Ingeri si demoni

47
Deşi ştia că nu are mult timp la dispoziţie, şambelanul Carlo Ventresca mergea cu paşi rari. Avea nevoie să rămână puţin singur pentru a şi aduna gândurile înaintea rugăciunii de deschidere. Se întâmplaseră atât de multe! Traversând singur coridoarele ce duceau spre aripa de nord, încercările ultimelor cincisprezece zile apăsau încă greu asupra umerilor săi.

Îşi urmase îndatoririle sfinte până la ultima literă.

Conform legilor Vaticanului, după moartea papei, şambelanul trebuia să confirme personal decesul, plasându şi degetele pe carotida pontifului, ascultându i răsuflarea şi apoi strigându l pe nume de trei ori. Legea nu permitea o autopsie. Apoi sigilase dor­mitorul papal, distrusese inelul pontifical în formă de peşte, împrăştiase cerneala folosită la sigiliile papale şi organizase cere­monia funerară. Odată rezolvate aceste lucruri, începuse pregătirile pentru conclav.

„Conclavul, îşi spuse. Ultimul obstacol!” Una dintre cele mai vechi tradiţii ale creştinătăţii. În prezent, fiindcă rezultatul ajun­sese să fie cunoscut de obicei chiar dinainte de începerea con­clavului, întregul proces era criticat ca fiind demodat — mai degrabă o comedie burlescă decât o alegere propriu zisă. Totuşi, şambelanul ştia că aceasta era doar o neînţelegere. Conclavul nu se rezuma doar la o alegere, ci era un transfer antic, mistic, de pu­tere. Tradiţia era atemporală... discreţia extremă, bucăţelele de hârtie împăturite, arderea voturilor, amestecul unor vechi sub­stanţe, semnalele de fum...

Străbătând Logiile Papei Grigore al XIII lea, şambelanul se întrebă dacă Mortati intrase deja în panică. Remarcase, fără îndoială, absenţa celor patru preferiti. În lipsa lor, votarea putea dura toată noaptea. Numirea lui Mortati ca Mare Elector fusese o alegere bună; cardinalul era deschis la minte şi nu se sfia să şi spună răspicat părerea. În seara aceasta, conclavul va avea nevoie mai mult ca oricând de un lider.

Când ajunse în capătul Scării Regale, il camerlengo se opri o clipă cu senzaţia că se află în faţa provocării vieţii lui. Putea auzi chiar şi de aici forfota din Capela Sixtină — conversaţiile tensionate dintre cei o sută şaizeci şi cinci de cardinali.

„O sută şaizeci şi unu de cardinali!”, se corectă el.

Pentru o clipă, simţi cum se prăbuşeşte spre iad, printre oameni urlând, înghiţit de flăcări, pe sub pietrele şi sângele care curgeau din cer.

Apoi, tăcere.

Când copilul îşi reveni, se afla în Rai. Totul în jurul lui era alb. Lumina era pură şi orbitoare. Deşi unii ar fi putut spune că un copil de zece ani nu are cum să înţeleagă ce e raiul, micul Carlo Ventresca înţelegea foarte bine. Iar acum era în Rai. „Unde altundeva ar fi putut fi?” În unicul deceniu petrecut de el pe Pământ, copilul simţise deja măreţia lui Dumnezeu — sunetul tunător al orgii, cupolele avântate spre cer, glasurile unite în cântec, vitraliile strălucind în auriu. Mama lui Carlo, Măria, îl ducea la slujbă în fiecare zi. Biserica era casa lui.

— De ce venim noi la slujbă chiar în fiecare zi? întrebase Carlo odată, deşi frecvenţa nu l deranja câtuşi de puţin.

— Fiindcă aşa I am promis lui Dumnezeu, îi răspunsese mama lui. Şi o promisiune făcută lui Dumnezeu este cea mai importantă dintre toate promisiunile. Niciodată să nu ţi încalci cuvântul dat Domnului.

Carlo îi promisese că n o va face niciodată. O iubea pe mama lui mai mult decât pe oricine pe lume. Ea era îngerul lui sfânt. Une­ori îi spunea Maria benedetta — „Maria cea binecuvântată” — deşi ei nu i plăcea deloc. Îngenunchea şi el alături când ea se ruga, simţindu i parfumul dulce al trupului şi ascultându i murmurul vocii, în timp ce şi rotea rozariul: „Sfântă Marie, Maica lui Dum­nezeu, roagă te lui Hristos pentru noi, păcătoşii. Acum şi n ceasul morţii noastre. Amin!”

— Unde este tatăl meu? o întreba Carlo câteodată, deşi ştia că tatăl lui murise înainte ca el să se nască.

