Ingeri si demoni

75
Langdon fu primul care ajunse lângă ea. Îngrozită, fetiţa încremenise arătând cu degetul la baza obeoliscului, unde un beţiv bătrân şi zdrenţăros căzuse pe trepte. Arăta mizerabil... fiind probabil unul dintre oamenii străzii din Roma. Parul cărunt îi atârna în şuviţe slinoase peste faţă, iar trupul îi era înfăşurat într un fel de pânză murdară. Fetiţa o luă la fugă prin mulţi­me, ţipând în continuare.

Repezindu se spre vagabond, Langdon simţi cum îl prinde un val de spaimă. Pe zdrenţele omului se zărea o pată mare, întune­cată, care continua să se extindă. Sânge. Sânge proaspăt.

Apoi, totul păru că se întâmplă în aceeaşi frântură de secundă.

Bătrânul se îndoi de la mijloc şi se aplecă în faţă. Langdon sări să l sprijine, dar ajunse prea târziu. Trupul căzu, se rostogoli pe trepte şi ateriză pe pavajul de granit, cu faţa în jos.

Nemişcat.

Profesorul căzu în genunchi. Vittoria era lângă el. Mulţimea începuse să se apropie.

Întinzând braţul, Vittoria puse două degete pe gâtul bătrânului.

— Are puls! spuse ea. Întoarce l cu faţa în sus.

Langdon îl prinse de umeri şi îl întoarse. În mişcare, zdrenţele alunecară. Omul căzu ţeapăn pe spate. Chiar în mijlocul pieptului său gol se vedea o porţiune întinsă de carne arsă.

Vittoria icni şi se trase înapoi.

Profesorul încremeni, prins undeva între groază şi greaţă. Sim­bolul era de o terifiantă simplitate.

— Air, „Aer" bâigui Vittoria. El e!

Gărzile elveţiene se iviră parcă de nicăieri, în timp ce strigau ordine şi alergau după un asasin nevăzut.

În apropiere, un turist povestea cum, cu numai câteva minute în urmă, un individ cu tenul măsliniu fusese atât de amabil şi l ajutase pe bietul bătrân, care abia se târa, să traverseze piaţa... şi chiar se aşezase pentru o clipă alături de el pe trepte, înainte de a se pierde în mulţime.

Vittoria smulse zdrenţele de pe abdomenul omului şi văzu două răni adânci de o parte şi de alta a simbolului ars, chiar sub cutia toracică. Îi dădu capul pe spate şi începu să i facă respiraţie gură la gură. Profesorul nu era câtuşi de puţin pregătit pentru cele ce au urmat. Când Vittoria suflă aer în pieptul omului, din cele două răni se auzi un şuierat şi sângele ţâşni în stropi fini, ca un jet pe care l aruncă balenele. Lichidul sărat îl izbi pe Langdon drept în faţă.

Vittoria se opri şocată:

— Plămânii... Îi sunt... perforaţi!

Langdon îşi şterse sângele de pe faţă şi privi cele două răni. Per­foraţiile gâlgâiau. Plămânii cardinalului erau distruşi. Omul murise.

Vittoria acoperi cadavrul.

Profesorul rămase locului, privind dezorientat în jur. În clipa aceea, o văzu. Femeia care îi urmărise ceva mai devreme, şedea ghemuită, nu departe. Pe umărul ei, camera video era în funcţiune. Îi surprinse privirile. Langdon îşi dădu seama că filmase tot. O frac­ţiune de secundă mai târziu, ca o pisică, femeia dispăru.


76
Chinita Macri o luase la picior. Tocmai filmase reportajul vieţii ei.

Camera video atârna greu, împiedicând o în fuga ei disperată de a latul imensei Piazza San Pietro prin mulţimea de gură cască. Toată lumea părea că merge în direcţia opusă ei... spre locul cu pricina. Macri încercă să ajungă cât de departe putea. Bărbatul cu sacou de tweed o văzuse şi acum îşi dădea seama că şi alţii o urmăreau — oameni pe care nu i vedea, dar care se apropiau de ea, prinzând o ca într o plasă.

