea să des­copere, Langdon roti faxul cu o sută optzeci de grade şi privi din nou foaia întoarsă acum cu susul în jos.

Într o fracţiune de secundă, simţi că nu mai are aer. Parcă îl lo­vise un camion. Abia crezându şi ochilor, roti faxul din nou, citind cuvântul normal şi apoi iarăşi cu susul în jos:

— Illuminati..., şopti el.

Înmărmurit, se prăbuşi într un fotoliu şi rămase o clipă nemiş­cat, năuc. După un timp, observă ledul roşu ce clipea pe marginea aparatului. Oricine ar fi fost cel care trimisese faxul era încă pe fir... aşteptând să îi vorbească. Langdon continuă să privească mult timp luminiţa ce licărea.

Apoi, tremurând, ridică receptorul.

2
— V am câştigat acum atenţia? întrebă omul, când Langdon răs­punse într un târziu.

— Da, domnule, al naibii să fiu dacă nu...! Poate vreţi să mi explicaţi.

— Am încercat să vă spun şi mai devreme. Vocea era rigidă, aproape mecanică: Sunt fizican. Conduc un institut de cercetări. A avut loc o crimă. Aţi văzut cadavrul.

— Cum m aţi găsit? întrebă Langdon, abia reuşind să se concen­treze. Mintea îi fierbea de când văzuse imaginea aceea.

— V am spus deja. World Wide Web. Site ul cărţii dumneavoas­tră, The Art of the Illuminati.

Langdon încercă să şi adune gândurile. Cartea lui era complet necunoscută în cercurile literare obişnuite, dar on line stârnise ceva vâlvă. Şi totuşi, afirmaţia individului nu era adevărată.

— Pagina aceea nu conţine informaţii de contact, replică el. Sunt sigur de asta.

— Oamenii din laboratorul nostru se pricep foarte bine să extragă informaţii utile de pe Web.

Langdon era sceptic:

— Se pare că laboratorul dumneavoastră ştie cam multe despre Web.

— E şi cazul, răspunse celălalt. Doar noi l am inventat.

Ceva din vocea omului îi spunea lui Langdon că individul nu glumea.

— Trebuie să vă văd, insistă acesta. E o problemă, nu o putem discuta la telefon. Laboratorul meu se află doar la o oră de zbor de Boston.

În lumina palidă a biroului său, Langdon studie din nou faxul. Imaginea era copleşitoare, constituind, poate, descoperirea epigrafică a secolului — un unic simbol ce îi confirma un deceniu de cercetări.

— E urgent, insistă vocea de la celălalt capăt al firului.

Langdon nu şi putea desprinde privirea de pe însemn, citindu l şi răscitindu l de zeci de ori: Illuminati. Munca lui se bazase dintotdea­una pe echivalentul simbolic al fosilelor — vechi documente şi înscri­suri istorice — dar imaginea din faţa ochilor lui era actuală. Se simţea ca un paleontolog ce se pomeneşte faţă n faţă cu un dinozaur... viu.

— Mi am luat libertatea de a trimite un avion după dumneavoas­tră, spuse vocea. Va ajunge la Boston în douăzeci de minute.

Langdon îşi simţi gura iască. „Un zbor de o oră...”

— Vă rog să mi iertaţi îndrăzneala... Dar chiar am nevoie de dumnea­voastră aici.

Privi din nou faxul — un mit străvechi confirmat în alb şi negru. Implicaţiile erau cutremurătoare. Privirea îi rătăcea absentă dincolo de fereastră. Primele raze ale zorilor se strecurau printre mestecenii din curtea lui, dar priveliştea părea în dimineaţa asta oarecum schimbată. Cuprins de o bizară combinaţie de spaimă şi entuziasm, Langdon ştia că nu are de ales:

— Aţi câştigat, rosti el. Spuneţi mi unde aterizează avionul.


