Ingeri si demoni

126
Cardinalul Mortati ştia că nu există cuvinte suficiente în nici o limbă de pe Pământ, pentru a descrie misterul acestui moment. Tăcerea ce însoţea apariţia care plutea deasupra pieţei era mai sonoră decât orice cor de îngeri.

În timp ce îl privea pe camerlengo Ventresca, Mortati se simţea sfâşiat între raţiune şi credinţă. Imaginea părea reală, pal­pabilă. Şi totuşi... cum era posibil? Toată lumea din piaţă îl văzuse pe şambelan când se urcă în elicop­ter. Toată lumea văzuse mingea de foc din cer. Iar acum, acelaşi şambelan stătea acolo, sus, pe terasa de pe acoperiş. Dus pe aripi de înger? Reîntrupat de mâna lui Dumnezeu?

„E imposibil..."

Inima cardinalului nu voia decât să poată crede, dar mintea lui implora o explicaţie raţională. Alături, ceilalţi cardinali rămăseseră cu privirile aţintite în sus, martori la aceeaşi imagine, paralizaţi de uluire.

Era şambelanul. Fără îndoială. Dar arăta oarecum altfel. Divin. De parcă ar fi fost purificat. Un spirit? Un om? Pielea lui albă părea diafană în lumina reflectoarelor.

Oamenii din piaţă plângeau, strigau, aplaudau. Câteva călugăriţe căzură în genunchi şi începură să murmure o rugăciune. Un vuiet prinse contur în mulţime. Brusc, piaţa întreagă scanda numele şambelanului. Cu lacrimile şiroindu le pe obraji, cardinalii i se alăturară. Mortati privi în jur, încercând să înţeleagă. „Toate acestea se întâmplau cu adevărat?"

Il camerlengo Carlo Ventresca stătea pe acoperişul Bazilicii San Pietro şi privea mulţimile ce se holbau la el. Era treaz sau visa? Se simţea transfor­mat, ca aparţinând unei alte lumi. Oare trupul sau spiritul său fusese cel care planase din văzduh spre întinderea întunecată a grădinilor Vaticanu­lui... aterizând ca un înger tăcut pe pajiştea pustie, paraşuta sa neagră fiind ascunsă vederii de umbra alungită a bazilicii. Oare trupul sau spiritul său îi conferise forţa de a urca bătrâna Scară a Medalioanelor până la terasa pe care se afla acum?

Se simţea uşor şi imaterial, ca o fantomă.

Chiar dacă oamenii îi scandau numele, ştia că nu pe el îl acla­mau. Stri­gau dintr un sentiment impulsiv de bucurie — aceeaşi bucurie pe care o resimţea el în fiecare zi, în vreme ce medita la Cel Atotputernic. Acum trăiau ceea ce şi doriseră dintotdeauna... certitudinea dincolo de orice îndoială... Încrederea în puterea nemărginită a Creatorului.

Il camerlengo Ventresca se rugase toată viaţa lui pentru acest moment, şi totuşi nici chiar el nu putea crede că Dumnezeu găsise o cale de a l înfăptui. Ar fi vrut să strige în gura mare: „Dumnezeul vostru este un Dumnezeu viu! Priviţi miracolele ce vă înconjoară la tot pasul!"

Rămase o vreme pe terasă, amorţit şi totuşi mai viu şi mai plin de simţire decât oricând. Iar când duhul îl îndemnă, în sfârşit, plecă fruntea şi se depăr­­tă de margine.

Singur, îngenunche şi se rugă.


127
Imaginile din jur erau înceţoşate, într un du te vino ameţitor. Încet, reuşi să şi focalizeze privirea. Picioarele îl dureau cum­plit, iar tot trupul parcă i fusese strivit de un camion. Zăcea în­tins pe o parte, pe pământ. În gură avea ceva amar, ca fierea, încă mai auzea clipocitul neîncetat al apei; acum nu mai părea deloc liniştitor. Dar mai erau şi alte sunete — voci care vorbeau în preajma lui. În jur zărea forme albe, neclare. Erau oameni îmbră­caţi în alb, toţi? Înseamnă că nu putea să se afle decât într un spi­tal sau în rai. Dar arsura pe care o simţea în gât îi spunea că nu era nicidecum în Rai.

— Nu mai vomită, spuse o voce în italiană. Să l întoarcem!

Cuvintele fuseseră rostite pe un ton ferm, profesional.

Langdon simţi cum nişte mâini îl întorc uşor pe spate. Încercă să se ridice, dar mâinile îl apăsarâ blând la loc. Se supuse. Cineva îi scormoni prin buzunare.