Încă nu şi revenise după imaginile pe care tocmai le înregis­trase. Oare mortul chiar era cine credea ea că e? Deodată, pontul primit de Glick nu mai părea doar o aiureală.

În vreme ce alerga spre furgoneta BBC ului, un tânăr cu alură de militar apăru brusc în faţa ei. Ochii li se întâlniră şi amândoi rămaseră pentru o clipă nemişcaţi. Apoi tânărul duse fulgerător la gură un aparat, vorbi în el şi apoi făcu un pas spre ea. Macri se roti în loc şi ţâşni înapoi în mulţime, cu inima bâtându i să i spargă pieptul.

În timp ce se strecura prin grămada de trupuri umane, scoase caseta înregistrată din aparat. „Celuloid de aur", îşi spuse, ascunzând o la spate, sub cureaua pantalonilor, şi lăsându şi poalele bluzei pe deasupra. Pentru prima dată în viaţă, îi părea bine că avea câteva kilograme în plus. „Glick, unde mama dra­cului eşti?!"

Alt soldat apăru în stânga ei. Ştiu că nu mai are mult timp şi se pierdu din nou în mulţime. Scoase o casetă nouă din geantă, o introduse în cameră. Apoi începu să se roage.

Mai avea vreo treizeci de metri până la furgonetă, când doi indi­vizi se înfiinţară în faţa ei, cu braţele încrucişate pe piept. Nu mai avea unde să fugă.

— Filmul, îi ceru unul. Acum!

Macri se trase înapoi şi îşi apăra camera cu braţele.

— Nici gând!

Unul din indivizi îşi trase haina într o parte şi îi arătă un revolver.

— Bine, împuşcă mă! replică Chinita, uimită şi ea de îndrăz­neala pe care o avea în glas.

— Filmul! repetă celălalt.

„Unde mama dracului e Glick?!" Macri bătu din picior şi strigă cât o ţinea gura:

— Sunt cameraman profesionist şi lucrez pentru BBC! Conform Articolu­lui 12 al Legii Presei Libere, acest film este proprietatea BBC!

Dar indivizii nu se clintiră. Cel cu arma se apropie de ea:

— Iar eu sunt locotenent al Gărzii Elveţiene şi, conform Sfintei Doctrine a teritoriului pe care te afli acum, am drept de percheziţie şi de confiscare.

Trecătorii începuseră să se îmbulzească în jurul lor. Macri con­tinua să strige cât o ţinea gura:

— N am să ţi dau caseta din acest aparat cu nici un chip, fără să vor­besc mai întâi cu redacţia mea din Londra! Aşa că îţi sugerez...

Soldaţii se săturaseră. Unul îi smulse camera din mână. Celălalt o apucă de braţ şi o răsuci cu faţa spre Vatican.

— Grazie, spuse el, împingând o printre spectatorii de ocazie.

Femeii nu i mai rămăsese decât să se roage să n o percheziţi­oneze şi să găsească prima casetă. Dacă ar fi reuşit să ascundă fil­mul suficient de mult timp pentru a...

Deodată, incredibilul se petrecu. Cineva din mulţime o pipăia pe sub bluză şi Macri simţi cum caseta de la brâu dispare. Se răsuci

În loc, dar îşi înghiţi strigătul. În spatele ei, un Gunther Glick cu răsuflarea tăiată îi făcu ştrengăreşte cu ochiul şi se făcu nevăzut printre turişti.

77
Robert Langdon se împletici în baia situată lângă biroul papei şi şi şterse sângele de pe faţă şi buze. Nu era sângele lui, ci al cardinalului Lamassé, care tocmai murise în mijlocul Piazza San Pietro. „Sacrificii ale fecioarelor pe altarele ştiinţei." Până acum, Hassassin ul îşi puse în practică ameninţarea punct cu punct.

Langdon se simţea stors de puteri; avea ochii încercănaţi şi barba începuse să i întunece obrazul. Baia era luxoasă şi imaculată: marmură neagră şi robinete de aur, prosoape de bumbac şi săpunuri parfumate.