3
La mii de kilometri depărtare, doi oameni se întâlniseră. Încăperea era întunecată. Medievală. Din piatră.

— Benvenuto, spuse unul din ei, cel care stătea aşezat în umbră, ferit de privirile celuilalt. Ai reuşit?

— Si, răspunse silueta întunecată. Perfettamente.

Cuvintele răsunaseră la fel de dur ca zidurile din piatră.

— Şi, fără îndoială, nu există nici un dubiu asupra responsabilului?

— Bineînţeles.

— Superb. Ai adus ce ţi am cerut?

Ochii ucigaşului străluceau, negri ca ţiţeiul. Scoase la vedere un dispozitiv electronic greu şi l aşeză pe masă.

Omul din umbră păru mulţumit:

— Te ai descurcat bine.

— E o onoare să servesc confreria, replică ucigaşul.

— Etapa a doua va începe curând. Du te şi odihneşte te! În noaptea asta vom schimba lumea.

4
Maşina lui Robert Langdon ţâşni din Tunelul Callahan şi rulă pe latura estică a portului Boston, spre Aeroportul Logan. Cercetă instrucţiunile primite şi văzu că trebuie s o ia pe Aviation Road şi coti la stânga, dincolo de vechea clădire Eastern Airlines. La trei sute de metri mai jos pe drumul de acces, pe fondul întunecat se înălţa un hangar. Un „4” uriaş se zărea pe zidurile lui. Langdon opri în parcare şi coborî din maşină.

Un individ rotund la faţă, într o salopetă albastră de zbor, ieşi din spatele hangarului:

— Robert Langdon? întrebă el.

Vocea îi era prietenoasă şi avea un accent pe care Langdon nu l putea localiza.

— Eu sunt, răspunse, în vreme ce încuia portiera.

— Perfectă sincronizare! Tocmai am aterizat. Urmaţi mă, vă rog!

În vreme ce ocoleau clădirea, Langdon îşi simţi trupul tensionat. Nu era obişnuit să primească apeluri telefonice criptice şi nici să aibă întâlniri secrete cu necunoscuţi. Neştiind la ce să se aştepte, se îmbrăcase ca pentru o oră de curs obişnuită: pantaloni din stofă, de culoare kaki, pulover pe gât şi un sacou Harris din tweed. Mergând, se gândi iarăşi la faxul din buzunar, încă neputând să creadă că imaginea era reală.

Pilotul păru că şi dă seama de neliniştea lui:

— Sper că zborul nu e o problemă pentru dumneavoastră, nu i aşa?

— Deloc, replică el.

„Cadavrele care au diverse însemne sunt, într adevăr, o pro­blemă pentru mine. Cu zborul mă mai descurc.”

Omul îl conduse până la capătul hangarului, pe care îl ocoliră intrând pe pistă. Langdon stătu locului şi se holbă la aparatul de zbor.

— O să zburăm cu asta?

Individul rânji:

— Vă place?

— Dacă mi place? izbucni Langdon, după un lung moment. Ce dracu’ mai e şi asta?

Aeronava era uriaşă. Amintea oarecum de navetele spaţiale, cu excepţia vârfului, care îi fusese retezat, capătul devenind perfect plat. Parcată aşa, pe pistă, părea o enormă pană. Iniţial, Langdon crezu că visează. Vehiculul părea la fel de apt de zbor ca un camion. Aripile erau, practic, inexistente — două cioturi micuţe la capătul fuzelajului. O pereche de eleroane dorsale ieşeau în relief la pupa. Restul avionului era fuselaj — aproape şaptezeci de metri de la o extremitate la cealaltă — fără ferestre, fără nimic, doar tablă goală.

— Două sute cincizeci de mii de kilograme capacitatea rezer­vorului, exclamă pilotul, ca un tată care se mândreşte cu fiul său nou născut. Funcţionează cu hidrogen lichid. Fuzelajul are o matrice de titaniu cu fibră de carbură de siliciu. Are un raport impuls/greutate de 20:1; majoritatea turboreactoarelor ating 7:1. Probabil că directorul e într o grabă nebună să vă vadă; nu trimite prea des băieţaşul ăsta mare.