Apoi îşi pierdu din nou cunoştinţa.

Doctorul Jacobus nu era un om religios; medicina îl îndepărtase de mult de credinţă. Şi totuşi, evenimentele care avuseseră loc în seara asta la Vatican păreau că depăşesc limitele logicii sale ştiinţifice. „Corpuri care cad din cer?"

Medicul luă pulsul omului pescuit din Tibru şi decise că Dum­nezeu însuşi trebuie să fi avut grijă de el. Şocul suferit la contactul cu apa îl adusese în stare de inconştienţă şi, dacă el şi echipa lui de medici şi de asistente nu s ar fi aflat pe mal, privind „spectacolul" din cer, omul s ar fi înecat în mod cert.

— E americano, spuse o infirmieră care i cerceta conţinutul buzunarelor.

„American?" Italienii glumeau adesea spunând că erau atât de mulţi americani în Roma, încât hamburgerii riscau să devină o veri­tabilă mâncare naţională, dar un american care cade din cer? Doc­torul Jacobus aprinse o lanternă micuţă şi cercetă ochii omului, pentru a i aprecia dilatarea pupilelor.

— Domnule! Mă auzi? Ştii unde te afli?

Dar americanul leşinase iar — lucru deloc surprinzător; după ce i acordaseră primul ajutor, vomitase o cantitate impresionantă de apă.

— Si chiama Robert Langdon, spuse infirmiera, citind numele de pe permisul lui de conducere.

Oamenii în halate albe se întoarseră ca unul singur.

— Impossibile! exclamă Jacobus.

Robert Langdon era bărbatul pe care l văzuseră la televizor — profesorul american care i ajuta pe cei de la Vatican. Medicul îl văzuse cu ochii lui, cu numai câteva minute înainte, când se urcase într un elicopter din Piazza San Pietro şi decolase. Doctorul Jacobus şi colegii lui fugiseră cu toţii afară, pe mal, pentru a urmări explozia antimateriei — o sferă inimaginabilă de lumină, cum nu mai văzuseră niciodată în viaţa lor. „Cum ar putea fi acelaşi om?"

— El este! susţinu infirmiera, în momentul în care îi dădu la o parte părul de pe frunte. Îi recunosc până şi sacoul de tweed!

Cineva începu să strige din uşa principală a spitalului. Era una dintre paciente. Femeia ţipa ca înnebunită, agitându şi radioul portabil, în vreme ce arăta spre cer şi îl lăuda pe Dumnezeu. Din ce spunea ea se înţelegea că şambelanul Ventresca apăruse în mod miraculos pe terasa de la Vatican.

Când tura lui se încheie, la ora opt dimineaţa, doctorul Jacobus îşi jură că primul drum pe care îl va face va fi la biserică.

Luminile de deasupra lui erau strălucitoare şi albe. Era întins pe un fel de masă de consultaţie. În aer plutea un miros astrin gent, ciudat, de chimicale. Cineva îi făcuse o injecţie şi îi scosese hainele.

„Nu s ţigani, îşi spuse, pe jumătate conştient. Extratereştri, poate?" Da, auzise el despre asemenea răpiri. Din fericire, ăştia de aici nu i făceau nici un rău. Tot ce voiau de la el părea a fi...

— Nici să nu te gândeşti! zvâcni el în capul oaselor.

— Attento! strigă una dintre creaturi, ţinându l să nu cadă.

Pe ecusonul prins în pieptul acesteia scria „Doctor Jacobus". Avea un aer de a dreptul omenesc.

— Am... am crezut... se bâlbâi el.

— Încetişor, domnule Langdon. Te afli într un spital.

Ceaţa din creierul lui începea să se ridice şi un val de uşurare îi luă locul. Nu i plăceau deloc spitalele, dar tot era mai bine decât să se ştie pe mâna unor extratereştri atraşi de testiculele lui.

— Eu sunt doctorul Jacobus, spuse omul, explicându i apoi ce se întâmplase. Ai mare noroc că mai eşti în viaţă.

Langdon nu se simţea însă norocos. Abia dacă şi mai aducea aminte ce i cu el... elicopterul... şambelanul... Îl durea tot corpul. O asistentă îi dădu puţină apă pentru a şi clăti gura şi i pansa palma.

— Unde mi sunt hainele? întrebă el, văzând că era îmbrăcat cu un halat alb.

O infirmieră îi arătă grămada udă de alături:

— Erau pline de apă. A trebuit să le tăiem pentru a vi le scoate.

Langdon îşi privi sacoul de tweed sfâşiat şi clătină din cap.

— Aveaţi nişte şerveţele de hârtie în buzunar, adăugă infirmiera.

