Ingeri si demoni



Yüklə 2,37 Mb.
səhifə32/33
tarix17.03.2018
ölçüsü2,37 Mb.
#45821
1   ...   25   26   27   28   29   30   31   32   33

130
Il camerlengo simţea cum adrenalina şi senzaţia miraculosului încep să se destrame. În vreme ce se îndrepta, ajutat de un soldat, spre Capela Sixtină, auzea cântecele şi incantaţiile din Piazza San Pietro, înţelegând că reuşise să mute munţii din loc.

Grazie Dio!

Se rugase să aibă putere şi Domnul i o dăruise. În clipele în care se îndoise, Dumnezeu îi vorbise. „Ţie îţi revine o misiune sfântă, îi spusese Domnul. Îţi voi da puterea necesară." Chiar şi cu acest dar divin, tot mai simţise frica şi se întrebase dacă drumul ales era cel drept.

„Dacă nu tu, îi spuse Dumnezeu, atunci CINE?

Dacă nu acum, atunci CÎND?

Dacă nu astfel, atunci CUM?"

Iisus, îi reamintise Domnul, îi mântuise pe toţi... salvându i de propria apatie. Cu numai două fapte, Iisus le deschisese ochii. Oroare şi speranţă. Răstignire şi înviere. Aşa izbutise El să schimbe lumea.

Dar asta fusese cu două mii de ani în urmă. Timpul erodase miracolele de atunci; omenirea le uitase. Acum îşi întorseseră ochii spre idoli falşi — spre tehno zeităţi şi spre miracolele minţii umane. „Unde sunt însă miraco­lele sufletului?!"

Şambelanul se rugase adesea ca Dumnezeu să i arate cum să reînvie credinţa oamenilor. Dar Domnul nu i răspunsese. Abia în cel mai crunt şi mai întunecat moment al existenţei sale se făcuse Domnul auzit. „Oh, oroarea acelei nopţi!"

Îşi amintea şi azi cum zăcea întins pe podea, în pijamaua sfâşiată, înfigându şi unghiile în carne, încercând să şi smulgă din suflet durerea pe care i o adusese crudul adevăr aflat. „Nu se poate!" uriaşe de unul singur. Şi totuşi, a fost posibil. Cumplita dezamăgire îl ardea precum focurile iadului. Episco­pul care îl luase sub aripa lui, omul care i fusese ca un tată, preotul care se ridicase, alături de el, până în scaunul pontifi­cal... era un escroc. Un păcătos ordinar. Care minţise o lume întreagă cu privire la o faptă atât de murdară, încât şambelanul se îndoia că Dumnezeu o va putea ierta vreodată. „Legământul! uriaşe el la Sfântul Părinte. Ţi ai încălcat legământul făcut în faţa Domnului! Tu, dintre toţi oamenii!"

Papa încercase să i explice, dar il camerlengo nu mai putea să l asculte. Fugise, împleticindu se orbeşte pe coridoare, vomitând şi sfâşiindu şi carnea, înnebunit, până când se pomenise singur, sângerând, întins pe pământul gol din faţa mormântului Sfântului Petru. „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ce să fac?" În acele clipe de grea suferinţă şi de trădare, în vreme ce zăcea deznădăjduit în necropolă şi se ruga să fie izbăvit de această viaţă, în acele clipe îi vorbise Dumnezeu.

Vocea îi răsunase în minte aidoma tunetului:

Ai jurat să L slujeşti pe Dumnezeul tău?

— Da! urlase el.

Eşti gata să mori pentru Dumnezeul tău?

— Da! Ia mă acum!

Eşti gata să mori pentru Biserica ta?

— Da! Te rog, izbăveşte mâ!

Dar... eşti gata să mori pentru omenire?

În tăcerea care urmase, il camerlengo simţise cum se prăbuşeşte în abis. Rostogolindu se mai repede, tot mai repede, fără control. Şi totuşi, ştia care era răspunsul. Totdeauna ştiuse.

— Da! răcnise. Sunt gata să mor pentru oameni! La fel ca Fiul Tău, aş muri pentru ei!

Trecuseră câteva ore şi el încă mai zăcea pe pământ, tremurând. În faţa ochilor îi apăru chipul mamei sale. „Dumnezeu are planuri mari pentru tine", obişnuia ea să i spună. Hăul nebuniei era adânc şi el continua să cadă. Atunci, Domnul îi vorbise din nou. De această dată, în tăcere. Dar el înţelesese. „Reînvie le credinţa!"

„Dacă nu eu... atunci cine?

Dacă nu acum... atunci când?"

Soldaţii descuiarâ uşile Capelei Sixtine. II camerlengo Ventresca simţea energia circulându i în trup... exact ca în copilărie. Dumnezeu îl alesese. Cu mult timp în urmă.

„Facă se voia Lui!"

Şambelanul simţea că renaşte. Garda Elveţiană îi bandajase pieptul, îl îmbăiase şi l îmbrăcase cu o sutană nouă, albă. Îi făcuseră şi o injecţie cu morfină, contra durerilor. Totuşi, el ar fi vrut să nu i fi dat nici un analgezic. Iisus îndurase şi suferise trei zile înainte de a Se înălţa! Simţea deja cum drogul îi amorţeşte trupul şi îi înceţoşează spiritul.

Intră în capelă, deloc surprins să vadă cum cardinalii îl privesc, minunându se. „Se minunează în faţa lui Dumnezeu, îşi aminti el. Nu mă venerează pe mine, ci modul în care Domnul lucrează PRIN mine." Înaintând printre şirurile de bănci, văzu uluirea din ochii fiecăruia. Şi totuşi, cu fiecare chip pe lângă care trecea, simţea şi altceva în privirile lor. Ce anume? Încercase mai înainte să şi

Închipuie cum avea să fie primit. Cu bucurie? Cu veneraţie? Îi privi adânc în ochi, dar nu zări nici una dintre aceste emoţii. Abia atunci îşi ridică ochii spre altar şi îl văzu pe Robert Langdon.




131
Il camerlengo Carlo Ventresca stătea în mijlocul Capelei Sixtine. Cardina­lii erau adunaţi în partea din faţă a sălii, cu chipurile întoarse spre el, pri­vin­du l fix. Robert Langdon stătea lângă altar, alături de un televizor care mergea, pe al cărui ecran se derula o scenă pe care şambelanul o recunoş­tea, dar nu putea pricepe cum de ajunsese acolo. Vittoria Vetra şedea lângă el, cu faţa trasă şi întunecată.

Şambelanul închise ochii, sperând că morfina îi dădea haluci­naţii şi că, atunci când îi va redeschide, scena va fi alta. Dar spera în van. Aflaseră totul!

Straniu, dar nu simţea nici o spaimă. „Arată mi calea, Tată! Dă mi cu­vin­tele prin care să i fac să înţeleagă voia Ta."