— Chestia asta chiar zboară? întrebă Langdon.

Pilotul zâmbi şi, conducându l spre aparat, răspunse:

— O, da! Arată cam ciudat, ştiu, dar mai bine v aţi obişnui cu el. În cinci ani de acum încolo, n o sa mai vedeţi decât copilaşi dintr ăştia: TCMV — Transportoare Civile de Mare Viteză. Labora­torul nostru este printre primele care au unul în dotare.

„Trebuie să fie un laborator dat naibii”, îşi spuse Langdon.

— Ăsta e un prototip de Boeing X 33, continuă pilotul, dar mai există zeci de alte tipuri: National Aero Space Plane al ameri­canilor, ruşii au Scramjet ul, britanicii au HOTOL... Viitorul e deja aici, numai că i mai trebuie ceva timp pentru a ajunge în sectorul public. Vă puteţi lua la revedere de la turboreactoarele obişnuite.

Langdon privi aeronava îngrijorat:

— Cred că eu aş prefera un turboreactor obişnuit.

Pilotul îi făcu semn spre scară:

— Pe aici, domnule Langdon. Aveţi grijă unde puneţi piciorul!

Câteva minute mai târziu, Langdon stătea în cabina goală. Pilo­tul îl instalase pe bancheta din faţă, îi încheiase centura de sigu­ranţă şi dispăruse undeva, spre botul aeronavei.

Cabina semăna surprinzător de mult cu aceea a unui avion de linie de mari dimensiuni; singura excepţie era lipsa ferestrelor, care îi dădea lui Langdon o stare neplăcută. Toată viaţa suferise de o claustrofobie moderată, urmarea unui incident din copilărie peste care nu trecuse niciodată.

Aversiunea sa pentru spaţiile închise nu constituia câtuşi de puţin un handicap, dar era mereu un motiv de frustrare, fiindcă se mani­festa în moduri insidioase. Evita sporturile în incinte, precum squash sau racquetball şi plătise cu largă inimă bani grei pentru casa lui în stil victorian, spaţioasă, cu încăperi înalte, deşi ar fi putut beneficia de locuinţele de serviciu ale universităţii. Adesea îşi spunea că pasi­unea lui pentru lumea artei se născuse în copilărie din dragostea pe care o resimţea pentru spaţiile largi ale sălilor de muzeu.

Motoarele începură să huruie undeva sub el, trimiţând vibraţii adânci în fuzelaj. Langdon îşi înghiţi nodul din gât şi aşteptă. Sim­ţea că aeronava începuse să ruleze. Deasupra sa răsuna în surdină o melodie country. Pe peretele alăturat, un telefon sună de două ori. Langdon ridică receptorul:

— Alo?

— Călătoriţi confortabil, domnule Langdon?

— Deloc.

— Relaxaţi vă! Ajungem într o oră.

— Ajungem unde anume? întrebă el, dându şi seama că habar n avea încotro se îndreptau.

— La Geneva. Laboratorul e în Geneva.

— Geneva! repetă Langdon, simţindu se deja puţin mai bine. În statul New York, spre nord... Am nişte rude pe lângă lacul Seneca. Nu ştiam că în Geneva există vreun laborator de fizică.

Pilotul începu să râdă:

— Nu Geneva din statul New York, domnule Langdon! Geneva din Elveţia.

Cuvântul pătrunse în mintea lui mai greu.

— Elveţia? Langdon simţi cum inima i o ia razna: Parcă aţi spus că laboratorul e la numai o oră distanţă!

— Aşa şi e, domnule Langdon. Avionul ăsta prinde 15 Mach!


5
Pe o stradă aglomerată din Europa, ucigaşul se strecură prin mulţime. Era un bărbat puternic. Întunecat şi viguros. Uimitor de agil. Muşchii îi erau încă încordaţi de emoţia întâlnirii.