— Dumnezeu este tatăl tău acum, îi răspundea ea de fiecare dată. Eşti un copil al Bisericii.

Lui Carlo îi plăcea asta.

— Ori de câte ori ţi e teamă, spunea ea, aminteşte ţi că acum Dumnezeu este Tatăl tău. El te va apăra şi va veghea asupra ta tot­deauna. Domnul are planuri mari cu tine, Carlo.

Băieţelul ştia că mama lui are dreptate; deja Îl putea simţi pe Dumnezeu în sângele lui.

„Sânge...

Sânge curgând din cer!”

Linişte. Şi apoi, Raiul.

Acest Rai — îşi dăduse Carlo seama când luminile orbitoare se stin­seseră — era, de fapt, secţia de terapie intensivă a Spitalului Santa Clara, de lângă Palermo. Carlo fusese unicul supravieţuitor al unui atac terorist cu bombă, ce distrusese capela în care el şi mama lui participau la slujbă în timpul vacanţei. Treizeci şi şapte de oameni muriseră, inclusiv mama lui. Ziarele numiseră supravieţuirea lui „Miracolul Sfântului Francisc”. Pentru un motiv necunoscut, cu doar câteva clipe înaintea exploziei, Carlo plecase de lângă mama lui şi intrase într un alcov mai ferit, pentru a privi o tapiserie care l înfăţişa pe Sfântul Francisc.

„Dumnezeu m a chemat acolo, îşi spusese el în cele din urmă. El a vrut să mă salveze.”

Durerea era chinuitoare. Încă o măi vedea pe mama lui înge­nuncheată, trimiţându i un sărut din vârful degetelor. Apoi, cu un zgomot asurzitor, trupul ei plăcut mirositor fusese sfârtecat. Încă mai simţea gustul răului uman. Sângele curgea din cer. Sângele mamei lui! Binecuvântata Maria!

„Dumnezeu te va apăra şi va veghea asupra ta totdeauna”, îi spusese ea.

„Dar unde e Dumnezeu acum?!”

Apoi, ca o întruchipare lumească a adevărului rostit de mama lui, un preot venise la spital. Nu era un preot oarecare. Un epis­cop! Şi se rugase pentru Carlo. Miracolul Sfântului Francisc! Când copilul îşi revenise, preotul aranjase ca el să locuiască într o mică mânăstire de pe lângă catedrala în care predica episcopul. Astfel, Carlo trăise şi învăţase împreună cu călugării, ba chiar devenise băiatul de altar al protectorului său. Episcopul îi sugerase să ur­meze şcoala publică, dar copilul refuzase. Nicăieri nu ar fi putut fi mai fericit decât în noua lui casă. Acum ştia cu adevărat că trăieşte în casa Domnului.

În fiecare seară, Carlo se ruga pentru mama lui.

„Dumnezeu m a salvat pentru un motiv. Care este acel motiv?” se întreba el.

Când împlinise şaisprezece ani, conform legii italiene trebuia să facă doi ani de armată. Episcopul îi explicase că, dacă ar intra la se­minar, ar fi scutit de această îndatorire. Dar Carlo îi răspunsese că, deşi avea de gând să urmeze seminarul, voia să înţeleagă mai întâi ce e răul.

Episcopul nu înţelesese.

Dacă avea să şi petreacă viaţa în sânul Bisericii, luptând îm­potriva răului, încercase băiatul să i explice, trebuia mai întâi să l înţeleagă. Şi ce loc ar fi fost mai potrivit pentru a înţelege răul, decât armata? Armata folosea arme şi bombe. Şi o bombă o ucisese pe binecuvântata lui mamă!

Episcopul încercase să l convingă să se răzgândească, dar Carlo era hotărât.

— Ai grijă, fiul meu, îi spusese preotul. Şi aminteşte ţi că Bise­rica te aşteaptă la întoarcere.

Cei doi ani de armată fuseseră cumpliţi. Băiatul îşi petrecuse copi­lăria în linişte şi în reculegere. În armată însă, nu exista linişte. Zgomot continuu. Maşinării uriaşe pretutindeni. Nici o clipă de pace sufle­tească. Deşi soldaţii participau la slujba religioasă o dată pe săptămână, Carlo nu simţea prezen­ţa lui Dumnezeu în nici unul dintre colegii săi; minţile lor erau prea pline de haos pentru a L zări pe Domnul.