Profesorul încercă să şi alunge din minte simbolul înfierat pe trupul cardinalului. Aer! imaginea nu voia să dispară. Văzuse aces­te ambigrame încă de când se trezise, dimineaţă... şi ştia că mai urmau încă două.

Afară se auzeau voci: Olivetti, şambelanul şi căpitanul Rocher discutau despre ce era de făcut în continuare. Căutarea antimateriei nu dăduse deocamdată nici un rezultat. Existau două posibilităţi: ori soldaţii nu observaseră conteinerul, ori intrusul pătrunsese în Vatican mult mai adânc decât putea să şi imagineze comandantul.

Langdon se şterse pe mâini şi pe faţă, apoi se întoarse şi căută un pisoar. Nu era nici unul. Doar un vas de WC obişnuit, al cărui capac îl ridică.

În vreme ce şi elibera trupul de o tensiune în plus, un val de sfârşeală îi înmuie picioarele. Emoţiile ce i se învălmăşeau în piept erau atât de multe, de diferite! Era obosit, nemâncat şi nedormit, bâjbâind pe Calea Iluminării, traumatizat de două crime oribile. Iar posibilul epilog al acestei drame îl îngrozea din ce în ce mai mult.

„Gândeşte te!" îşi spuse. Dar mintea i era goală.

Când trase apa, îşi dădu brusc seama de un lucru: „Ăsta i WC ul papei! M am uşurat în WC ul papei!" Nu reuşi să şi oprească un chicot. „Tronul sfânt!"

78
În Londra, un tehnician al BBC ului scoase o casetă video din receptorul conectat la antena satelit şi o luă la fugă. Dădu buzna în biroul redactoru­lui şef, puse caseta în aparatul video şi apăsă butonul de pornire.

În vreme ce banda se derula, tehnicianul îi povesti şefului despre discuţia pe care tocmai o avusese cu Gunther Glick, care îl sunase din Vatican. În plus, căutase în arhiva foto a BBC şi aflase identitatea victimei din Piazza San Pietro.

Când redactorul şef ieşi din biroul său, în redacţie încetă brusc orice activitate.

— În cinci minute intrăm în direct! strigă el. Pregătiţi transmisia! Coordo­natori media, puneţi mâinile pe telefoane! Avem o ştire şi o vindem! Şi avem şi imagini!

Coordonatorii îşi înhăţară agendele telefonice:

— Durata filmului? întrebă unul.

— Treizeci de secunde, răspunse şeful.

— Conţinutul?

— Omucidere în direct.

Coordonatorii păreau deja mai entuziasmaţi.

— Mod de difuzare şi preţ de licenţiere?

— Un milion de dolari SUA licenţa.

Capetele tresăriră:

— Ce?!

— M aţi auzit! Vreau numai vârfurile: CNN, MSNBC şi cei trei mari! Oferiţi un forşpan. Cu cinci minute înainte ca BBC să şi înceapă difuzarea.

— Da' ce dracu' s a întâmplat? întrebă cineva. L au jupuit de viu pe premier?

Redactorul şef clătină din cap:

— Ceva chiar mai bun!

Exact în acea clipă, undeva în Roma, Hassassin ul se bucura de un scurt moment de odihnă într un fotoliu confortabil. Privi cu admiraţie încăperea legendară în care ajunsese. „Mă aflu în Biseri­ca Iluminării, îşi spuse, bârlo­gul Illuminati". Îi venea greu să creadă că, după atâtea secole, acesta încă mai exista.

Conştiincios, îi telefonă apoi reporterului BBC cu care vorbise şi mai devreme. Era timpul. Lumea încă nu aflase cea mai cutre­murătoare dintre veşti.

79
Vittoria Vetra sorbea dintr un pahar cu apă şi ronţăia absentă câteva brioşe oferite de unul dintre membrii Gărzii Elveţiene. Ştia că trebuie să mănânce, dar nu avea poftă. Biroul papei era un fur­nicar în care se încru­cişau frânturi de conversaţii tensionate. Căpitanul Rocher, comandan­tul Olivetti şi alţi şase soldaţi evaluau pagubele şi pregăteau strategia pentru următoarea mişcare.