„A mers bine”, îşi spuse. Deşi cel care l angajase nu şi arătase niciodată faţa, ucigaşul se simţea onorat că se aflase în prezenţa lui. Să fi trecut într adevăr numai cincisprezece zile de când omul îl contactase pentru prima dată? Ucigaşul îşi amintea perfect fiecare cuvânt rostit atunci...

— Numele meu este Janus, spusese cel care îl sunase. Într un fel, suntem înrudiţi. Avem acelaşi duşman. Am auzit că talentele dumitale sunt de închiriat.

— Depinde pe cine reprezinţi, replicase el.

Omul îi spusese.

— Asta ar trebui să fie vreo glumă?

— Văd că ai auzit despre noi, răspunsese celălalt.

— Desigur. Confreria e legendară.

— Şi totuşi te îndoieşti că sunt cine spun că sunt.

— Toată lumea ştie că fraţii au dispărut.

— Un şiretlic iscusit. Cel mai periculos duşman este acela de care nimeni nu se teme.

Ucigaşul era sceptic:

— Confreria mai rezistă?

— Mai ascunsă ca niciodată. Rădăcinile noastre s au infiltrat pre­tutindeni... chiar şi în sacra fortăreaţă a celui mai aprig duşman al tău.

— Imposibil. Ei sunt invulnerabili.

— Rădăcinile noastre ajung departe.

— Nimeni nu ajunge chiar atât de departe.

— În foarte scurt timp, mă vei crede. O demonstraţie incon­testabilă a puterii confreriei s a produs deja. Un singur act de tră­dare, o dovadă.

— Ce aţi făcut?

Omul îi spusese. Ochii ucigaşului se căscaseră, nevenindu i să creadă:

— Imposibil!

A doua zi, ziarele din întreaga lume aveau acelaşi titlu. Acum ucigaşul credea.

După cincisprezece zile, credinţa sa devenise fermă, fără nici o umbră de îndoială. „Confreria există. În seara asta va ieşi din nou la lumină pentru a şi arăta puterea.”

Străbătând străzile, ochii lui negri sclipeau prevestitori. Una dintre cele mai secrete şi mai temute confrerii care a existat vreodată pe faţa Pământului îi solicitară serviciile. „Au făcut o alegere înţeleaptă”, îşi spuse în sine. Era vestit pentru două lucruri: pentru discreţie şi, mai cu seamă, pentru cât de bine ştia să ucidă.

Până acum, îi servise cu onoare. Săvârşise crima cerută şi i adu­sese lui Janus obiectul solicitat. Acum depindea de Janus să şi folosească puterea pentru a amplasa obiectul.

Amplasarea... Ucigaşul se întreba cum va reuşi Janus să îndeplinească o sarcină atât de dificilă. Era evident că omul avea relaţiile sale în interior. Puterea confreriei părea nemărginită.

„Janus... îşi zise ucigaşul. Un nume de cod, fireşte. Să fie cumva o aluzie la zeul cu două feţe al romanilor... sau, poate, la satelitul lui Saturn? Nu că ar conta... Janus deţine o putere extraor­dinară şi mi a demonstrat o mai presus de orice îndoială.”

Mergând, ucigaşul şi i imagină pe strămoşii săi zâmbindu i din ceruri. Astăzi ducea bătălia lor, îl înfrunta pe acelaşi duşman cu care ei luptaseră secole de a rândul, începând cu veacul al unsprezece­lea... când armatele cruciate ale inamicului îi prădaseră pentru prima dată ţara, îi schingiuiseră şi îi omorâseră poporul, declarându l necu­rat, distrugându i templele şi zeii.

Strămoşii săi închegaseră o oştire mică, dar mortală, pentru a se apăra. Soldaţii ei deveniseră cunoscuţi în regiune ca „protectori” — călăi iscusiţi care cutreierau ţara, măcelărind orice duşman pe care l întâlneau. Erau renumiţi nu doar pentru asasinatele lor monstruoase, ci şi pentru că şi sărbătoreau măcelurile lăsându se pradă unor transe induse de nar­cotice. Preferatul lor era un drog puternic, căruia îi spuneau haşiş.