Băiatul ura această nouă viaţă a sa şi voia să plece acasă. Dar era hotărât să reziste în continuare. Trebuia să înţeleagă răul. Refuzase să tragă cu arma, aşa că militarii îl învăţaseră să piloteze un eli­copter sanitar. Carlo ura zgomotul şi mirosurile, dar cel puţin aşa se ridica în văzduh şi putea fi mai aproape de mama lui din ceruri. Când i se spusese că antrenamentul de pilot includea şi salturi cu paraşuta, simţise că l cuprinde groaza. Şi totuşi, nu avusese de ales.

„Dumnezeu mă va apăra”, se încurajase el.

Prima lui săritură cu paraşuta fusese cea mai incitantă şi mai plină de entuziasm experienţă pe care o trăise în viaţa lui. Parcă zbura împreună cu Dumnezeu. Carlo nu se mai sătura acum... li­niştea... plutirea... chipul mamei sale întrezărit în norii alburii... „Dumnezeu are planuri mari pentru tine, Carlo!” Când revenise din armată, intrase imediat la seminar.

Asta se întâmplase cu douăzeci şi trei de ani în urmă.

Astăzi, în vreme ce cobora Scara Regală, şambelanul Carlo Ventresca se străduia să înţeleagă şirul de evenimente care îl adu­sese la această răspântie teribila.

„Lasă la o parte orice temeri, se îndemnă singur, şi încredin­ţează această noapte în mâinile lui Dumnezeu.”

Vedea deja masiva uşă de bronz a Capelei Sixtine, vegheată de patru membri ai Gărzii Elveţiene. Soldaţii descuiară uşa şi o deschi­seră. Înăuntru, toate capetele se întoarseră spre el. Il camerlengo privi marea de sutane negre şi robe roşii din faţa lui. De abia acum înţelegea care era planul lui Dumnezeu. Soarta Bisericii era în mâinile sale.

Şambelanul îşi făcu semnul crucii şi păşi peste prag.

48
Reporterul BBC Gunther Glick stătea asudând în furgoneta parcată pe latura estică a pieţii San Pietro şi l înjura pe redactorul său. Deşi prima sa evaluare lunară fusese însoţită de superlative — muncitor, inteligent, eficient — iată l acum, la Vatican, la „pânda papii”. Ştia bine că munca pentru BBC îi conferea mult mai multă credibilitate decât lucrul pentru o fiţuică precum British Tattler, totuşi nu aşa înţelegea el munca de reporter.

Datoria lui era una simplă, jignitor de simplă, trebuia să stea aici, aşteptând ca o grămadă de boşorogi să l aleagă pe următorul boşorog şef, după care să iasă din furgoneta asta şi să înregistre­ze un spot „în direct” de cincisprezece secunde, având Vaticanul pe fundal.

„Grozav!”

Lui Glick încă nu i venea să creadă că BBC ul încă mai trimitea reporteri în teren pentru o asemenea bufonerie. „Vezi cumva şi vreuna dintre marile reţele de televiziune americane aici în seara asta? La naiba, nu!” Fiindcă băieţii cei mari ştiau să şi facă treaba. Ei se uitau la CNN, făceau un scurt rezumat şi apoi îşi filmau reportajul „în direct” în faţa unui ecran gol, peste care suprapuneau apoi nişte imagini mai vechi, pentru a i da o tuşă realistă. MSNBC folosea chiar vânt şi ploaie artificială în studio, conferind reportajelor acea autenticitate de la faţa locu­lui. Telespectatorii nu mai vor adevăr; tot ce doresc e cât mai multă distracţie.

Glick privi prin parbriz, simţindu se cu fiecare minut ce trecea tot mai deprimat. Fortăreaţa imperială a Vaticanului se înălţa în faţa lui, parcă pentru a i arăta ce puteau realiza oamenii când îşi puneau ceva în minte cu adevărat.

— Eu ce am realizat în viaţa mea? se întrebă el cu glas tare. Nimic!

— În cazul ăsta, renunţă! răsună o voce de femeie în spatele lui.

Glick tresări. Uitase că nu e singur, se răsuci spre bancheta din spate, unde cameramanul său, Chinita Macri, şedea tăcută, ştergându şi ochelarii. Totdeauna îşi ştergea ochelarii. Chinita era negresă — deşi prefera să i se spună afro americană — puţintel cam grăsuţă şi inteli­gentă foc. Şi avea grijă să nu te lase să uiţi lucrul ăsta. Era o pipiţă ciudată, dar Glick o plăcea. Iar acum chiar că simţea nevoia să schimbe o vorbă cu cineva.

— Care i problema, Gunth? întreba ea.

— Ce facem noi aici?

Chinita continua să şi lustruiască ochelarii:

— Asistam la un eveniment interesant.

— Un grup de bătrânei încuiaţi în întuneric este interesant pen­tru tine?

— Ştii că te paşte iadul, nu i aşa?