Dar Domnul nu i răspunse.

„Tată ceresc, am ajuns prea departe pentru a da greş acum!"

Tăcere.


„Ei nu înţeleg ce am făcut noi doi."

Il camerlengo nu ştia cui aparţine vocea care i răsună în cap, dar mesajul era clar:

— Şi adevărul te va face liber...

Aşa că şambelanul înaintă spre altarul Capelei Sixtine cu frun­tea sus. În vreme ce se apropia de cardinali, nici măcar lumina difuză a sfeşnicelor nu le înmuia tăişul din priviri. „Explică ţi faptele! cereau chipurile lor. Ajută ne să înţelegem această nebunie. Spune ne că temerile noastre sunt greşite!"

„Adevărul, îşi repetă preotul. Numai adevărul. Prea multe secrete fuseseră închise între aceste ziduri... unul dintre ele atât de întunecat, încât aproape că l smintise. Dar din sminteală îi venise apoi lumina."

— Dacă v aţi putea vinde sufletul pentru a salva milioane de alte suflete, începu el cu glas tare, aţi face o?

Toţi cei din capelă se mulţumeau să se holbeze la el. Nimeni nu se mişcă şi nimeni nu vorbi. De afară, din piaţă, se auzeau frânturi de cântece pline de bucurie.



Il camerlengo mai făcu un pas spre ei.

— Care este cel mai mare păcat? Să ţi ucizi duşmanul? Sau să stai degeaba, văzând cum dragostea inimii tale este sfâşiată?

„Oamenii cântă în Piazza San Pietro!" Se opri pentru o clipă şi privi plafonul capelei. Dumnezeul lui Michelangelo privea în jos de pe bolta întunecată... şi părea mulţumit.

— Eu n am mai putut sta cu mâinile în sân.

Şi totuşi, pe măsură ce se apropia de cardinali, nu vedea nici o licărire de înţelegere în ochii lor. Oare nu şi dădeau seama de glorioasa simplitate a faptelor sale? Nu i înţelegeau necesitatea?

Totul fusese atât de pur!



Illuminati. Ştiinţa şi Satana la un loc.

Oroarea şi speranţa. Ajută i să creadă din nou.

În seara asta, forţa Illuminati se dezlănţuise iarăşi... cu con­secinţe strălucite. Apatia dispăruse. Frica străbătuse lumea întreagă aidoma unui fulger din înalturi şi unise toate sufletele. Şi atunci, gloria lui Dumnezeu învinsese întunericul.

„Eu n am mai putut sta cu mâinile în sân!"

De la Dumnezeu îi venise inspiraţia... ca un far călăuzitor în noaptea coşmarului său. „Oh, lumea aceasta fără credinţă! Cineva trebuie s o izbăvească. Tu. Dacă nu tu, atunci cine? Ai fost salvat pentru un motiv anume. Arată le vechii demoni! Aminteşte le de frică! Apatia înseamnă moarte. Fără întuneric, nu există lumină. Fără rău, binele nu există. Pune i să aleagă. Lumină sau întuneric?

Unde le e vechea spaimă? Unde le sunt eroii? Dacă nu acum, atunci când?"

II camerlengo înaintă direct spre grupul de cardinali. Se simţea aidoma lui Moise când marea de robe purpurii se despărţi în faţa lui, lăsându i să treacă. La altar. Robert Langdon închise televi­zorul, luă mâna Vittoriei într a sa şi coborî în sală. Faptul că ameri­canul supravieţuise — preotul ştia acest lucru — fusese numai voia Domnului. Dumnezeu îl salvase pe Robert Lang­don. Oare de ce?

Vocea care rupse tăcerea aparţinea singurei femei din Capela Sixtină:

— Tu l ai ucis pe tatăl meu? întrebă ea, făcând un pas înainte.

Şambelanul se întoarse spre ea; pe chipul ei văzu o privire pe care n o putea desluşi — durere, da, era firesc, dar... mânie? Cu cer­titudine, ea îl înţelegea. Geniul tatălui ei fusese otrăvitor, letal; tre­buia să fie oprit. Pentru binele Omenirii.

— Tata lucra spre slava lui Dumnezeu! adăugă ea.

— Dumnezeu nu poate fi slăvit într un laborator. În inimă, acolo trebuie simţit.

— Inima tatălui meu era pură! Şi cercetările lui au dovedit...

— Cercetările lui au dovedit încă o dată că mintea omului pro­gresează mai repede decât o face sufletul lui!

Vocea îi răsunase mai tăioasă decât ar fi vrut. Continuă, pe un ton mai potolit:

— Dacă un om atât de avansat spiritual precum tatăl tău a putut crea o armă precum aceea pe care am văzut o în seara aceasta, imaginaţi vă ce ar putea face un om de rând cu o asemenea tehnologie.

— Un om ca dumneata?!

Il camerlengo trase adânc aer în piept. Oare femeia asta chiar nu pricepea? Simţul moral al omului avansa într un ritm mai lent decât ştiinţa; omenirea nu era suficient de înălţată spiritual pentru puterea pe care o deţinea. „Niciodată nu am creat o armă pe care să n o folosim!" Şi totuşi, preotul ştia că antimateria nu însemna mai nimic — era doar o altă armă dintr un arsenal şi aşa extrem de dezvoltat al omului. Fiinţa umană avea deja capacitatea de dis­trugere; învăţase să ucidă cu mult timp înainte. „Sângele mamei lui curgea din cer, ca o ploaie." Geniul lui Leonardo Vetra fusese pe­riculos dintr un alt motiv.

De secole, spuse şambelanul, Biserica a stat deoparte, în vreme ce ştiinţa ataca religia, distrugând o puţin câte puţin. Minimalizând miracolele. Pregătind mintea să preia controlul asupra sufletului. Condamnând religia şi declarând o un drog al maselor. Ştiinţa Îl numeşte pe Dumnezeu halucinaţie — o cârjă iluzorie pen­tru cei care sunt prea slabi pentru a accepta faptul că viaţa e lipsită de sens. Eu n am putut să stau deoparte, în vreme ce ştiinţa afirma că a îmblânzit însăşi puterea lui Dumnezeu! O dovadă, spuneţi voi? Da, dovadă a ignoranţei crase a ştiinţei! Ce e rău în a recunoaşte că există ceva care scapă înţelegerii noastre? Ziua în care ştiinţa îl explică pe Dumnezeu într un laborator e ziua în care omul nu mai are nevoie de credinţă!