Robert Langdon stătea alături şi privea pe fereastră, spre Piazza San Pietro. Părea frânt. Vittoria se apropie de el:

— Ai vreo idee?

El clătină din cap:

— O brioşă?

Chipul lui păru să se lumineze la vederea mâncării:

— La naiba, da! Mulţumesc.

Le devoră într o secundă. Discuţiile din spatele lor încetară brusc atunci când în încăpere intră camerlengo Ventresca, însoţit de două gărzi. „Dacă şambelanul arăta stors de puteri înainte, îşi spuse Vittoria, acum pare gol de a binelea."

— Ce s a întâmplat? îl întrebă acesta pe Olivetti.

Din expresia lui, se vedea clar că ştia deja ce s a întâmplat.

Comandantul îl informă sec, cu precizia şi răceala militarului care pre­zin­tă situaţia pierderilor:

— Cardinalul Ebner a fost găsit mort în Biserica Santa Maria del Popolo, imediat după ora opt. A fost sufocat şi înfierat cu ambigrama „Pământ". Car­dinalul Lamassé a fost ucis în Piazza San Pietro, cu zece minute în urmă. A murit în urma unor perforaţii ale toracelui. A fost înfierat cu ambigrama „Aer". Ucigaşul a scăpat de fiecare dată.

Şambelanul traversă încăperea şi se aşeză greoi la biroul papei, cu frun­tea plecată.

— Dar cardinalii Guidera şi Baggia mai sunt încă în viaţă.

Capul şambelanului zvâcni în sus; privirea îi era îndurerată.

— Aceasta este singura noastră consolare? Doi cardinali au fost asas­inaţi, comandante! Iar ceilalţi doi nu vor mai avea mult de trăit, dacă nu i găsiţi.

— Îi vom găsi! Am speranţe.

— Speranţe? Dar până acum aţi dat greş!

— Greşit! Am pierdut două bătălii, signore, dar vom câştiga războiul. Illuminati aveau de gând să transforme această noapte într un circ mediatic. Până acum, le am dejucat planurile. Trupurile ambilor cardinali au fost recuperate fără nici un fel de incidente. În plus, căpitanul Rocher m a informat că s au înregistrat progrese excelente în localizarea antimateriei.

Căpitanul Rocher făcu un pas înainte. Vittoria îşi spuse că are o înfăţişare mai umană decât colegii săi — riguros, dar nu chiar atât de rigid. Vocea lui era sentimentală şi cristalină, ca sunetul unei viori.

— Sper că vom localiza conteinerul în decurs de o oră, signore!

— Căpitane, replică şambelanul, iartă mă dacă par pesimist, însă am impresia că de fapt căutarea în Vatican ar dura mult mai mult timp decât avem la dispoziţie.

— O percheziţie completă, da. Însă după evaluarea situaţiei, sunt îndreptăţit să cred că recipientul cu antimaterie este amplasat într una dintre zonele albe — acele sectoare ale Vaticanului care sunt accesibile publicului larg: muzeele şi bazilica San Pietro, de exemplu. Am întrerupt deja alimentarea electrică în aceste zone şi în prezent efectuăm cercetarea.

— Intenţionaţi să verificaţi doar un mic procent din suprafaţa Vaticanului?

— Da, signore. Este foarte puţin probabil ca un intrus să fi avut acces în zonele interioare ale cetăţii. Faptul că acea cameră video a fost furată dintr o zonă publică — o scară într unui din muzee — sugerează că intrusul a avut acces limitat. Prin urmare, nu a putut decât să reamplaseze camera şi antimateria într o altă zonă publică. Exact asupra acestor zone ne concen­trăm şi noi căutările.

— Dar intrusul a răpit patru cardinali! Acest lucru indică, în mod cert, o infiltrare mult mai profundă decât am fi crezut.