Atunci văzu şi el resturile de pergament care atârnau dintr un buzunar al sacoului. Fila din Diagramma lui Galilei! Ultimul exem­plar de pe Pământ tocmai fusese distrus. Profesorul era prea năuc pentru a mai reacţiona în vreun fel.

— V am recuperat obiectele personale, spuse femeia, arătându i un coş de plastic. Portmoneu, cameră video şi pix. Am uscat ca­mera video cât de bine am putut.

— Eu nu am cameră video.

Infirmiera se încruntă şi i dădu coşul. Alături de pixul şi de portmoneul lui se afla o cameră video miniaturală Sony RUVI. Acum îşi amintea. Kohler i o dăduse şi îl rugase s o înmâneze presei.

— Am găsit o în buzunarul dumneavoastră. Cred totuşi că va trebui să vă cumpăraţi una nouă. Ecranul e spart, spuse ea, dar se lumină imediat la faţă: sunetul funcţionează încă! Slab, dar audibil.

Femeia duse camera la ureche:

— Se tot aude mereu acelaşi lucru. Ascultă un moment, apoi ridică din umeri şi i dădu camera lui Langdon: Parcă se ceartă doi tipi.

Nedumerit, profesorul îşi apropie camera de ureche. Vocile erau ascuţite, metalice, dar inteligibile. Una foarte aproape. Cealaltă mai departe. Le recunoscu pe amândouă.

Stând pe masa de consultaţie, în halatul de spital, Langdon ascultă întreaga conversaţie. Deşi nu putea vedea ce se întâmplă, când auzi finalul incredibil, mulţumi Cerului că nu avea şi imagine.

—Dumnezeule!

Când discuţia se reluă, de la capăt, profesorul puse camera alături şi rămase o clipă mut, încremenit. Antimateria... eli­copterul... Totul începea să se lege.

„Dar asta înseamnă că..."

Din nou îi veni să vomite. Dezorientat, copleşit de furie şi de frustrare, sări de pe masă. Picioarele îi tremurau.

— Domnule Langdon! încercă medicul să l oprească.

— Îmi trebuie nişte haine.

— Dar ai nevoie de repaus!

— Mă externez. Acum. Vreau nişte haine.

— Dar, domnule...

— Acum!

Medicii schimbară priviri nedumerite.

— Nu avem haine aici, spuse Jacobus. Poate că mâine un prieten vâ va aduce tot ce vă trebuie.

Langdon trase adânc aer în piept, calm, şi l privi pe medic în ochi:

— Doctore, am să ies chiar acum pe această uşă. Am nevoie de haine. Mă duc la Vatican. Nu pot intra acolo în fundul gol. Am fost suficient de clar?

Medicul îşi înghiţi nodul din gât:

— Daţi i omului ăstuia ceva de îmbrăcat!

Când ieşi pe poarta Spitalului Tiberina, Langdon se simţea ca un cercetaş puţin cam mărişor. Purta o salopetă albastră de paramedic, cu fermoar în faţă şi embleme cusute, care i indicau numeroasele calificări medicale.

Femeia care l însoţea era voinică şi îmbrăcată la fel. Me­dicul îl asigurase că ea îl va duce la Vatican în cel mai scurt timp posibil.

— Molto trafico, spuse profesorul, amintindu i că zona din jurul pieţei era ticsită de oameni şi de maşini.

Femeia nu părea deloc îngrijorată şi i arătă mândră una dintre emblemele de pe uniformă:

— Sono conducente di ambulanza.

— Ambulanza?

Acum înţelegea; la urma urmei, îi prindea bine un drum cu ambulanţa.

Asistenta îl conduse prin spatele clădirii spitalului, unde o limbă de ciment pătrundea în albia Tibrului. Când văzu vehicu­lul ce i aştepta acolo, profesorul se opri locului, nemişcat. Era un vechi elicopter sanitar. Pe burta lui scria „Aero Ambulanza".

Îşi plecă fruntea, resemnat.

Femeia surâse:

— Zburăm la Vatican. Foarte repede.


128
În Colegiul Cardinalilor domnea o atmosferă efervescentă, electrizantă, în vreme ce prelaţii se întorceau în Capela Sixtină. Mortati însă era pradă unor sentimente atât de contradictorii, încât se simţea sfâşiat. Credea în vechile minuni menţionate în Scrip­tură, şi totuşi ceea ce văzuse el însuşi, cu propriii ochi, depăşea puterea sa de înţelegere. După o viaţă întreagă de credinţă, de şaptezeci şi nouă de ani, Mortati ştia că aceste evenimente ar fi trebuit să aprindă în el o pioasă exuberanţă... o credinţă mai vie şi mai ferventă decât oricând. Şi totuşi, nu simţea crescând în sufletul său decât o stânjenealâ şi o nelinişte spectrală. Ceva nu era în regulă.