— Ziua în care omul nu mai are nevoie de Biserică, vrei mai degrabă să spui, replică Vittoria, apropiindu se de el. Îndoiala e ultima voastră posibilitate de control. Îndoiala este cea care aduce sufletele la voi. Nevoia noastră de a şti că viaţa are sens. Insecuritatea şi nevoia omului ca un suflet iluminat să l asigure că totul face parte dintr un plan măreţ. Dar Biserica nu este unicul suflet iluminat de pe planetă! Fiecare îl caută pe Dumnzeu în felul său. De ce vă e teamă? Că Dumnezeu se va arăta cumva în altă parte decât între zidurile astea? Că oamenii îl vor găsi în propria existenţă şi vor renunţa la voi şi la ritualurile voastre învechite? Religiile evoluează! Mintea află răspunsuri, inima învaţă noi adevăruri. Tata era de partea voastră. Urma o cale paralelă cu voi! N ai putut să înţelegi asta? Dumnezeu nu e o fiinţă autoritară şi omnipotentă care ne priveşte de sus, ameninţând să ne azvârle în căldarea cu smoală dacă nu i ne su­punem! Dumnezeu e energia care curge prin sinapsele sistemu­lui nostru nervos şi prin cămăruţele inimii noastre! Dumnezeu este în toate!

Mai puţin în ştiinţă, o întrerupse şambelanul, cu o milă nesfârşită în ochi. Prin definiţie, ştiinţa e lipsită de suflet. Ruptă de inimă. Miracolele intelectuale, precum antimateria, vin pe lume fără instrucţiuni etice de folosire. Lucrul acesta e periculos în sine! Dar ca ştiinţa să şi fluture ţelurile lipsite de Dumnezeu ca pe o cale a iluminării... făgăduind să ofere răspuns la întrebări a căror fru­museţe constă tocmai în faptul că n au răspuns... Nu!

În sală se aşternu o clipă de tăcere. Şambelanul se simţea dintr o dată obosit, încercând să susţină privirea fermă a Vittoriei. Nu aşa trebuia să decurgă lucrurile. Oare aceasta să fie încercarea supremă la care l supune Dumnezeu?

Mortati vorbi primul.

I preferiti, şopti el cutremurat, Baggia şi ceilalţi. Spune mi, te rog, că nu tu...

Il camerlengo se răsuci spre el, surprins de durerea pe care o avea în voce. Nu era posibil ca Mortati să nu înţeleagă! Presa urla în fiecare zi despre miracolele ştiinţei. Cât timp suportase religia? Secole de a rândul? Biserica avea nevoie de un miracol! Ceva care să trezească această lume adormită. S o aducă înapoi pe calea cea dreaptă. Să reînvie credinţa. I preferiti nu erau nişte lideri, oricum; erau nişte transformatori — liberali gata să îmbrăţişeze lumea cea nouă şi să renunţe la vechile tradiţii. Aceasta fusese unica modali­tate. Un nou lider. Tânăr. Puternic. Vibrant. Miraculos. I preferiti slujiseră Biserica mult mai eficient prin moartea lor, decât ar fi putut o face vreodată, rămânând în viaţă. Oroare şi speranţă. „Sacri­fică patru suflete pentru a salva milioane." Lumea şi i va aminti pentru totdeauna ca pe nişte martiri. Biserica le va glorifica numele. „Câte mii au murit pentru slava lui Dumnezeu? Ei au fost doar patru."

I preferiti, repetă Mortati.

— Le am împărtăşit durerea, se apără il camerlengo, arătând spre pieptul lui bandajat. Şi aş fi gata să mor şi eu pentru Domnul, dar munca mea abia a început. Oamenii cântă în Piazza San Pietro!

Şambelanul văzu oroarea de pe chipul lui Mortati şi iarăşi se simţi nedumerit. Morfina era de vină? Cardinalul îl privea ca şi cum el însuşi, cu mâinile lui, i ar fi ucis pe cei patru. „Aş face chiar şi asta pentru slava lui Dumnezeu", îşi spuse, dar nu fusese nevoit s o facă el. Faptele fuseseră duse la îndeplinire de Hassassin — un suflet păgân, ademenit să creadă că lucra pentru Illuminati. „Eu sunt Janus, îi spusese il camerlengo. Îţi voi dovedi pu­terea mea." Şi i o dovedise. Ura îl transformase pe Hassassin într un pion al lui Dumnezeu.

— Ascultaţi cântecele! le spuse şambelanul zâmbind, cu bucurie în suflet. Nimic nu uneşte mai puternic inimile decât prezenţa răului. Dă foc unei biserici şi întreaga comunitate se ridică, prinzându se de mâini şi intonând imnuri cutezătoare, în vreme ce o reconstruieşte. Uitaţi vă cum s au adunat în seara aceasta! Frica i a readus acasă. Omului modern trebuie să i făureşti demoni moderni. Apatia nu mai există. Aratâ le faţa răului — sataniştii ce pândesc printre noi, în guverne, bănci şi şcoli, ameninţând să distrugă însăşi Casa Domnului cu ştiinţa lor eronată. Depravarea are rădăcini pro­funde. Omul trebuie să fie vigilent. Să caute binele şi bunătatea. Să devină el însuşi bun!

În tăcere, şambelanul spera că acum, în sfârşit, au înţeles. Illuminati nu reapăruseră; Illuminati se stinseseră de mult. Doar mitul lor mai trăia. El îi readusese în prim plan ca pe un memento. Cei care le ştiau trecutul le au retrăit întunecimea. Cei care nu, au aflat o acum şi şi au dat seama cât de orbi fuseseră. Vechii demoni reieşiseră la suprafaţă, dar se treziseră într o lume indiferentă.

— Dar...înfierările?

Vocea lui Mortati tremura de indignare.

Şambelanul nu i răspunse. Mortati nu avea de unde să ştie, dar matriţe­le fuseseră confiscate de Vatican cu peste un secol în urmă, fiind încuiate, uitate şi acoperite de praf în relicvariul particular al papei, undeva, în apar­tamentele Borgia; aici erau depozitate acele obiecte pe care Biserica le con­sidera prea periculoase pentru a fi văzute de alţi ochi decât cei ai Suvera­nului Pontif.

„De ce au ascuns nişte lucruri care inspiră teamă? Frica îi aduce pe oameni către Dumnezeu!"

Cheia relicvariului trecuse de la un papă la altul; il camerlengo Ventresca făcuse rost de ea şi se strecurase înăuntru. Legendele despre ceea ce se afla acolo erau ademenitoare — manuscrisele ori­ginale ale celor paisprezece cărţi nepublicate ale Bibliei, numite Apocrife, cea de a treia profeţie de la Fatima, primele două adeverindu se deja, iar ultima fiind atât de înfricoşătoare, încât Biserica alesese să n o dezvăluie niciodată. Pe lângă acestea, şambelanul mai găsise Colecţia Illuminati — toate secretele pe care Vaticanul le descope­rise după alungarea confreriei din Roma... Calea Ilumi­nării... inimaginabila duplicitate a principalului sculptor şi arhitect al Vaticanului, Bernini... cape­tele luminate ale Europei bâtându şi joc de religie în adunările lor secrete din Castelul Sant'Angelo, chiar sub nasul Bisericii. Colecţia includea şi o cutie pentagonală cu matriţe metalice, una dintre ele fiind legendarul Dia­mant Illumi­nati. Aceasta era o parte a istoriei Vaticanului pe care cei dina­intea lui crezuseră de cuviinţă s o dea uitării. II camerlengo nu fusese însă de acord cu ei.