— Sunt deja acolo!

— Ia spune mi! îl îndemnă Chinita, exact aşa cum făcea mama lui.

— Vreau şi eu să las ceva în urmă, să mă fac cunoscut.

— Ai scris pentru The British Tattler.

— Da, dar nimic răsunător.

— Ei, haide, am auzit eu că ai scris un articol exploziv despre viaţa sexuală secretă a reginei cu extratereştrii.

— Mulţumesc!

— Ei, roata se întoarce! În seara asta ai să înregistrezi primele tale cincisprezece secunde de istorie.

Glick mârâi. Deja putea auzi vocea crainicei de la ştiri: „Mulţumesc Gunther, excelent reportaj”. Apoi crainica avea să treacă repede la buletinul meteo.

— Trebuia să fi încercat şi eu pentru postul de crainic.

Macri izbucni în râs:

— Fără nici un pic de experienţă? Şi cu barba asta? Las o baltă!

Glick îşi trecu mâna prin smocul de păr roşcat din bărbie:

— Mi se pare că mi dă un aer mai inteligent.

Telefonul furgonetei începu să sune, îndepărtându l de la gândurile lui negre.

— Poate e de la redacţie, spuse, dintr o dată plin de speranţă. Poate că vor un spot în direct!

— Despre povestea asta? Visezi, băiete!

Glick răspunse la telefon cu cea mai bună voce de crainic pe care o reuşi:

— Gunther Glick, BBC, în direct de la Vatican.

Individul de la celălalt capăt al firului avea un puternic ac­cent arab.

— Ascultă mă cu atenţie, spuse acesta. Sunt pe punctul de a ţi schimba viaţa.


49
Langdon şi Vittoria erau singuri lângă uşile duble ce duceau spre sala interioară a Arhivelor Secrete. Decoraţiunile erau un amestec bizar de covoare ce acopereau complet podeaua de mar­mură şi camere video ce pândeau de lângă heruvimii sculptaţi pe plafon. „Renaştere Sterilă”, numi Langdon acest stil în sinea sa. Dincolo de colonada de la intrare se vedea o placă mică de bronz:

„ARCHIVIO VATICANO Curatore, Padre Jaqui Tomaso.”

„Părintele Jaqui Tomaso!” Langdon recunoscu numele curato­rului din scrisorile de refuz pe care le primise: „Stimate domnule Langdon, Cu regret vă scriu pentru a respinge...”

Cu regret...

„Aiurea!” De când preluase Jaqui Tomaso funcţia de curator, Langdon nu întâlnise nici un american noncatolic căruia să i se acorde acces la Arhivele Secrete ale Vaticanului. Il guardiàno, îl numeau istoricii. Jaqui Tomaso era cel mai dur bibliotecar din lume.

Păşind pragul sălii interioare, Langdon se aştepta aproape să l vadă pe părintele Jaqui în uniformă militară, cu casca pe cap, stând de pază cu mitraliera. Sala era însă pustie.

Linişte. Lumină difuză.

Archivio Vaticano! Unul dintre visurile vieţii sale.

Încă din primul moment, se simţi stânjenit, dându şi seama ce romantic incurabil era. Imaginea pe care şi o făurise despre această sala în atâţia ani de aşteptare era total greşită. Îşi imaginase rafturi prăfuite, pline până în tavan cu volume ferfeniţite, preoţi catalogân du le la lumina sfeşnicelor şi a ferestrelor cu vitralii, călugări studi­ind vechi pergamente...

Nici pe departe!

La prima vedere, încăperea părea a fi un hangar imens cu luminile stinse, în care cineva construise vreo zece terenuri de racquet ball. Desigur, Langdon ştia ce anume erau cubiculele acelea de sticlă. Nu era deloc surprins să le vadă; umiditatea şi căldura riscau să distrugă vechile pergamente, astfel că procesul de conser­vare impunea incinte ca acestea — galerii etanşe ce fereau cărţile de umiditatea şi acizii prezenţi în mod natural în aer. Langdon se mai aflase de multe ori în săli ermetic închise şi niciodată nu se simţise în largul lui... nu i plăcea ideea de a intra într un conteiner etanş, în care nivelul oxigenului era reglat de un bibliotecar.

Galeriile erau întunecate, fantomatice chiar, prost luminate de becuri slabe aşezate la capătul fiecărui şir de rafturi. În bezna fie­cărui cubicul, Langdon simţea parcă stafiile uriaşe — şir după şir de rafturi încărcate de istorie. Era o colecţie dată naibii!

Vittoria părea şi ea năucită. Lângă el, privea în tăcere uriaşele cuburi de sticlă.