— Nu neapărat. Să nu uităm că Sfinţiile Lor şi au petrecut astăzi o mare parte a timpului în muzee şi în San Pietro, admirându le pe îndelete în lipsa aglomeraţiei obişnuite. Probabil că au fost răpiţi dintr una dintre aceste zone.

— Şi cum au fost scoşi în afara zidurilor cetăţii?

— Încă nu ne am dat seama.

— Înţeleg. Il Camerlengo răsuflă adânc, se ridică şi se apropie de Olivetti: Comandante, aş vrea să mi prezentaţi planul de rezervă pentru evacuare.

— Încă mai lucrăm la el, signore! Între timp, am încredere în căpitanul Rocher că va localiza conteinerul.

Rocher îşi lovi călcâiele milităreşte, încântat de votul de încredere acordat:

— Oamenii mei au cercetat deja două treimi din suprafaţa zonelor albe. Suntem convinşi că vom reuşi.

Şambelanul nu părea să împărtăşească aceeaşi încredere.

În acel moment, în birou intră soldatul cu cicatricea urâtă sub ochi, ţinând în mână o mapă de lucru şi o hartă. Se apropie de Langdon:

— Domnule Langdon, am informaţia pe care aţi solicitat o despre Vento Ponente.

— Bun, replică el, înghiţind o bucată de brioşă. Hai să ne uităm!

Ceilalţi îşi continuară discuţia, profesorul şi soldatul întinseră harta pe biroul papei, iar Vittoria li se alătură.

— Aici suntem noi, spuse soldatul în timp ce arăta Piazza San Pietro. Linia centrală a jetului de aer de pe Vento Ponente se îndreaptă spre est, în direcţia opusă Vaticanului.

Şi tânărul trasă o linie cu degetul din piaţă, peste Tibru, până în inima Romei străvechi.

— După cum vedeţi, adăugă el, linia străbate aproape întreaga suprafaţă a oraşului. În apropierea ei se află aproximativ douăzeci de biserici catolice.

— Douăzeci?!

— Poate chiar mai multe.

— Şi este vreuna dintre ele exact pe linie?

— Unele par mai aproape de ea decât altele, dar translatarea cu precizie pe hartă a direcţiei sugerate de Vento Ponente nu este sigură.

Langdon privi pentru o clipă Piazza San Pietro, apoi se încruntă, fre­cându şi bărbia.

— Dar ce i cu focul? Există în vreuna dintre biserici o sculptură a lui Bernini care să aibă ceva de a face cu focul?

Tăcere.

— Dar obeliscuri? Există vreo biserică situată lângă un obelisc?

Soldatul privi din nou harta.

Vittoria zări o rază de speranţă în ochii profesorului şi îşi dădu seama la ce se gândeşte. „Are dreptate!" Primele două indicii fu­seseră amplasate în sau în apropierea unei pieţe în care se găsea un obelisc. Poate că obeliscurile erau un fel de temă recurentă. Piramide înălţate ce trasau Calea Iluminării... Cu cât se gândea mai mult, cu atât i se părea mai logic... patru jaloane ce se ridicau deasupra Romei pentru a marca altarele ştiinţei.

— Poate exagerez, spuse Langdon, dar ştiu că multe dintre obe­liscurile din Roma au fost ridicate sau mutate în vremea lui Bernini. N am nici o îndoială că el a avut un rol în amplasarea lor.

— Sau, interveni Vittoria, poate că a aşezat indiciile lângă obelis­curile deja existente.

— Poate.

— Veşti proaste! anunţă soldatul. Nu e nici un obelisc pe această linie. Nici măcar undeva prin apropiere. Nimic.

Langdon oftă.

Vittoria îşi plecă fruntea. Crezuse că e o idee bună. Se părea însă că nu va fi chiar atât de uşor pe cât speraseră. Încercă totuşi să nu şi piardă speranţa.

— Robert, gândeşte te! Trebuie să ştii o statuie a lui Bernini care să aibă vreo legătură cu focul! Orice!

— Crede mă, m am gândit. Bemini a fost însă extrem de proli­fic... Sute de lucrări... Speram ca Vento Ponente să indice o sin­gură biserică şi astfel să mi cadă fisa.