— Signore Mortati! strigă un reprezentant al Gărzii Elveţiene care se apropia în fugă. Am urcat pe acoperiş, aşa cum ne aţi cerut. Il camerlengo este... În carne şi oase. E un om real! Nu un spirit! Este exact aşa cum îl ştiam!

— A vorbit cu dumneata?

— Era îngenuncheat şi se ruga în tăcere. Ne a fost teamă să l atingem!

Mortati rămase o clipă fără replică:

— Spune i că... Îl aşteaptă cardinalii.

— Signore, fiindcă e om în carne şi oase..., începu soldatul, dar se opri, stânjenit.

— Ce este?

— Pieptul său... e ars. N ar trebui oare să i îngrijim mai întâi rana? Probabil că îl doare groaznic.

Cardinalul se gândi. Nimic în toată viaţa sa în slujba Bisericii nu l pregătise pentru aşa ceva:

— E om, deci trataţi l ca atare. Duceţi l să se spele! Îngrijiţi i rănile! Îmbrăcaţi l într o sutană nouă! Noi vom aştepta sosirea sa în Capela Sixtină.

Soldatul plecă în fugă.

Ceilalţi cardinali erau deja în capelă. Mergând spre ei, o zări pe Vittoria Vetra prăbuşită pe o bancă, la picioarele Scării Regale. Îi simţea durerea şi singurătatea şi ar fi vrut să se apropie de ea, s o aline, dar ştia că mângâie­rile vor trebui să mai aştepte. Acum avea alte treburi... deşi nu ştia în ruptul capului care ar fi acestea.

Mortati intră în Capela Sixtină, întâmpinat de un val de excla­maţii entu­zi­aste. Închise uşa. „Doamne, ajută mă!"

„Aero Ambulanza" Spitalului Tiberina se apropia de Vatican şi Langdon strânse din dinţi, jurându şi că acesta avea să fie ultimul zbor cu elicopterul din viaţa sa.

După ce l convinse pe pilot că reglementările privind spaţiul aerian erau una dintre ultimele preocupări ale autorităţilor în momentul de faţă, îl îndrumă să treacă, nevăzut, peste zidul cetăţii şi să aterizeze pe una dintre platformele interioare ale Vaticanului.

— Grazie, spuse, coborând cu greu din elicopter.

Femeia în uniformă albastră îi aruncă o bezea, decolă rapid şi se pierdu imediat în noapte.

Langdon inspiră adânc şi încercă să şi pună ordine în gânduri, ca să poată hotărî ce avea de făcut mai departe. Ţinând în mână camera video miniaturală, urcă în maşinuţa de golf pe care o mai folosise o dată, după amiază. Acumulatorul nu i fusese încărcat şi indicatorul avea o poziţie aproape de zero. Profesorul porni cu farurile stinse pentru a economisi energia.

În plus, prefera să nu fie văzut venind.

În marginea Capelei Sixtine, cardinalul Mortati rămase o clipă nemişcat, privind agitaţia din jur.

— A fost un miracol! strigă unul dintre cardinali. Lucrarea Dom­nului!

— Da! exclamară alţii. Domnul Şi a arătat voia!

— Il camerlengo va fi următorul nostru Papă! declară un altul. Chiar dacă nu e cardinal, Dumnezeu ne a trimis un semn!

— Aşa e! Legile conclavului sunt făcute de oameni. Voinţa Dom­nului e mai presus de noi! Propun să votăm imediat!

— Să votăm? întrebă Mortati, apropiindu se. Cred că aceasta este datoria mea.

Toată lumea se întoarse.

Bătrânul prelat simţea cum toţi ceilalţi îl măsoară din priviri. Păreau distanţi, derutaţi, jigniţi de reţinerea lui. Mortati ar fi vrut să şi simtă şi el sufletul copleşit de exaltarea miraculoasă ce se citea pe feţele lor. Dar nu reuşea. În inima sa nu şi găsea loc decât o durere inexplicabilă... o tristeţe chinuitoare, pe care n o putea înţelege. Jurase să conducă alegerile cu sufletul curat şi nu şi putea ignora acum sentimentele şi ezitarea.

— Prieteni, rosti cu glas tare, după ce se urcă altar; părea că pro­pria voce nu i mai aparţine. Cred că mă voi chinui tot restul zilelor mele să înţeleg ceea ce am văzut în seara aceasta. Şi totuşi, ceea ce propuneţi Sfinţiile Voastre cu privire la il camerlengo... nu poate să fie voia Domnului.