Timpul era însă scurt şi începu să caute cu privirea un catalog — un catastif masiv în care să fie înscrise toate volumele din arhivă. Nu văzu însă nimic altceva decât licărirea palidă a câtorva moni­toare de computer.

— Se pare că au un Biblion. Indexul este computerizat.

— Asta ar grăbi mult căutările, răspunse Vittoria cu speranţă în glas.

Langdon ar fi vrut să i împărtăşească entuziasmul, dar nu re­uşea. Se apropie de un monitor şi începu să tasteze câteva cuvinte. Imediat îşi văzu temerile confirmate:

— Vechea metodă ar fi fost mai bună, spuse cu voce tare.

— De ce?

— Deoarece cărţile nu au parole de protecţie. Îmi închipui că o fiziciană ca tine nu se pricepe să spargă coduri şi parole.

Vittoria clătină din cap:

— Mă pricep la spart pahare, atâta tot.

Langdon trase adânc aer în piept şi se întoarse spre straniul şir de galerii transparente. Se apropie de prima şi îşi lipi fruntea de sticlă. În interiorul slab luminat se zăreau câteva siluete amorfe, pe care le recunoscu drept rafturi obişnuite, suluri de pergament şi mese de studiu. Îşi ridică apoi ochii spre tăbliţele de identificare de la capătul fiecărui şir. La fel ca în orice bibliotecă, acestea indicau conţinutul respectivului şir. Langdon le trecu rapid în revistă, dân du le ocol pe dinafară sticlei protectoare: „PIETRO IL ERMITO... LE CROCIATE... URBANO II... LEVANT...”

— Sunt etichetate, spuse el, dar nu în ordinea alfabetică a autorilor. Nu era deloc surprins. Vechile arhive nu erau aproape niciodată aranjate alfabetic, deoarece mulţi dintre autori erau necunoscuţi. Nici titlurile nu puteau fi luate ca referinţă, fiindcă numeroase docu­mente istorice erau doar fragmente de papirus sau epistole fără titlu. Catalogarea se făcea de cele mai multe ori cronologic. În mod bizar însă, aici lucrările nu păreau a fi aranjate în ordine cronologică. Langdon simţea cum un timp preţios se scurge în zadar:

— Se pare că Vaticanul are propriul sistem.

— Ce surpriză!

Profesorul studie din nou etichetele. Documentele acopereau perioade de secole, dar toate cuvintele cheie, îşi dădu el seama, erau interconectate.

— Cred că avem de a face cu o clasificare tematică.

— Tematică? repetă Vittoria cu tonul incredul al omului de ştiinţă. Îmi pare ineficientă.

„De fapt, îşi spuse Langdon gânditor, s ar putea să fie cea mai iscusită clasificare pe care am văzut o vreodată.” Totdeauna îşi îndemnase studenţii să disceamă tonurile şi aspectele generale ale unei perioade artistice, în loc să se piardă în elemente de detaliu şi date precise. Arhivele Vaticanului erau catalogate, aparent, con­form aceluiaşi principiu. „Tuşe largi...”

— Totul în această galerie, spuse el ceva mai încrezător, secole întregi de lucrări se referă la cruciade. Aceasta i tema galeriei de aici.

Da, totul despre cruciade se afla acolo. „Relatări istorice, epistole, lucrări de artă, informaţii socio politice, analize moderne. Totul la un loc... facilitând o mai profundă înţelegere a subiectului. Strălucit!”

Vittoria se încruntă:

— Dar o anumită informaţie poate face referire la mai multe teme simultan!

— De aceea au referinţe încrucişate.

Şi Langdon îi arătă o serie de tăbliţe colorate, amplasate printre lucrările de pe rafturi.

— Aceste semne indică documente secundare, aşezate pe alt raft decât cel corespunzător temei principale.

— Perfect! exclamă ea, părând gata să renunţe.

Apoi îşi puse mâinile în şold şi privi în jurul ei. După o clipă, privi spre Langdon:

— Aşadar, domnule profesor, cum se cheamă chestia aceea a lui Galilei pe care o căutăm noi?

Langdon nu şi putu opri un zâmbet. Aproape că încă nu i venea sa creadă că se afla în această încăpere. „Este aici, îşi spuse. Unde­va în întuneric, mă aşteaptă.”

— Vino după mine!

Şi porni cu paşi repezi de a lungul primei galerii, examinând tăbliţele indicatoare ale tuturor rafturilor.

— Îţi aminteşti când ţi am povestit despre Calea Iluminării? Cum îşi recrutau Illuminati noii membri prin intermediul unui test complex?

— Vânătoarea comorilor, da.