— Dar antimateria?... întrebă Vittoria. Ai riscat să distrugi Vaticanul!

— Nu există riscuri când Dumnezeu este de partea ta. Aceasta era cauza Lui.

— Eşti nesănătos! şuieră ea.

— Milioane de suflete au fost salvate.

Au murit oameni!

— Dar s au mântuit suflete.

— Spune i asta tatălui meu şi lui Max Kohler!

— Aroganţa CERN trebuia dată la iveală. Un strop de lichid care poate nimici totul pe o rază de un kilometru?! Şi tu mă crezi pe mine nesănătos?!

Şambelanul simţea furia urcând în el. Oare credeau că fusese o sarcină uşoară pentru el?

— Cei credincioşi sunt supuşi unor încercări grele pentru a L sluji pe Dumnezeu! Domnul i a cerut lui Avraam să şi sacrifice propriul copil! Domnul I a cerut lui Iisus să îndure Răstignirea! Iar noi ne atârnăm în faţa ochilor simbolul răstignirii — sângeros, ago­nizant — pentru a nu uita forţa pe care o are răul! Cicatricele de pe trupul lui Iisus sunt un memento viu al forţelor întunericului! Rănile mele sunt un memento viu! Râul trăieşte, dar puterea Domnului îl va înăbuşi!

Ecoul strigătelor sale răsună pentru câteva clipe în capelă, după care se lăsă o tăcere de mormânt. Timpul însuşi părea că se oprise. Judecata de Apoi a lui Michelangelo se înălţa ameninţătoare dea­supra lui... demonii iadului înghiţindu i pe păcătoşi. Mortati simţi cum i se umezesc ochii. Strânse pleoapele şi o lacrimă i se scurse pe obraz.

— Carlo, ce ai făcut? şopti gâtuit. Chiar Sfinţia Sa?!

Un suspin colectiv se ridică în capelă, de parcă până în acel moment toţi uitaseră. Papa. Otrăvit.

— Un ticălos mincinos, replică şambelanul.

Mortati îl privi, cutremurat:

— Ce vrei să spui? A fost un om cinstit! Şi... te a iubit.

— L am iubit şi eu pe el.

„Oh, Doamne, cum I am iubit! Dar înşelăciunea! Legămintele către Dumnezeu încălcate!"

Il camerlengo ştia că acum ei nu înţelegeau, dar aveau să înţeleagă. Atunci când le va spune, vor pricepe. Sfinţia Sa fu­sese cel mai mârşav impostor pe care l văzuse Biserica vreo­dată. Îşi amintea şi acum de noaptea aceea îngrozitoare. Tocmai se întorsese de la CERN cu veşti despre „Geneza" lui Leonardo Vetra şi despre cutremurătoare forţă a antimateriei. Şambelanul fusese sigur că papa va înţelege ameninţarea, dar Sfântul Părinte vedea cu ochi foarte buni descoperirea lui Vetra. Ba sugerase chiar ca Vaticanul să i finanţeze cercetările, ca un gest de bunăvoinţă faţă de activitatea lui ştiinţifică ale cărei baze erau profund spirituale.

„Nebunie! Biserica să investească în nişte cercetări care ameninţă să azvârle religia în desuetudine?! într o activitate ce creează arme de distrugere în masă. Bomba aceea care îi ucisese mama..."

— Dar... nu poţi face una ca asta! exclamase atunci il camerlengo.

— Am o datorie faţă de ştiinţă, replicase papa. E ceva ce am ţinut ascuns întreaga mea viaţă. Ştiinţa mi a dat în tinereţe un dar nepreţuit. Un dar pe care nu I am uitat niciodată.

— Nu înţeleg. Ce i poate oferi ştiinţa unui om al lui Dumnezeu?

— E complicat... Aş avea nevoie de timp pentru a ţi explica, ast­fel încât să mă înţelegi. Dar, în primul rând, trebuie să ştii despre mine un lucru simplu. Pe care l am ţinut secret toţi aceşti ani. Cred însă că a venit vremea să ţi l dezvălui.

Şi papa îi povestise uluitorul adevăr.


132
II camerlengo zăcea încovrigat pe pământul rece, lângă mormântul Sfântului Petru. În necropolă era frig, dar aerul rece îi închegase sângele pe rănile deschise pe care şi le făcuse cu unghiile în carne. Sfinţia Sa n avea să l găsească aici. Nimeni n avea să l găsească aici...

— E complicat, răsuna vocea papei în mintea lui. Voi avea nevoie de timp pentru a ţi explica astfel încât să înţelegi...

Dar şambelanul ştia că nici o veşnicie nu l ar putea ajuta să înţeleagă.

„Mincinosule! Am crezut în tine! DUMNEZEU a crezut în tine!"

Cu o singură frază, papa năruise lumea întreagă din jurul lui. Tot ceea ce crezuse şi ştiuse vreodată despre mentorul lui fusese distrus acum, în faţa propriilor ochi. Adevărul îi sfredelea inima cu atâta forţă, încât se împleticise afară din biroul papei, cu spatele, şi vomitase pe coridor.

— Aşteaptă! strigase Sfântul Părinte, alergând după el. Te rog, lasă mă să ţi explic!

Dar il camerlengo fugise. Cum se putea aştepta papa ca el să mai suporte? Oh, ticăloasă depravare! Dacă mai afla cineva? Ce mânjire a Bisericii! Legămintele Sfinte chiar nu însemnau nimic pentru papă?

Demenţa se instalase rapid, urlându i în urechi, până ce se trezise lângă mormântul Sfântului Petru. Atunci îi vorbise Dum­nezeu cu o vehemenţă arzătoare.

DUMNEZEUL TĂU E UN DUMNEZEU RĂZBUNĂTOR!

Şi împreună ticluiserâ planul. Împreună aveau să redea credinţa lumii acesteia păcătoase. Răul era pretutindeni. Dar lumea devenise imună la el! Împreună aveau să demaşte întunericul, pentru ca toţi să vadă... şi Dumnezeu va învinge! Oroare şi speranţă. După aceea, lumea va crede din nou!