În capelă se aşternu tăcerea.

— Cum... cum poţi spune una ca asta? izbucni într un târziu un cardi­nal. Il camerlengo a salvat Biserica. Dumnezeu i a vorbit direct! Omul a supravieţuit chiar morţii înseşi! De ce alt semn mai avem nevoie?

— Şambelanul trebuie să vină aici dintr un moment în altul, replică Mortati. Haideţi să aşteptăm! Să auzim ce ne va spune, înainte să votăm. Poate că există o explicaţie.

— O explicaţie?!

— În calitatea mea de Mare Elector, am jurat să respect legile acestui conclav. Sunteţi, desigur, conştienţi de faptul că, în virtutea Legii Sfinte, il camerlengo nu este eligibil pentru a ocupa scaunul pontifical. Este doar un preot... un şambelan. Şi apoi, mai e şi problema vârstei sale, adăugă Mortati, simţind ostilitatea cardi­nalilor. Dacă aş accepta să votăm, ar fi ca şi cum v aş cere să susţineţi un om pe care Legea Vaticanului îl consideră ineligibil; ca şi cum v aş impune să încălcaţi un legământ sacru.

— Dar ceea ce s a întâmplat aici, în seara aceasta, bâigui un car­dinal, transcende, cu certitudine, legile noastre pământene!

— Oare? bubui Mortati, fără a şti de unde îi vin cuvintele. Este oare voia Domnului ca noi să încălcăm regulile Bisericii? Este oare voia Domnului ca noi să renunţăm la raţiune în faţa emoţiilor?

— Dar Sfinţia Ta n a văzut ce am văzut noi? se răsti un altul. Cum îndrăzneşti să conteşti o asemenea putere?!

Vocea lui Mortati răsună cu o profunzime pe care nu ştia că o posedă:

— Nu pun la îndoială puterea lui Dumnezeu! Domnul este Cel care ne a înzestrat cu raţiune şi circumspecţie! Pe Dumnezeu Îl slu­jim arătându ne prudenţi!


129
Pe coridorul de lângă Capela Sixtină, Vittoria Vetra şedea amorţită pe o bancă, lângă Scara Regală. Când zări silueta care se apropie de ea, îşi spuse că vede iarăşi un duh. Era bandajat, şchio­păta şi purta un fel de uniformă medicală.

Se ridică în picioare, incapabilă să şi creadă ochilor:

— Ro... bert?

El nu i răspunse. Veni direct la ea şi o cuprinse în braţe. Îşi lipi buzele de ale ei, într un sărut impulsiv, plin de pasiune şi de recunoştinţă.

Vittoria simţi că i dau lacrimile:

— Oh, Doamne... oh, mulţumesc, Doamne!

O sărută din nou, mai fierbinte şi ea se lipi de el, pierdută în îmbrăţişa­rea lui. Trupurile lor se împletiră, de parcă se cunoşteau de o viaţă. Uită de frică, de temeri şi de durere. Închise ochii, simţind că pluteşte.

— Este voia Domnului! strigă o voce al cărei ecou răsună între zidurile Capelei Sixtine. Cine altul, decât cel ales, ar fi supravieţuit acelei explozii drăceşti?

— Eu! răsună un glas din celălalt capăt al sălii.

Cardinalii se răsuciră, privind uluiţi silueta care înainta pe culoarul principal.

— Domnule... Langdon?

Fără un cuvânt, profesorul se apropie fără grabă de altar. Vitto­ria Vetra intră în urma lui, urmată de doi soldaţi care împingeau o masă rulantă cu un televizor deasupra.

Langdon aşteptă până ce l conectară la priză, cu ecranul spre cardinali, apoi le făcu semn soldaţilor să plece.

În capelă se aflau acum doar el, Vittoria şi cardinalii. Profesorul conectă camera Sony RUVI la televizor şi apăsă clapeta de redare.

Ecranul prinse viaţă.

În faţa cardinalilor apăru biroul papei. Filmarea fusese rea­lizată dintr o poziţie ciudată, de parcă ar fi fost folosită o cameră ascunsă. Într un colţ al ecranului, şambelanul stătea în faţa focului aprins în şemineu. Deşi părea că vorbeşte privind drept în obiectiv, rapid deveni evident faptul că discuta cu cine­va — cu cel care făcuse înregistrarea. Langdon le spuse că fil­marea fusese realizată de Maximilian Kohler, directorul CERN. Cu numai o oră în urmă, Kohler îi încredinţase lui, în secret, caseta filmată cu ajutorul unei minicamere disimulate în braţul scaunului său mobil.