— Problema cu care s a confruntat confreria după amplasarea indiciilor era aceea că trebuia să spună într un fel comunităţii ştiinţifice că această cale exista.

— Logic! Altfel, nimeni n ar fi ştiut că trebuie s o caute.

— Într adevăr, şi chiar dacă ar fi ştiut că exista, savanţii nu ar fi avut habar de unde să înceapă. Roma e uriaşă.

— Ai dreptate.

Langdon trecu la cealaltă galerie, citind tăbliţele, în vreme ce vorbea.

— Cu aproximativ cincisprezece ani în urmă, împreună cu câţiva istorici de la Sorbona am descoperit o serie de scrisori Illuminati în care existau numeroase referiri la il segno.

— La semn. Adică anunţul despre Calea Iluminării şi despre locul în care aceasta începea.

— Da. Şi de atunci, numeroşi profesionişti, printre care şi eu, au găsit alte referinţe la il segno. Astăzi este aproape unanim acceptată teoria conform căreia indiciile există şi că Galilei le a comunicat comunităţii ştiinţifice din vremea lui, fără ca Vaticanul să aibă habar.

— Cum?

— Nu suntem siguri, dar cel mai probabil prin intermediul publi­caţiilor tipărite. De a lungul anilor, Galilei a publicat numeroase cărţi şi broşuri.

— Pe care Vaticanul, în mod cert, le a văzut. Pare cam riscant.

— Într adevăr. Şi totuşi, il segno a fost distribuit.

— Şi nimeni nu l a identificat?

— Nu. Oricât de ciudat ar părea, peste tot acolo unde apar aluzii la il segno — jurnale masonice, vechi periodice ştiinţifice, epistole Illuminati — acestea iau de cele mai multe ori forma unui număr.

— 666?

Langdon zâmbi:

— De fapt, 503.

— Adică?

— N am reuşit să ne dăm încă seama ce înseamnă. Eu, unul, am devenit fascinat de numărul 503, încercând orice pentru a i desluşi semnificaţia — numerologie, referinţe cartografice, latitudini.

Între timp, Langdon ajunsese la capătul galeriei, o ocoli şi se grăbi să citească următorul şir de tăbliţe, continuându şi explicaţiile:

— Timp de mulţi ani, singurul indiciu părea să fie faptul că 503 începe cu cifra 5... una dintre cifrele sacre ale confreriei. Se opri.

— Ceva îmi spune că recent ţi ai dat însă seama de semnificaţie şi că de aceea ne aflăm acum aici.

— Corect, replică profesorul, mândrindu se un moment de mun­ca sa. Ai auzit despre o carte a lui Galilei numită Dialogo?

— Desigur. Este celebră printre savanţi ca fiind cea mai tare în domeniul ştiinţei.

„Cea mai tare” nu era chiar expresia pe care ar fi folosit o Langdon, însă el ştia ce voia Vittoria să spună. Între 1630 şi 1635, Galiei intenţiona să publice o carte în care să susţină mo­delul heliocentric al sistemului solar, propus de Copernic, dar Vaticanul nu a permis apariţia cărţii decât cu condiţia ca savantul să includă, la fel de bine fundamentat, şi modelul geocentric a great de Biserică — un model despre care Galilei ştia că este com­plet greşit. Însă nu a avut de ales şi a fost nevoit să publice cartea oferind spaţiu egal ambelor modele.

— După cum probabil ştii, reluă Langdon, în ciuda acestui com­promis, Diălogo a fost considerată eretică şi Vaticanul l a con­damnat pe Galilei la arest la domiciliu.

— Nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită!

— Aşa e, surise profesorul. Totuşi, Galilei era un om tenace. În timpul acelui arest la domiciliu, a scris în taină o lucrare mai puţin cunoscută, pe care istoricii o confundă uneori cu Diălogo. Aceasta din urmă se numeşte Discorsi.

— Am auzit de ea. Discurs asupra mareelor.

Langdon se opri pentru o clipă, uimit că ştia despre o publi­caţie obscură care trata mişcarea planetelor şi efectul ei asupra mareelor.

— Ei, exclamă Vittoria, ai uitat că vorbeşti cu un fizician italian al cărui tată îl venera pe Galilei?

Profesorul râse. Oricum, Discorsi nu era cartea pe care o căutau ei; concomitent cu aceasta, istoricii erau de părere că Galilei mai scrisese o altă broşură foarte puţin cunoscută, intitulată Diagramma. — Diagramma della Verità, spuse el. „Diagrama Adevărului”.

— De asta n am auzit.