Prima încercare la care îl supusese Domnul fusese mai puţin oribilă decât îşi imaginase el. Se furişase în apartamentele pontifi­cale, în dormitor... umpluse seringa... şi i astupase infamului gura cu mâna, în vreme ce se zbătea în spasmele agoniei şi ale morţii. În lumina lunii, şambelanul văzuse în ochii sălbatici ai papei ceva... voia să i mai spună ceva.

Dar era prea târziu.

Spusese deja destule.


133
— Papa a avut un copil.

La altarul Capelei Sixtine, il camerlengo stătea drept, cu fruntea sus, atunci când le vorbi. Cinci cuvinte de cumplita demistificare. În faţa lui, toţi cardinalii icniră la unison. Privirile lor acuzatoare se evaporară, lăsând în loc priviri înmărmurite, de parcă fiecare suflet din sală se ruga ca şambelanul să fi greşit.

„Papa a avut un copil."

Langdon simţi cum unda de şoc îl loveşte. Mâna Vittoriei, strânsă într a lui, zvâcni, în vreme ce mintea profesorului, deja amorţită de avalanşa de întrebări fără răspuns, se zvârcolea cău­tându şi echilibrul.

Cuvintele şambelanului păreau că vor pluti în aer la infinit. În ochii sălbatici ai preotului, Langdon nu zărea decât convingere deplină. Poate că totuşi era prins într un coşmar grotesc, din care se va trezi imediat, într o lume normală.

— Asta trebuie să fie o minciună! strigă un cardinal.

— Nu cred aşa ceva! protestă altul. Sfinţia Sa a fost cel mai cucernic om din câţi au existat!

Vocea lui Mortati răsună între ei, abia şoptită, plină de durere:

— Prieteni, spusele şambelanului sunt adevărate.

Toţi prelaţii din sală săriră, de parcă bătrânul cardinal spusese cine ştie ce obscenitate.

— Papa a avut într adevăr un copil, adăugă Mortati.

Cardinalii se albiră, amuţiţi.



Il camerlengo îl privi, uluit:

— Tu ştiai?! Dar... cum e posibil să fi ştiut?

Mortati oftă adânc:

— Când Sfinţia Sa a fost ales... eu am fost Avocatul diavolului.

Un şuier de uimire străbătu adunarea.

Langdon înţelese. Asta însemna că informaţia era, probabil, adevărată. Infamul „Avocat al diavolului" era suprema autoritate în privinţa informa­ţiilor scandaloase din interiorul Vaticanului. Secretele întunecate din trecu­tul papei erau un lucru periculos şi, înainte de alegeri, unul dintre cardinali era desemnat să facă inves­tigaţii tainice, el acţiona ca un veritabil avocat al diavolului şi scotea la lumină eventualele motive pentru care diverşii cardi­nali eligibili nu puteau ajunge totuşi pe scaunul pontifical. Avocatul diavolu­lui era numit din timp, de Suveranul Pontif anterior, şi niciodată, sub nici un motiv, nu avea voie să şi dezvăluie identi­tatea. Niciodată.

Eu am fost Avocatul diavolului, repetă Mortati. Aşa am aflat.

Priviri înmărmurite. Seara asta, se părea, era seara în care toate regulamentele zburau pe fereastră.


***
Il camerlengo simţea că furia îl sufocă:

— Şi... n ai spus nimănui?

— Am vorbit cu Sfinţia Sa. Şi mi s a spovedit. Mi a explicat totul şi mi a cerut doar să mi las inima să decidă — dacă să i dezvălui sau nu secretul.

— Şi inima ţi a spus să ascunzi o asemenea informaţie?!

— Era principalul favorit pentru scaunul papal. Lumea îl iubea. Scandalul iscat ar fi zduncinat Biserica.

— Dar a avut un copil! Şi a încălcat legământul sacru de celibat!



Il camerlengo urla acum. În urechi auzea vocea mamei lui. „O pro­misiune către Dumnezeu este cea mai de preţ dintre toate promisiunile. Niciodată să nu ţi încâlci cuvântul dat Domnului."

— Papa şi a încălcat legământul!

Mortati părea frânt de durere şi de frustrare:

— Carlo, dragostea lui... a fost castă. Nu a încălcat nici un legământ. Nu ţi a explicat?

— Ce să mi explice?

Îşi amintea cum fugise din birou, în vreme ce papa îl striga şi l implora: „Lasă mă să ţi explic!"

Încet, cu tristeţe, Mortati începu să le povestească. Cu mult timp în urmă, pe când era preot, în anii tinereţii, papa se îndrăgostise de o călugăriţă. Amândoi depuseseră însă jurământul de celibat şi nici nu le trecea prin gând să încalce făgăduiala făcută Domnului. Dar tot mai îndrăgostiţi, fără a ceda ispitelor cărnii, se simţeau măcinaţi de un dor neaşteptat — să trăiască supremul miracol al creaţiei divine: un copil. Copilul lor. Dorul, mai cu seamă în inima ei, devenise copleşitor. Dumnezeu însă era pe primul plan. Un an mai târziu, când frustrarea atinsese cote aproape insuportabile, tânăra călugăriţă venise la el foarte entuziastă. Tocmai citise un articol despre o nouă minune a ştiinţei — un proces prin care doi oameni, fără a întreţine vreodată relaţii sexuale, puteau avea împreună un copil. I se părea că era un semn trimis de Dumnezeu. Preotul văzuse fericirea din ochii ei şi acceptase. Când se împlinise un an, călugăriţa devenise mamă prin miracolul inseminării artificiale...

— Asta... nu poate fi adevărat, bâigui şambelanul cuprins de panică, sperând că morfina era de vină; cu certitudine, avea halucinaţii.

Ochii lui Mortati erau iarăşi înlăcrimaţi:

— Carlo, acesta e motivul pentru care Sfinţia Sa a îndrăgit întot­deauna ştiinţa. Simţea că are o datorie faţă de ea. Ştiinţa i a permis să încerce bucuria paternităţii fără a şi încălca legămintele sfinte. Sfântul Părinte mi a spus că nu are nici un regret, cu o singură excepţie — şi anume, că poziţia sa înaltă în sânul Bisericii nu i a per­mis să stea alături de femeia iubită şi să şi crească fiul împreună.



Il camerlengo Ventresca simţea iarăşi suflul nebuniei. Unghiile voiau să i sfâşie din nou carnea. „Cum aş fi putut să ştiu?!"

— Papa n a păcătuit, Carlo. A rămas pur.

— Dar... bâlbâi şambelanul, căutând în mintea sa chinuită o frântură de raţiune. Gândeşte te la riscul... faptelor sale. Dacă târfa aceea a lui ar fi ieşit la iveală. Or, ferească cerul, copilul lui? Imaginaţi vă ce ruşine ar fi avut de îndurat Biserica!

Vocea lui Mortati tremură:

— Copilul a ieşit deja la iveală.

Toţi încremeniră.