Mortati şi ceilalţi cardinali priveau muţi. Deşi discuţia începuse deja, profesorul nu mai pierdu vreme să deruleze caseta; ceea ce dorea el ca toţi ceilalţi să vadă avea să apară, probabil, mai târziu...

— Leonardo Vetra ţinea un jurnal? întreba şambelanul. Cred că pentru CERN asta este o veste bună. Dacă a menţionat acolo şi tehnologia utilizată la crearea antimateriei...

— N a menţionat o, răspunse Kohler. Probabil te vei bucura să auzi că ea a fost îngropată o dată cu Leonardo. Jurnalul lui pomeneşte însă despre alt­ceva. Despre dumneata.

Il camerlengo îl privi nedumerit:

— Nu înţeleg.

— Este descrisă acolo o întrevedere pe care Leonardo a avut o luna tre­cu­tă. Cu dumneata.

Şambelanul ezită o clipă, apoi privi spre uşă:

— Rocher nu trebuia să ţi fi dat voie în biroul acesta fără să mă consulte mai întâi pe mine. Cum ai intrat aici?

— Rocher ştie adevărul. I am telefonat mai devreme şi i am spus ce ai făcut.

— Ce am făcut eu? Indiferent de povestea pe care i ai debitat o, Rocher este un membru al Gărzii Elveţiene şi un catolic prea devotat pentru a crede spusele unui om de ştiinţă înăcrit, în detri­mentul şambelanului său.

— De fapt, e prea devotat pentru a nu crede. Este atât de devotat, încât, în ciuda dovezilor că unul dintre subalternii săi loiali a trădat Biserica, a refuzat să creadă acest lucru. Toată ziua a căutat o altă explicaţie.

— Aşa că i ai oferit tu una.

— Adevărul. Şocant, aşa cum este el.

— Dacă Rocher te ar fi crezut, m ar fi arestat.

— Nu. Nu i aş fi permis eu. I am oferit tăcerea mea în schimbul acestei întrevederi.

Şambelanul izbuci într un râs ciudat:

— Ai de gând să şantajezi Biserica folosind o poveste pe care nimeni n o va crede?

— Nu trebuie să şantajez pe nimeni. Vreau doar să aud adevărul din gura ta. Leonardo Vetra mi a fost prieten.

Şambelanul nu spuse nimic, privindu l pe Kohler în tăcere.

— Ce zici de asta? izbucni directorul. Cu aproape o lună în urmă, Leonardo Vetra te a rugat să i programezi de urgenţă o audi­enţă la papă — rugăminte pe care i ai satisfăcut o, fiindcă papa era încântat de munca lui Leonardo şi fiindcă el ţi a spus că e o pro­blemă urgentă.

II camerlengo se întoarse spre focul din şemineu, tot fără să spună nimic.

— Leonardo a venit la Vatican în cel mai mare secret. Sosind aici, trăda încrederea fiicei sale — lucru care l întrista profund, dar simţea că aşa trebuie să procedeze. Cercetările pe care le efectua îi stârniseră un profund conflict interior şi avea nevoie de îndrumarea spirituală a Bisericii. În cadrul unei întrevederi secrete, v a spus — dumitale şi papei — că era autorul unei descoperiri ştiinţifice cu grave implicaţii religioase. Demonstrase că Geneza biblică fusese posibilă din punct de vedere fizic şi că o intensă sursă de energie — pe care Vetra o numea Dumnezeu — putea explica momentul Creaţiei.

Tăcere.

— Papa a rămas înmărmurit, continuă Kohler, şi i a cerut lui Leonardo să şi publice cercetările. Sfinţia Sa era de părere că descoperirea lui micşora prăpastia existentă între ştiinţă şi re­ligie — unul dintre visurile de o viaţă ale Supremului Pontif. Leonardo v a explicat apoi şi reversul medaliei — motivul pentru care avea nevoie de îndrumarea Bisericii. În mod aparent, experimen­tul său creaţionist, exact aşa cum susţine Biblia, a produs totul în dublu exemplar. Contrarii. Lumină şi întuneric. Când a creat materie, Vetra a dat naştere, involuntar, şi antima­teriei. Să continuu?

II camerlengo rămase la fel de tăcut. Se aplecă şi scormoni cărbunii aprinşi.

— După venirea lui Vetra aici, te ai dus dumneata la CERN, pentru a i înţelege mai bine cercetările. Scrie în jurnalul lui Leonardo că i ai vizitat laboratorul.

Şambelanul ridică ochii.