— Nu mă surprinde. Diagramma a fost cea mai secretă lucrare a Savantului — un fel de tratat asupra unor date ştiinţifice pe care le con­sidera reale, dar nu avea voie să le dea publicităţii. La fel ca unele dintre manuscrisele sale anterioare, Diagramma a fost scoasă clan­destin din Roma de un prieten şi publicată în taină, în Olanda. Broşura a devenit în scurt timp populară în cercurile lumii para ştiinţifice ale vremii. Apoi Vaticanul a prins de veste şi a început o campanie de ardere a cărţilor.

Vittoria îl privea intrigată:

— Şi crezi că Diagramma conţinea acele indicii? Il segno? Infor­maţiile despre Calea Iluminării?

— Prin Diagramma au fost ele comunicate celorlalţi savanţi. Sunt sigur de asta.

Langdon ajunse la a treia galerie şi începu să citească şi aici tăbliţele indicatoare:

— Arhiviştii caută de ani buni un exemplar din această lucrare. Dar pe fondul arderilor ordonate de Vatican şi al rezistenţei ei scă­zute, broşura a dispărut de pe faţa pământului.

— „Rezistenţă scăzută”?

— Arhiviştii clasifică documentele pe o scară de la unu la zece în funcţie de integritatea lor structurală. Diagramma a fost tipărită pe hârtie de rogoz — subţire ca foiţa de ţigară. Nu rezistă mai mult de un secol.

— De ce n au tipărit o pe ceva mai rezistent?

— Aşa a vrut Galilei. Pentru a i proteja pe discipolii săi. În acest fel, savan­ţii prinşi cu broşura o puteau arunca pur şi simplu în apă şi cartea se dezintegra. Era o găselniţă grozavă pentru distrugerea probelor incrimina­torii, însă un coşmar pentru arhivişti. Se crede că un singur exemplar din Diagramma a supravieţuit dincolo de se­colul al XVIII lea.

— Numai unul? bâigui Vittoria, privind înmărmurită în jurul ei. Şi exemplarul acela se află aici?

— Confiscat de Vatican din Olanda la scurt timp după moartea lui Galilei. De ani de zile solicit acces aici pentru a l vedea — de când mi am dat seama ce conţine.

De parcă i ar fi citit gândurile, Vittoria pătrunse între celelalte galerii, citind restul de tăbliţe indicatoare.

— Mulţumesc, spuse el. Caută acele tăbliţe care au ceva de a face cu Galilei, ştiinţă, savanţi... Vei înţelege când vei vedea.

— Bine, dar încă nu mi ai spus cum ţi ai dat seama că în Diagramma se ascundea acea informaţie. E ceva în legătură cu nu­mărul pe care l tot vedeai în epistolele Illuminati, 503?

— Da. Mi a luat ceva vreme, dar într un târziu am realizat că 503 e doar un cod. Care se referă la Diagramma.

Pentru o clipă, Langdon retrăi acel moment de neaşteptată re­velaţie: 16 august, cu doi ani în urmă. Stătea pe malul lacului, la nunta fiului unui coleg. În sunet de cimpoi, nuntaşii îşi făcuseră apariţia traversând lacul pe o barjă. Vasul era decorat cu flori şi ghirlande, iar la prova se vedea desenat cu vopsea un număr scris cu cifre romane: DCII.

Nedumerit, Langdon îl întrebase pe tatăl miresei:

— Ce înseamnă acel 602?

— 602?!

— DCII este numeralul roman 602, spusese el, arătând barja.

Omul izbucnise în râs:

— Nu e un numeral roman! E numele barjei!

— DCII?

— Dick şi Connie II.

Langdon simţise cum i se înroşesc urechile; Dick şi Connie erau mirii. Barja fusese, în mod evident, botezată în cinstea ferici­tului cuplu.

— Dar ce s a întâmplat cu DCI? întrebase el.

— S a scufundat ieri în timpul repetiţiei generale.

Fusese rândul lui Langdon să râdă:

— Îmi pare rău să aud asta.

Apoi căzuse pe gânduri, cu ochii la barjă. „DCII, îşi spusese el, ca un QEII în miniatură.” În clipa următoare îşi dăduse seama. Acum se răsuci spre Vittoria:

— Aşa cum am menţionat, 503 e un cod — un truc prin care IUu­minati voiau să ascundă ceea ce, iniţial, trebuia să fie un numeral roman. Scris cu cifre romane, 503 este...

— DIII.

— Eşti rapidă! Te rog să mi spui că nu faci şi tu parte dintre Illuminati!

Ea râse:

— Folosesc cifrele romane pentru a codifica straturile pelagice.

„Desigur, mormăi Langdon neauzit, era la mintea cocoşului!”

— Şi ce înseamnă DIII?