— Carlo... Glasul lui Mortati se stinse: Copilul Sfinţiei Sale... eşti tu!

În acea clipă, şambelanul simţi cum focul credinţei din sufletul lui îngheaţă. Rămase înţepenit lângă altar, încadrat de Judecata de Apoi a lui Michelangelo. Ştia că întrevăzuse deja focurile iadului. Deschise gura pentru a spune ceva, dar buzele i se mişcară fără glas.

— Nu înţelegi? De aceea a venit Sfinţia Sa la tine, în spitalul din Palermo. De aceea te a luat aici şi te a crescut aproape de el. Călu­găriţa pe care a iubit o a fost Maria... mama ta. Ea a părăsit mânăstirea pentru a te creşte pe tine, dar niciodată nu a renunţat la credinţa ei fierbinte. Când papa a auzit că a fost ucisă în explozia aceea şi că tu, fiul lui, ai supravieţuit ca printr o minune... i a jurat lui Dumnezeu că nu te va mai părăsi niciodată. Carlo, părinţii tăi au fost amândoi virgini. Şi au respectat Legămintele Sfinte. Şi totuşi au găsit o modalitate de a te aduce pe lume. Tu ai fost copilul lor miraculos.

II camerlengo îşi acoperi ochii, încercând să oprească şuvoiul de cuvinte. Rămase paralizat, în faţa altarului. Apoi, cu lumea întreagă prâbuşindu i se sub picioare, căzu ca un bolovan în genunchi şi izbucni într un vaiet deznădăjduit.

Secunde. Minute. Ore.

Timpul părea că şi a pierdut semnificaţia între zidurile Capelei Sixtine. Vittoria se dezmorţi treptat din încremenirea care i cuprin­sese pe toţi. Dădu drumul mâinii lui Langdon şi porni prin mul­ţimea de cardinali. Uşa capelei părea la kilometri distanţă şi parcă se mişca pe sub apă... cu încetinitorul.

Trecerea ei îi smulse şi pe ceilalţi din transă. Unii începură să se roage. Alţii plângeau. Câţiva se răsuciră privind o, chipurile lor împietrite cuprinse brusc de un nor rău prevestitor. Aproape că ajunsese la uşă, când o mână o prinse de braţ. Atingerea era moale, dar fermă. Se întoarse. În faţa ei se afla un cardinal bătrân, cu o figură înţeleaptă. În ochi îi plutea spaima.

— Nu, şopti el. Nu se poate.

Vittoria se holbă la el, nevenindu i să creadă.

Un alt cardinal se apropie:

— Trebuie să ne gândim bine înainte de a acţiona.

Vittoria era deja încercuită. Îi privi pe toţi, înmărmurită:

— Dar tot ce s a întâmplat aici, în seara asta... desigur că lumea trebuie să ştie adevărul.

— Inima mea spune acelaşi lucru, o întrerupse cardinalul cu figură înţeleaptă, fără a i da drumul braţului. Şi totuşi aceasta este o cale din care nu mai există întoarcere. Trebuie să ţinem seama de speranţele spulberate. De cinismul situaţiei. Cum ar mai putea lumea crede vreodată?

Dintr o dată, tot mai mulţi cardinali îi blocau drumul. În faţă i se ridica un zid de sutane negre.

— Ascultă oamenii din piaţă, spuse unul. Le vom distruge ini­mile. Trebuie să dăm dovadă de prudenţă.

— Avem nevoie de timp pentru a ne gândi şi a ne ruga, insistă altul. Trebuie să fim prevăzători. Repercusiunile acestei...

— Mi a ucis tatăl! exclamă Vittoria. Şi a ucis propriul tată!

— Sunt sigur că va plăti pentru păcatele sale, replică trist cel care o ţinea de braţ.

Şi Vittoria era sigură şi avea de gând să se asigure că aşa se va întâmpla. Încercă din nou să se apropie de uşă, dar cardinalii se strânseră mai aproape în jurul ei, cu chipurile înspăimântate.

— Ce o să faceţi? întrebă ea. O să mă ucideţi?

Bătrânii se albiră la faţă şi Vittoria îşi regretă imediat cuvintele, îşi dădea seama că oamenii aceştia erau buni la suflet şi că le ajunsese câtă violenţă văzuseră în noaptea asta. Nu avuseseră de gând s o ameninţe. Erau doar prinşi într o cursă din care nu ştiau cum să scape. Speriaţi. Încercând să înţeleagă.

— Eu vreau... spuse cardinalul cu chip înţelept, să facem ceea ce e drept.

— Atunci o veţi lăsa să iasă, răsună o voce profundă în spatele ei.

Cuvintele fuseseră rostite pe un ton calm, dar hotărât. Robert Langdon se apropie de ea şi i luă mâna într a lui:

— Eu şi doamna Vetra vom ieşi de aici. Acum.

Ezitând, tremurând, cardinalii schiţară câte un pas în lateral.

— Aşteptaţi!

Rugămintea îi aparţinea lui Mortati. Cardinalul se apropie pe culoarul din mijloc al capelei, lăsându i pe il camerlengo singur, distrus, lângă altar. Mortati părea dintr o dată mult mai bătrân, istovit şi tras la faţă. Umerii îi erau plecaţi, fiindcă era copleşit de ruşine. Ajunse lângă ei şi îşi puse câte o mână pe umărul Vittoriei şi pe cel al lui Langdon. În ochi îi luceau iarăşi lacrimi.

Desigur că sunteţi liberi să plecaţi, spuse el. Vă rog doar...

Durerea din glasul lui era aproape palpabilă. Se opri un moment, privind în jos, apoi îşi ridică din nou ochii spre ei şi adăugă:

— Lăsaţi mă pe mine s o fac. Am să ies chiar acum în piaţă şi am să găsesc o cale. Am să le spun. Nu ştiu cum... dar am să găsesc o cale. Mărturisirea Bisericii trebuie să vină din interiorul ei. Noi înşine avem datoria de a ne dezvălui păcatele.

Mortati îşi întoarse privirea tristă spre altar:

— Carlo, tu ai adus Biserica la această răspântie dezastruoasă...

Se opri brusc şi privi dezorientat în jur. Lângă altar nu mai era nimeni.

Undeva, în marginea sălii, se auzi un foşnet uşor şi apoi zgomo­tul sec al uşii închise.

II camerlengo dispăruse.


134
Roba albă a şambelanului Ventresca flutură pe coridor, depăr­tându se rapid de Capela Sixtină. Soldaţii Gărzii Elveţiene îl priviră perplecşi văzând că iese neînsoţit, spunându le că are nevoie de o clipă de singurătate. Dar se supuseră şi l lăsară să treacă.