— Fuoco, insistă Vittoria. Foc. Nu ţi spune nimic?

Profesorul ridică din umeri, neputincios:

— Doar celebrele lui schiţe pentru Artificii, dar astea nu ţin de sculptură şi se află în Leipzig, în Germania!

— Şi eşti sigur că răsuflarea indică direcţia?

— Ai văzut şi tu basorelieful, Vittoria! Reprezentarea era perfect simetri­că. Unica indicaţie care arată direcţia este răsuflarea.

Vittoria ştia că avea dreptate.

Ca să nu mai menţionez, adăugă el, că răsuflarea pare alegerea corectă şi dacă ţinem seama că Vento Ponente simbolizează Aerul.

Ea încuviinţă. „Deci, urmăm răsuflarea. Dar unde?"

Olivetti se apropie de ei:

— V aţi dat seama?

— Sunt prea multe biserici, răspunse soldatul. Peste douăzeci. Presupun că am putea amplasa câte patru oameni la fiecare...

— Lasă o baltă! îl întrerupse comandantul. L am ratat pe individ de două ori atunci când ştiam foarte bine unde să l găsim. O desfăşurare masivă de forţe ar însemna să lăsăm Vaticanul neprotejat şi să renunţăm la căutarea antimateriei.

— Avem nevoie de o carte de referinţe, spuse Vittoria. Un index al lucrărilor lui Bernini. Dacă o să citim titlurile, poate ne dăm seama.

— Nu ştiu, replică Langdon. Dacă este o lucrare pe care Bernini a realizat o special penru Illuminati, poate fi foarte puţin cunos­cută. E posibil nici să nu apară în carte.

Vittoria nu voia să creadă aşa ceva:

— Celelalte două sculpturi sunt renumite. Ai auzit şi de una, şi de cealaltă.

— Mda.

— Dacă ne uităm în indexul de lucrări după cuvântul „foc", poate vom găsi o statuie amplasată în direcţia cea bună.

Profesorul părea convins acum că ideea ei merita pusă în prac­tică şi se întoarse spre Olivetti:

— Am nevoie de o listă cu toate lucrările lui Bernini. Bănuiesc că n aveţi pe aici vreun album Bernini, nu i aşa?

— Un album?

— Mă rog, orice listă. Dar în Musei Vaticani? Acolo trebuie să fie referinţe despre Bernini!

Soldatul cu cicatricea se încruntă:

— Energia electrică în muzeu a fost oprită şi sala documentelor este uriaşă. Fără angajaţii de acolo care să vă îndrume...

— Lucrarea asta a lui Bernini, interveni Olivetti, să fi fost rea­lizată pe când sculptorul lucra aici, la Vatican?

— Cu certitudine, da. Bernini a creat aici aproape toate operele lui — şi mai mult ca sigur în perioada conflictului dintre Biserică şi Galilei se afla în acest loc.

— Atunci există şi alte referinţe.

Vittoria simţi o undă de optimism:

— Unde?

Comandantul însă nu îi răspunse. Îşi trase subalternul într o parte şi i vorbi în şoaptă. Deşi nu părea foarte convins, acesta înclină capul, supus. Când scurta discuţie luă sfârşit, soldatul se întoarse spre Langdon:

— Pe aici, vă rog, domnule Langdon! Este nouă şi cincisprezece minute. Va trebui să ne grăbim.

Şi se îndreptară spre uşă.

Vittoria se luă după ei:

— Vin şi eu.

Olivetti o prinse însă de braţ:

— Nu, doamnă Vetra. Trebuie să vorbesc cu dumneavoastră.

Tonul lui nu lăsa loc de refuz. Profesorul ieşise deja din încăpere. Când o luă de o parte, chipul comandantului părea împietrit. Însă nu mai apucă să i spună despre ce era vorba; staţia de emisie recepţie de la brâul lui începu să pârâie sonor:

— Comandante?

Toate capetele se întoarseră spre ei.

Vocea de la aparat era îngheţată:

— V aş sugera să daţi drumul la televizor.