— DI, DII şi DIII sunt abrevieri foarte vechi. Erau folosite de savanţii de odinioară pentru a face deosebirea între documentele lui Galilei, pentru că se făceau confuzii frecvente.

Vittoria trase aer în piept:

— Diàlogo... Discorsi... Diagramma.

— D l, D 2 şi D 3. Toate ştiinţifice. Toate controversate. 503 este DIII. Diagramma. Cea de a treia carte a sa.

— Dar un lucru tot nu se potriveşte. Dacă acest segno, acest indi­ciu, această informare despre Calea Iluminării se afla cu adevărat în Diagramma lui Galilei, cum de n a văzut o şi Vaticanul când a con­fiscat toate exemplarele?

— Poate că a văzut o, dar nu şi a dat seama. Îţi aminteşti de indiciile Illuminati? Obiecte ascunse la vedere...? Disimulare...? Se pare că il segno era încifrat în mod similar — foarte vizibil. Invizibil însă pentru cei care nu l căutau şi tot invizibil pentru cei care nu l înţelegeau.

— Adică?

— Adică Galilei l a ascuns bine. În conformitate cu datele istorice, il segno era reprezentat în ceea ce Illuminati numeau lingua pura.

— Limba pură?

— Da.

— Cu alte cuvinte, matematica.

— Aşa cred şi eu. Pare, totuşi, evident. La urma urmei, Galilei era om de ştiinţă şi scria pentru oamenii de ştiinţă. Matematica ar fi fost „limbajul” logic pe care l ar fi folosit pentru a şi codifica semnul. Broşura este intitulată Diagramma, deci diagramele matematice pot face şi ele parte din acest cod.

În vocea Vittoriei se întrezărea speranţa:

— Bănuiesc că Galilei a creat un soi de cod matematic pe care clerul nu l a remarcat.

— Nu pari prea convinsă.

— Nu sunt fiindcă nici tu nu eşti. Dacă ai fost atât de sigur cu privire la DIII, de ce n ai publicat nimic referitor la acest lucru? Dacă ai fi făcut o, cineva care ar fi avut acces la Arhivele Vatica­nului, ar fi venit aici şi ar fi verificat deja Diagramma.

— N am vrut să public nimic. Am lucrat din greu pentru a descoperi acea informaţie şi...

Se întrerupse, stânjenit.

— Voiai gloria!

— Dintr un punct de vedere, da, spuse el, roşind uşor. Numai că...

— Nu trebuie să te jenezi! Doar vorbeşti cu un om de ştiinţă! Publicăm sau pierim! Noi la CERN spunem: „Demonstrăm sau ne sufocăm”.

— Nu voiam doar întâietatea. Mă îngrijora faptul că, ajunse în nişte mâini nepotrivite, informaţiile despre Diagramma ar fi riscat să dispară.

— Mâinile nepotrivite fiind cele ale Vaticanului?

— Nu susţin că sunt nepotrivite în sine, dar Biserica a luat tot­deauna în derâdere ameninţările Illuminati. La începutul secolu­lui XX, Vaticanul a mers până într acolo, încât a declarat că Illuminati nu este decât produsul unei imaginaţii prea bogate. Clerul era de părere — şi, poate, pe bună dreptate — că ultimul lucru de care aveau nevoie creştinii era să afle că exista o mişcare anti­creştină extrem de puternică, infiltrată în finanţe, politică şi învăţământ.

„Foloseşte timpul prezent, Robert, îşi aminti el singur. EXISTĂ o forţă anticreştină foarte puternică, infiltrată în finanţe, politică şi învăţământ.”

— Deci, crezi că Vaticanul ar fi ascuns toate dovezile referitoare la ameninţarea Illuminati?

— Posibil. Orice ameninţare, reală sau imaginară, subminează încrederea în forţa Bisericii.

— Încă o întrebare. Vittoria se întoarse spre el şi îl privi lung, de parcă ar fi fost cine ştie ce arătare: Vorbeşti serios?

— Cum adică?

— Adică, ăsta este planul tău de salvare în situaţia de faţă?

Langdon nu şi dădea seama dacă în ochii ei se oglindeşte doar un sentiment de milă amestecata cu amuzament sau teroare pură.

— Te referi la găsirea Diagrammei? întrebă el, confuz.

— Mă refer la găsirea Diagrammei, la identificarea unui semn vechi de patru sute de ani, la descifrarea unui cod matematic şi la parcurgerea unui drum marcat de un şir de vechi opere de artă pe care numai cele mai strălucite minţi ale istoriei au reuşit să le recunoască... şi toate astea în următoarele patru ore!

Langdon ridică din umeri:

— Sunt gata să accept şi alte sugestii.