Kohler continuă:

— Papa nu putea călători fără să atragă atenţia presei, aşa că te a trimis pe dumneata. Leonardo ţi a prezentat laboratorul în deplin secret. Ţi a arătat o anihilare a antimateriei — Big Bang ul — forţa Creaţiei. Ţi a arătat şi eşan­tionul cel mare, pe care îl păstra încuiat, ca dovadă că noua sa tehnologie putea produce antima­terie pe scară largă. Ai fost copleşit. Ai revenit la Vatican şi i ai relatat papei ce văzuseşi.

II camerlengo oftă:

— Şi asta te tulbură? Că am respectat confidenţialitatea mărtu­risirii lui Leonardo pretinzând în seara aceasta, în faţa lumii, că nu ştiam nimic des­pre antimaterie?

— Nu! Mă tulbură faptul că Leonardo Vetra a demonstrat, practic, existenţa Dumnezeului tău, iar pentru asta ai pus să fie ucis!

Şambelanul se întoarse spre el; chipul îi era lipsit de orice expresie. Singurul sunet care se auzea era sfârâitul focului.

Brusc, camera tremură şi în obiectiv apăru braţul lui Kohler. Directorul se aplecă în faţă, străduindu se parcă să desprindă ceva fixat sub scaunul său. Când se îndreptă, în mână îi apăruse un pistol. Unghiul de filmare era glacial... privind din spate... de a lungul ţevii revolverului... aţintit drept spre şambelan.

— Mărturiseşte ţi păcatele, părinte! Acum!

Il camerlengo îl privi, uimit:

— N ai să ieşi viu de aici.

— Moartea va fi o binecuvântată uşurare după chinurile la care m a supus credinţa ta încă din copilărie.

Kohler ţinea arma cu ambele mâini:

— Îţi dau posibilitatea de a alege, continuă el. Mărturiseşte ţi păcatele... sau mori în clipa asta.

Preotul aruncă o privire spre uşă.

— Rocher e afară, adăugă directorul. Şi el e gata să te ucidă.

— Rocher a jurat să apere...

— Rocher este cel care mi a dat drumul aici. Înarmat. S a săturat de minciunile tale. Nu mai ai decât o singură opţiune. Mărturiseşte! Vreau să aud adevărul din gura ta.

Şambelanul ezită.

Kohler strânse mai tare revolverul în mâini:

— Chiar te îndoieşti că sunt gata să te ucid?

— Indiferent de ceea ce ţi aş spune, un om ca tine n ar putea să înţe­leagă.

— Pune mâ la încercare!

Il camerlengo rămase nemişcat pentru o clipă — o siluetă domi­nantă pe fondul licăririlor palide ale focului. Când începu să vor­bească, în vocea sa răsună o demnitate potrivită mai degrabă relatării unor fapte de deosebit altruism, decât unei mărturisiri a păcatelor:

— Încă de la începutul timpului, Biserica acesta a luptat împotri­va duş­manilor lui Dumnezeu. Uneori cu cuvântul. Alteori cu sabia. Şi a supravie­ţuit de fiecare dată. Dar demonii trecutului erau demoni terifianţi, abomina­bili... erau inamici cu care puteam lupta... care inspirau frică. Dar Satana e viclean. O dată cu trecerea timpului, şi a ascuns intenţiile diabolice sub o nouă faţă... sub chipul raţiunii pure. Transparentă şi insidioasă, dar la fel de lipsită de suflet.

Vocea şambelanului, până atunci fermă şi sigură de sine, deveni dintr o dată mânioasă, scuipând parcă furie:

— Spune mi, domnule Kohler! Cum poate Bisetrica să con­damne ceea ce, pentru mintea noastră, are sens?! Cum putem blama însăşi baza societăţii actuale?! De fiecare dată când Biserica îşi înalţă glasul pentru a avertiza, voi strigaţi mai tare, numindu ne ignoranţi! Paranoici! Dominatori! Şi răul vostru creşte. Învăluit

Într o perdea de intelectualism plin de sine! Se întinde ca un can­cer. Sanctificat de miracolele propriei tehnologii. Adulându se pe sine însuşi. Zeificându se! Până când nimeni nu mai poate crede decât că sunteţi o veritabilă întruchipare a binelui! Iată, ştiinţa a venit să ne mântuiască de boli, de foamete şi de dureri! Priviţi ştiinţa — noul dumnezeu al nesfârşitelor miracole, omnipotent şi binevoitor! Ignoraţi armele şi haosul. Uitaţi izolarea şi riscurile infinite. Ştiinţa e aici!

Şambelanul făcu un pas spre armă şi continuă:

— Dar eu am văzut faţa Satanei pândind... Eu am văzut peri­colul...