Curând ieşi din raza lor vizuală. Se simţea pradă unui torent emoţional cum nu crezuse posibil să existe. Îl otrăvise pe cel pe care l numise „Sfânt Părinte", pe cel care i spunea mereu „fiul meu". El crezuse întotdeauna că aceste cuvinte, „părinte" şi „fiu" erau doar expresia tradiţiei religioase; acum aflase însă diabolicul adevăr — sensul lor fusese tot timpul literal.

La fel ca în noaptea aceea blestemată de acum două săptămâni, rătăcea şi acum prin întuneric, cu gândurile aiurea.

Ploua în dimineaţa în care câţiva membri ai personalului bătuseră la uşa lui, trezindu l dintr un somn agitat. Papa, spuseseră ei, nu răspundea nici la uşă, nici la telefon. Preoţii erau speriaţi. II camerlengo era singurul care putea intra în apartamentele papei neanunţat.

Şambelanul intră singur şi l găsi pe suveran exact aşa cum îl lăsase cu o noapte în urmă, chircit şi mort în patul său. Faţa Sfinţiei Sale semăna cu cea a Satanei. Limba îi atârna din gură, neagră ca moartea. Diavolul însuşi dormise în patul papei.

Il camerlengo nu avea remuşcări. Dumnezeu Îşi arătase voia.

Şi nimeni n avea să şi dea seama de complot... Încă. Recu­noaşterea urma să vină mai târziu.

Anunţase apoi teribila veste — că Sfinţia Sa murise în urma unui atac cardiac. Şi după aceea începuse pregătirea conclavului.

Vocea maicii Maria îi şoptea în ureche: „Niciodată să nu ţi încâlci cuvântul dat lui Dumnezeu".

— Te aud, Maică! răspunse. Lumea asta nu mai are credinţă. Oamenii trebuie aduşi înapoi, pe calea cea dreaptă. Oroare şi spe­ranţă. E singura modalitate.

— Da, spuse ea. Dacă nu tu... atunci cine? Cine va conduce Bi­serica de la întuneric spre lumină?

În mod cert, nu unul dintre i preferiti. Ei sunt bătrâni... aproape de moarte... liberali gata să l urmeze pe papă, renunţând la vechile tradiţii. Bătrâni patetici uitaţi de timp, care se pretind moderni. Nu puteau reuşi, fireşte! Forţa Bisericii stătea în tradiţie, nu în efemer. Lumea întreagă era efemeră. Biserica nu mai avea nevoie de schimbări; trebuia doar să le reamin­tească tuturor ce contează cu adevărat. Vieţi păcătoase! Dumnezeu va învinge!

Biserica avea nevoie de un lider. Bătrânii nu pot însufleţi mase­le! Iisus le a însufleţit! Tânăr, vibrant, puternic... MIRACULOS.

— Savuraţi vâ ceaiul în linişte, le spusese il camerlengo celor patru preferiţi în ziua conclavului şi apoi plecase, lăsându i sin­guri în biblioteca particulara a papei. Ghidul dumneavoastră va veni imediat.

Cardinalii îi mulţumiseră, entuziasmaţi de prilejul oferit de a vizita celebrul Passetto. Cât de neobişnuit! Înainte de a pleca, şambelanul descuiase uşa care dădea spre Passetto şi, exact la ora convenită, un preot cu aspect destul de ciudat care purta în mână o torţă îi poftise în pasajul secret.

Nu mai ieşiseră niciodată de acolo. Ei vor fi oroarea. Eu voi fi speranţa.

„Nu... eu sunt oroarea."



II camerlengo se împletici prin bezna din Bazilica San Pietro. Cumva, dincolo de sminteală şi de vinovăţie, printre imaginile ta­tălui său, prin vălul durerii şi al revelaţiilor, chiar prin ceaţa mor­finei... o limpezime de cristal se aşternuse asupra lui. Un simţ implacabil al destinului. „Îmi cunosc rostul", îşi spuse, surprins de luciditatea brusc dobândită.

De la început, nimic în seara asta nu mersese exact aşa cum plănuise. Obstacole neprevăzute i se ridicaseră în cale, dar el se adaptase, aducând planului ajustări îndrăzneţe. Totuşi, nici măcar o clipă nu îşi închipuise că se va sfârşi aşa; acum însă vedea toată măreţia situaţiei.

Nici nu s ar fi putut încheia altfel.

Oh, ce groază îl cuprinsese în Capela Sixtină, întrebându se dacă Dumnezeu îl părăsise! „Oh, ce lucruri pusese El la cale!" Căzuse în genunchi, măcinat de îndoieli, străduindu se să audă vocea Domnului, dar în jur nu era decât tăcere. Implorase un semn. O îndrumare. Care era voia lui Dumnezeu? Biserica distrusă de un scandal abominabil? Nu! Dumnezeu fusese cel care îi ceruse să acţioneze! Nu i aşa?

Şi apoi îl văzuse. Pe altar. Semnul. Aşa comunica Dumnezeu — ceva obişnuit, văzut într o lumină extraordinară. Crucifixul. Sim­plu, din lemn. Iisus pe cruce. În acea clipă, totul îi devenise clar... Nu era singur. Niciodată nu avea să fie singur.

Aceasta era voia Domnului... menirea lui.

Domnul ceruse totdeauna sacrificii măreţe din partea celor pe care i iubea mai mult. De ce înţelesese el atât de greu? Îi fusese prea frică? Fusese prea umil? Oricum, acum nu mai conta. Pricepea chiar şi de ce fusese Robert Langdon salvat. Pentru a scoate adevărul la iveală. Pentru a provoca acest sfârşit.

Iată singura cale de salvare a Bisericii!



Il camerlengo avea senzaţia că pluteşte, în vreme ce cobora spre Nişa Pallium urilor. Ceaţa cauzată de morfină părea că s a îngroşat, dar ştia că Dumnezeu îl îndrumă.

Departe, se auzea murmurul confuz al cardinalilor care ieşeau din capelă, dându le ordine celor din Garda Elveţiană.

Dar nu l vor putea găsi. Nu la timp.

Se simţea atras în jos... mai repede, şi mai repede... cobora scările spre strălucirea vie a celor nouăzeci şi nouă de candele. Dumnezeu îi cerea să se întoarcă în acest pământ sacru. Se apropie de grilajul ce bloca drumul spre necropolă. Acolo, în necropolă, avea să se încheie noaptea asta. În sfântă întunecime de dedesubt. Luă o candelă, gata să coboare.

Dar în drum se opri. Ceva nu părea în regulă. Cum îi folosea asta lui Dumnezeu? Un sfârşit tăcut, în singurătate? Iisus suferise în faţa întregii lumi. Nu, nu era posibil ca asta să fie voinţa Domnu­lui! II camerlengo asculta şi spera să l audă vocea, dar în urechi îi răsuna doar zvâcnetul difuz al medicamentului.

Carlo!

Era vocea mamei lui:

— Dumnezeu are planuri mari pentru tine.