Pe măsură ce faima lor se răspândea, lumea începuse să i cu­noască sub un alt nume: Hassassin, adică „adepţii haşişului”. Treptat, termenul Hassassin devenise un sinonim al morţii în aproape toate limbile pământului. Cuvântul este folosit şi astăzi, dar — la fel ca arta omorului — vocabula a evoluat.

Acum se pronunţă asasin.


6
Şaizeci şi patru de minute mai târziu, neîncrezător şi uşor ameţit, Robert Langdon coborî din aeronavă pe pista însorită. Un vânt răcoros îi mişcă reverele sacoului de tweed. Spaţiul larg deschis era minunat. Pretutindeni în jur, văile înverzite erau mărgi­nite de creste înzăpezite.

„Visez, îşi spuse în sinea lui, şi imediat am să mă trezesc.”

— Bine aţi venit în Elveţia! îi strigă pilotul, încercând să acopere huruitul motoarelor HEDM, ce continuau să se rotească în spatele lor.

Langdon îşi privi ceasul: era 7.07.

— Tocmai am traversat şase fuse orare, adăugă pilotul. Aici e puţin trecut de ora 13.

Langdon îşi potrivi ceasul.

— Cum vă simţiţi?

— Ca şi cum aş fi mâncat spumă poliuretanică, răspunse el, frecându şi stomacul.

Omul încuviinţă:

— Rău de înălţime. Am zburat la 2 000 de metri; acolo eşti cu treizeci la sută mai uşor decât pe pământ. Noroc că am avut un drum scurt. Dacă ne am fi dus la Tokyo, ar fi trebuit să urcăm sus de tot, cu încă 1 500 de metri. Acolo să vezi cum ţi se întoarce totul pe dos înăuntru!

Langdon înclină din cap şi şi spuse că e norocos. Una peste alta, zborul fusese unul cât se poate de obişnuit. Lăsând la o parte acceleraţia strivitoare de la decolare, cursa fusese banală — mici tur­bulenţe ocazionale, câteva modificări de presiune la urcare, dar nimic care să sugereze că străbătuseră spaţiul cu uluitoarea viteză de 18 000 de kilometri pe oră.

Câţiva tehnicieni se apropiară pe pistă pentru a lua în primire aeronava. Pilotul îl însoţi pe Langdon până la un Peugeot negru aflat în parcarea de lângă turnul de control. Câteva clipe mai târziu, rulau pe şoseaua care şerpuia în vale. În depărtare se zărea un mănunchi de clădiri. Pe lângă maşină, câmpia înverzită părea că aleargă nebuneşte.

Langdon privi nevenindu i să creadă cum pilotul acceleră până la 170 de kilometri pe oră. „Ce o avea tipul ăsta de se grăbeşte în asemenea hal?” se întrebă el.

— Cinci kilometri până la laborator. Ajungem acolo în două minute.

Langdon căută în zadar centura de siguranţă. „De ce nu în trei, dar să ajungem totuşi în viaţă?”

Maşina continua să gonească.

— Vă place Reba? se interesă pilotul, îndesând o casetă în casetofonul de bord.

O voce de femeie începu să cânte: „Doar teama de a rămâne singur...”

„Ce teamă?” se întrebă Langdon, cu gândurile aiurea. Colegele îl tachinau adesea că extinsa lui colecţie de obiecte de muzeu nu era altceva decât o jalnică încercare de a umple o casă goală, o casă care, insistau ele, resimţea din greu lipsa unei femei. Langdon râdea de fiecare dată, reamin­tindu le că în viaţa lui existau deja trei iubiri: simbolistica, polo ul pe apă şi burlăcia — ultima oferindu i libertatea de a călători oriunde în lume, de a se culca oricât de târziu dorea şi de a se bucura de serile liniştite acasă, cu un coniac şi o carte bună.

— Suntem ca un mic orăşel aici, răsună vocea pilotului, smulgându l din gândurile sale. N avem doar laboratoare, ci şi magazine, un spital, ba chiar şi un cinematograf.

Langdon înclină din cap şi privi spre conglomeratul de clădiri ce se înălţa în faţa lor.

— De fapt, adăugă pilotul, aici avem cea mai mare maşinărie din lume.

— Adevărat? întrebă el, scrutând împrejurimile.

— N o s o vedeţi aici, afară, domnule. E îngropată la şase niveluri în subteran.

Langdon nu mai avu timp să întrebe altceva. Fără nici un aver­tisment, pilotul călcă dur frâna. Pneurile scrâşniră şi maşina opri brusc în dreptul unei gherete ranforsate. Pe peretele ei scria: „SECURITÉ. ARRETEZ.” Langdon simţi cum îl copleşeşte un val de panică, dându şi seama unde se află:

— Dumnezeule! Nu mi am luat paşaportul!

— Nu e nevoie de nici un paşaport, îl asigură pilotul. Avem în sensul ăsta un aranjament cu guvernul elveţian.

Langdon privi uluit cum pilotul îi întinse santinelei o cartelă de identitate, pe care acesta o trecu printr un dispozitiv electronic de identificare. O luminiţă verde începu să clipească.

— Numele pasagerului?

— Robert Langdon.

— Al cui invitat este?

— Al directorului.

Paznicul îşi arcui sprâncenele, se întoarse şi verifică o coală de hârtie, confruntând o cu datele de pe monitorul computerului său. Apoi se răsuci din nou către ferestruică:

— Şedere plăcută, domnule Langdon!

Maşina demară, accelerând pentru încă vreo 200 de metri într un giratoriu ce ducea spre intrarea principală în clădire. În faţa lor se înălţa o structură rectangulară, ultramodernă, din oţel şi sticlă. Langdon admiră şocantul design transparent al con­strucţiei; fusese dintotdeauna pasionat de arhitectură.

— Catedrala de Sticlă, îi explică pilotul.

— O biserică?

— La naiba, nu! Uite că biserică n avem! Fizica este religia pe aici. Ia numele Domnului în deşert cât vrei, râse el, dar nu de­făima vreun quarc sau vreun mezon.

Langdon aşteptă buimac până ce pilotul luă o curbă şi opri ma­şina în faţa clădirii de sticlă. „Quarci şi mezoni? Fără control la frontieră? Avioane care zboară cu Mach 15? Da’ cine dracu’ sunt tipii ăştia?” Pe placa de granit de pe faţada clădirii se afla răspunsul:
(CERN)

Conseil Européen pour la Recherche Nucléaire.

— „Cercetări Nucleare”? întrebă Langdon, convins că a tradus corect.

Pilotul nu răspunse. Era aplecat în faţă, micşorând volumul casetofonului:

— Aici coborâţi. Directorul vă aşteaptă la intrare.

Langdon observă un bărbat aflat într un scaun cu rotile, care tocmai ieşea din clădire. Părea a avea puţin peste şaizeci de ani. Uscăţiv şi complet chel, cu mandibula pătrată, bine conturată, purta un halat alb şi pantofi speciali în picioarele înfipte ferm în suportul scaunului. Chiar de la distanţă ochii lui păreau lipsiţi de viaţă, ca două pietre cenuşii.

— El este? întrebă Langdon.

Pilotul îşi ridică privirea:

— Măi, fir aş al naibii! exclamă şi se întoarse spre Langdon, cu un surâs rece: Vorbeşti de lup...

Neştiind la ce să se aştepte, Langdon coborî din maşină.

Bărbatul în scaunul cu rotile acceleră spre el şi îi întinse o mână rece şi umedă.

— Domnul Langdon? Am vorbit mai devreme la telefon. Nu­mele meu este Maximilian Kohler.