— Ce tot vorbeşti acolo?! Ştiinţa lui Vetra a demonstrat practic existenţa Dumnezeului vostru! El era aliatul tău!

— Aliat?! Ştiinţa şi religia nu pot sta laolaltă. Noi nu căutăm acelaşi Dumnezeu — tu şi cu mine! Cine e dumnezeul tău? Un dumnezeu al protonilor, al maselor şi al sarcinilor electrice?! Cum te inspiră dumnezeul tău? Cum pătrunde dumnezeul tău în inima oamenilor, ca să le aducă aminte că au de dat socoteală în faţa unei puteri mai mari decât ei? Şi în faţa propriilor semeni? Vetra o luase pe o cale greşită. Munca lui nu era religioasă, era un sacrilegiu! Omul nu poate pune creaţia dumnezeiască într o eprubetă, ca s o fluture apoi şi s o arate lumii întregi! Aşa ceva nu L glorifică pe Dumnezeu, ci îl înjoseşte!

Şambelanul îşi frământa mâinile frenetic, cu priviri smintite:

— Aşa că ai pus la cale uciderea lui Leonardo Vetra!

— Pentru Biserică! Pentru întreaga omenire! Oricât de ne­bunesc ar părea! Omul nu e gata să ţină în mânile sale forţa divină. Să L pui pe Dumnezeu în eprubetă?! Un strop de lichid care poate distruge un oraş întreg?! Cineva trebuia să l oprească!

Preotul tăcu brusc, întorcându şi ochii spre foc. Părea că şi cântăreşte opţiunile.

Kohler aţinti pistolul spre pieptul lui:

— Ai mărturisit. Nu mai ai scăpare.

Şambelanul râse, trist:

— Nu pricepi! Mărturisirea păcatelor înseamnă scăpare. Când Dumnezeu este de partea ta, ai opţiuni pe care un om ca tine nu le ar putea înţelege niciodată.

Fără a lăsa ca ecoul cuvintelor lui să se stingă, il camerlengo îşi apucă sutana cu mâinile în dreptul pieptului şi trase de ea violent, sfâşiind o.

Kohler tresări, evident uimit:

— De ce faci asta?

Şambelanul nu răspunse. Făcu un pas spre foc şi scoase un obiect dintre cărbunii încinşi.

— Stai! strigă Kohler, cu arma întinsă în faţă. Ce faci acolo?

Când preotul se întoarse, văzu că ţine în mână un pătrat roşu incan­descent. Diamantul Illuminati! Brusc, ochii şambelanului căpătară luciri sălbatice.

— Aveam de gând să fac asta de unul singur, şuieră cu o intensi­tate ieşită din comun. Dar acum... văad ca Dumnezeu te a adus aici. Tu eşti salvarea mea.

Înainte ca directorul să poată reacţiona, preotul închise ochii, îşi arcui spatele şi şi înfipse fierul înroşit drept în mijlocul pieptului. Carnea friptă sfârâi.

— Sfântă Fecioară! Maică binecuvântatâ... Iată ţi fiul! urlă el, în chinuri.

Kohler apăru în obiectiv zvâcnind... clătinându se greoi pe picioare, fluturând arma aiurea în faţa lui.

Şambelanul urlă în chinuri groaznice, împleticindu se de durere. Apoi aruncă matriţa la picioarele directorului şi se prăbuşi pe podea.

Ceea ce se întâmplase în continuare nu era tocmai clar. Camera începu să tremure frenetic atunci când soldaţii dădură buzna în birou. Sonorul răpăi de gloanţe. Kohler îşi duse mâinile la piept şi căzu pe spate, sânge­rând, în scaunul său.

— Nu! răcni Rocher, încercând să şi oprească subalternii să l împuşte pe elveţian.

Încă zvârcolindu se pe podea, şambelanul se rostogoli şi arăta cu degetul spre Rocher:

— Illuminatus!

— Blestematule! urlă Rocher, repezindu se la el. Ticălos bleste...

Chartrand îl doborî cu trei gloanţe şi căpitanul căzu mort pe pardoseala.

Apoi soldaţii dădură fuga la preotul rănit, strângându se în jurul lui. Concomitent, în cadru apăru figura uluită a lui Robert Langdon, care îngenunche lângă scaunul mobil, privind matriţa. Apoi imaginea începu să tremure sălbatic. Kohler îşi recăpătase cunoştinţa şi desprindea camera miniaturală din locaşul ei de sub braţul scaunului. Apoi încercă să i o înmâneze lui Langdon:

— D dă, şopti el sugrumat. D dă asta... presei.

Apoi imaginea dispăru.