80
Când părăsise Arhivele Secrete, cu numai două ore în urmă, Langdon nu şi imaginase că le va mai revedea. Acum, gâfâind după ce alergase tot drumul împreună cu escorta sa din Gărzile Elveţiene, intră din nou în clădire.

Soldatul cu cicatricea urâtă îl conduse printre şirurile de galerii trans­parente. Liniştea de aici părea acum mai ameninţătoare decât prima dată şi profesorul răsuflă oarecum uşurat când tânărul îi vorbi.

— Pe aici, cred, spuse el şi îl conduse spre capătul sălii, unde un şir de vitrine mici mărgineau peretele. Soldatul citi titlurile înscrise şi arătă spre unul dintre ele:

— Da, aici este. Chiar acolo unde mi a spus comandantul.

Langdon citi: ATTIVI VATICANI. „Activele Vaticanului?" Parcurse rapid lista conţinutului. Proprietăţi imobiliare... valori mobi­liare, Banca Vaticanu­lui... antichităţi... şi continua.

— Documentaţie despre toate activele Vaticanului, explică soldatul.

Langdon privi rafturile vitrinei. „Iisuse!" Chiar şi pe întuneric se vedea că erau ticsite.

— Comandantul a spus că toate lucrările realizate de Bernini sub patro­najul Vaticanului sunt trecute aici, ca active.

Profesorul încuviinţă şi îşi dădu seama că Olivetti avusese probabil dreptate. Pe vremea lui Bernini, întreaga creaţie realizată de un artist sub patronajul papei devenea, prin lege, proprietate a Vaticanului. Era mai degrabă feudalism decât patronaj real, dar artiştii de frunte o duceau bine şi rareori se plângeau de acest lucru.

— Inclusiv lucrările amplasate în biserici aflate în afara Vaticanului?

Soldatul îi aruncă o privire ciudată:

— Desigur! Toate bisericile catolice din Roma sunt proprietatea Vatica­nului.

Langdon privi lista din mâna sa, pe care erau înscrise numele celor aproxi­mativ douăzeci de biserici situate pe linia ce pornea de la Vento Ponente. Al treilea altar al ştiinţei se afla într una dintre ele şi Langdon spera că şi va da seama la timp în care anume. În alte circumstanţe, i ar fi plăcut să cerceteze pe îndelete fiecare bi­serică în parte. Din păcate însă, avea la dispoziţie doar douăzeci de minute pentru a afla ce dorea — biserica în care se afla un opera închinată focului.

Porni spre uşa electronică rotativă a galeriei. Soldatul nu l urmă şi Langdon sesiză o uşoară ezitare.

— Aerul este acceptabil, spuse zâmbind. Rarefiat, dar respirabil.

— Mi s a ordonat să vă conduc până aici şi apoi să mă întorc imediat la centru.

— Pleci?!

— Da. Membrii Gărzii Elveţiene nu au voie în interiorul arhive­lor, dar deja am încălcat protocolul însoţindu vâ până aici. Coman­dantul mi a atras atenţia asupra acestui lucru.

— Ai încălcat protocolul?!

„La naiba, omul ăsta are idee ce se petrece azi aici?!"

— Dar de partea cui este afurisitul dumitale de comandant? iz­bucni el.

Orice expresie amicală dispăru de pe figura soldatului. Cica­tricea de sub ochi începu să i se zbată. Omul se mulţumi să l privească tăcut şi dintr o dată părea să arate la fel ca Olivetti.

— Îmi cer scuze, spuse Langdon, regretând comentariul. Doar că... mi ar prinde bine o mână de ajutor.

Militarul nu clipi:

— Am fost antrenat să mi urmez ordinele. Nu să le discut. După ce veţi găsi ceea ce căutaţi, luaţi imediat legătura cu comandantul.

— Dar unde i voi găsi? bâigui profesorul, siderat.

Soldatul îşi scoase de la brâu staţia de emisie recepţie şi o depuse pe măsuţa din apropiere.

— Canalul unu.

Şi dispăru în întuneric.