Năuc, şambelanul continuă să meargă.

Apoi, pe neaşteptate, Dumnezeu veni.

Preotul încremeni, cu ochii măriţi de uimire. Lumina celor nouăzeci şi nouă de candele îi proiecta umbra pe zidul de marmură. Uriaşă, ameninţă­toare. O formă neclară, înconjurată de o lumină aurie. Pe fondul flăcărilor care licăreau în jurul lui, şambelanul era parcă un înger care se înălţa la ceruri. Încremeni pentru un mo­ment, cu braţele ridicate şi privindu şi imaginea. Apoi se întoarse, privind înapoi, spre scări.

Voia Domnului era clară.

Trei minute se scurseseră haotice pe culoarul din afara Capelei Sixtine şi încă nimeni nu ştia unde se află il camerlengo; parcă fu­sese înghiţit de noapte. Mortati se pregătea să ceară Gărzii Elveţiene o desfăşurare de forţe pe întregul perimetru al Vaticanu­lui pentru a l găsi, când de afară, din Piazza San Pietro, se auzi o izbucnire de bucurie. Exclamaţiile mulţimii erau tumultuoase. Car­dinalii schimbară între ei priviri nedumerite.

Mortati închise ochii:

— Dumnezeu să ne ajute!

Pentru a doua oară în acea seară, Colegiul Cardinalilor ieşi în piaţă. Langdon şi Vittoria se lăsară purtaţi de valul de sutane, în aerul rece al nopţii. Camerele şi reflectoarele presei erau aţintite toate asupra bazilicii. Acolo, în sacrul balcon al papei, situat chiar în mijlocul faţadei, cu braţele ridicate spre cer, stătea il camerlengo Carlo Ventresca. Chiar de departe, părea puritatea întruchipată. O siluetă. Învăluită în alb. Inundată de lumină.

Energia mulţimii din piaţă crescu aidoma unui val de furtună şi, dintr o dată, barierele Gărzii Elveţiene cedară. Masele se năpustiră spre bazilică — un torent de oameni cuprinşi de euforie. Oamenii plângeau, strigau, cântau, bliţurile licăreau. Iadul. Oamenii se repezeau spre bazilică din toate părţile şi haosul deveni din ce în ce mai copleşitor, părând că nimic nu l mai poate opri.

Dar ceva îl opri.

Sus, il camerlengo schiţă un gest mărunt. Îşi încrucişă mâinile la piept. Şi îşi plecă fruntea, într o rugăciune mută. Unul câte unul, apoi cu zecile şi sutele, oamenii din piaţa îşi plecară ochii în pământ, o dată cu el.

Nici un sunet nu se auzea în piaţă... de parcă o vraja îi cuprin­sese pe toţi.

Rotindu se undeva, departe, în străfundurile minţii lui, rugăciu­nile şambelanului erau o vijelie de speranţe şi regrete: „... Iarta mă, Părinte... Maică... plină de daruri... tu eşti Biserica... fie să înţelegi sacrificiul unicului tâu fiu.

Oh, Iisuse al meu... apărâ ne de focurile iadului... du ne sufletele în rai, mai ales pe ale celor ce au mai multă nevoie de îndurarea Ta..."



Il camerlengo nu şi deschise ochii ca sa vadă iureşul de jos, camerele de televiziune, lumea întreagă care îl privea. O simţea însâ în sufletul său. Cu toată durerea care l sfâşia, comuniunea inimilor era îmbătătoare — de parcă o legătură se întinsese şi cuprinsese întreaga planetă. În faţa televizoarelor, în casele lor, în maşini, locuitorii Pământului se rugau ca un singur suflet. Aidoma unor uriaşe sinapse care funcţionau la unison, oamenii îşi îndreptau inimile către Dumnezeu, în sute de limbi, în sute de ţări. Cuvintele pe care le şopteau erau noi, şi totuşi cunos­cute... străvechi adevăruri... impregnate în însăşi substanţa sufletului.

Armonia părea eternă.

Curând, liniştea se transformă din nou în murmure şi rugăciuni de bucurie şi mulţumire.

Ştia că venise clipa.

„Prea Sfântă Treime, Ţie Îţi închin cel mai de preţ Sânge. Trup şi Suflet... pentru iertarea sacrilegiilor, a nelegiuirilor şi a indiferenţei..."

Simţea deja cum durerea fizică îl cuprinde. I se răspândea în trup ca o molimă, făcându l să şi sfâşie carnea cu unghiile, aşa cum făcuse cu două săptămâni în urmă, când Domnul îi vorbise pentru prima dată: „Nu uita suferinţele îndurate de Iisus". Deja simţea în gât gustul suferinţei. Nici măcar morfina nu o mai putea domoli.

„Misiunea mea pe pământ s a sfârşit."

Oroarea îi aparţinea lui. Speranţa era a lor.

În Nişa Pallium urilor, şambelanul urmase voia lui Dum­nezeu şi îşi unsese trupul. Părul. Faţa. Roba de in. Pielea. Era îmbibat acum în uleiul sfânt al celor nouăzeci şi nouă de candele. Miroseau dulce, la fel ca şi mama lui, dar îi ardeau pielea. Înălţarea lui avea să fie una bine venită şi îngăduitoare. Miracu­loasă şi rapidă. Fără să lase în urmă dihonie... ci o nouă forţă, o nouă putere a minunii.

Îşi duse mâna la buzunarul robei şi pipăi bricheta micuţă, aurie, pe care o luase cu el de la incendiario, din Nişa Pallium urilor.

Şopti un verset din Judecători: „Şi când focul se înălţă spre cer, Îngerul Domnului urcă o dată cu el".

Puse degetul pe piatra brichetei.

Oamenii cântau în Piazza San Pietro...

Imaginea pe care o văzu lumea întreagă n avea să fie uitată de nimeni niciodată.

Sus, pe balon, ca un suflet care se elibera din temniţa lui tru­pească, o flacără intensă izbucni parcă din pieptul şambelanului. Focul se înălţă spre cer şi îi cuprinse într o fracţiune de secundă tot trupul. Nu se auzi nici un ţipăt, nici un strigăt. II camerlengo îşi ridică braţele deasupra capului şi privi spre ceruri. Limbile de foc dansau în jurul lui, transformându l într o coloană de lumină. Flăcările se zbătură parcă o eternitate, sub ochii mulţimii. Lumina strălucea tot mai orbitoare. Apoi, treptat, intensitatea scăzu. Il camerlengo nu mai exista. Dacă se prăbuşise peste balustradă sau se evaporase pur şi sim­plu, nu se putea şti. În urma lui nu râmase decât un nor de fum care se rotea, înălţându se deasupra Vaticanului.


Yüklə 2,37 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   25   26   27   28   29   30   31   32   33




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin