Inimă slabă

471

tipărită pe faţa acestuia o sinceră compătimire — se cutremură şi izbucni în hohote de plîns, ca un copil. Ba, mai mult: se repezi la şeful său, îi apucă mîna şi o duse la ochi, scăldînd-o în la­crimi — aşa că însuşi Iulian Mastakovici se văzu nevoit să şi-o retragă în grabă, făcînd un gest cu ea în aer ; apoi adăugă : „Ei, lasă, frate, destul! Văd că ai inimă bună."

Arkadi plîngea cu hohote, aruncînd tuturor priviri rugătoare. I se părea că toţi sînt fraţi cu bietul Vasea şi, doborîţi de du­rere, îl deplîng. „Ce-a fost ? Cum s-a întîmplat una ca asta cu el ? îl întrebă Iulian Mastakovici. Din ce pricină şi-a pierdut minţile ?"

— Din re-cu-noş-tinţă! abia putu să articuleze Arkadi Iva­novici.

Toată lumea primi răspunsul cu uimire. Explicaţia le păru tuturor stranie şi neverosimilă : oare cum şi-ar putea pierde min­ţile un om numai din recunoştinţă ? Arkadi îi lămuri, pe cît se pricepu şi el.

— Ce păcat, Doamne, Dumnezeule! rosti, în sfîrşit, Iulian Mastakovici. De altfel, lucrarea pe care i-am încredinţat-o eu era nici prea importantă, şi nici urgentă. Uite cum, din nimica toată, se poate prăpădi un om ! Ce putem face ? Duceţi-1 de aici !...

Iulian Mastakovici se adresă apoi din nou lui Arkadi Ivano­vici şi-1 întrebă : „Ne roagă, zise excelenţa-sa, arătîndu-1 pe Vasea, să nu spunem nimic despre asta unei fete. Cine-i ea ? Logod­nica lui ?"

Arkadi îi dădu explicaţii. între timp, Vasea se frămînta ca şi cum ar fi încercat, cu o supraomenească încordare, să-şi amin­tească un lucru important şi necesar, care i-ar putea fi de folos tocmai acum. Din cînd în cînd, îşi rotea chinuit ochii, parcă spe-rînd că cineva din asistenţă i-ar putea aminti ceea ce uitase el. îşi pironi ochii asupra lui Arkadi. în sfîrşit, dintr-o dată, cu un licăr de nădejde în ochi, Şumkov se urni din loc ; porni cu stîn-gul, bătu cu talpa de pămînt trei paşi ostăşeşti cît putu mai îndemînatic şi îşi lovi chiar călcîiul cu cizma dreaptă, ca soldaţii care se apropie, chemaţi de ofiţerul comandant.

— Am un defect fizic, excelenţă, sînt slab şi mic de statură, nu-s bun de armată, rosti el, sacadat.

Cei din cameră, toţi pînă la unul, simţiră o strîngere de inimă. Chiar Iulian Mastakovici, cu toată tăria lui de caracter, lăsă să-i cadă o lacrimă din ochi. „Duceţi-1!" rosti el, făcînd un gest de regret cu mîna.

173

-— Capul la ras ! rosti Vasea cu jumătate de gură, făcu stîn-ga-mprejur şi ieşi din cameră. Se năpustiră după dînsul toţi cei pe care-i interesa soarta lui. Arkadi se înghesui printre ceilalţi. Şumkov fu aşezat în vestibul în aşteptarea internării şi a am­bulanţei care urma să-1 ducă la spital. Şedea tăcut şi părea foarte îngrijorat. Făcea cîte un semn din cap cunoscuţilor : ca şi cum şi-ar fi luat rămas bun de la dînşii. Arunca din clipă în clipă priviri spre uşă, pregătindu-se pentru momentul cînd i se va spune : „A sosit timpul". In jurul lui se strînsese multă lume. Oamenii clă­tinau din cap, tînguindu-1. Mulţi rămaseră uimiţi de povestea lui, care se răspîndi ca fulgerul. Unii dezbăteau cazul. Alţii îl com­pătimeau şi îl lăudau pe Vasea. Spuneau că fusese un tînăr aşa de modest şi de liniştit : promitea foarte mult. Povesteau cît de stăruitor fusese la învăţătură. Era însetat de cunoştinţe, dornic să se instruiască. „Prin propriile sale puteri s-a ridicat dintr-o stare socială umilă 1" remarcă cineva. Se vorbea cu înduioşare despre afecţiunea excelenţei-sale faţă de dînsul. Unii se apucară să lă­murească chestiunea : de unde şi pînă unde i-a venit în cap gîndul — care 1-a şi făcut să-şi piardă minţile — că va fi trimis la mili-tărie, fiindcă nu-şi terminase lucrarea ? Se spunea că sărmanul, ieşit de curînd din clasa birnicilor, căpătase postul de slujbaş cu primul său grad numai şi numai prin stăruinţa lui Iulian Masta-kovici, care ştiuse să descopere la dînsul talent, supunere şi o rară blîndeţe.

într-un ouvînt, se făcură multe tîlcuri de tot felul şi se dădură diferite păreri. Printre slujbaşii impresionaţi mai profund de eve­niment, se distingea îndeosebi un coleg de birou al lui Vasea Şum­kov. Era un om foarte mic de statură şi nu prea tînăr, ci aşa, cam la vreo treizeci de ani. Palid, alb ca varul, tremura din tot trupul şi surîdea într-un chip straniu, fiindcă îndeobşte orice trebuşoară scandaloasă sau vreo scenă de groază sperie şi totodată distrează oarecum pe un spectator străin. Alerga într-una împrejurul cer­cului de oameni din preajma lui Şumkov ; şi, cum era mărunt, se înălţa în vîrful degetelor, apuca de cîte un nasture pe oricine îi cădea sub mînă (adică pe care avea dreptul să-1 apuce) şi le spunea tuturor că el cunoaşte iţele acestei afaceri, că nu-i la mijloc o chestiune simplă, ci destul de importantă, care nu poate fi lăsată aşa... Se sălta pe urmă tot aşa în vîrful picioarelor, şoptea ceva la urechea ascultătorului, dădea iarăşi de două-trei ori din cap şi alerga din nou mai departe.

474

în sfîrşit, spectacolul se isprăvi : se iviră un paznic şi un felcer de la spital, se apropiară de Vasea şi-i spuseră că a sosit vremea de plecare. El sări ars în sus, se frămîntă o clipă şi plecă cu dînşii, rotindu-şi privirea de jur împrejur. Căuta cu ochii pe cineva ! „Vasea, Vasea !" îl strigă Arkadi Ivanovici, într-un hohot de plîns. Vasea se opri, iar Arkadi, înghesuindu-se, răzbătu pînă lîngă dînsul. Se aruncară unul în braţele altuia, pentru ultima oară şi se strîn-seră cu putere... îţi făcea milă să-i vezi. Ce himerică nenorocire le smulgea lacrimi din ochi ! De ce plîngeau ? Unde era nenoro­cirea ? De ce nu se înţelegeau — unul pe celălalt ?

—■ Ţine asta ! S-o păstrezi, îi spuse Şumkov, vîrînd o hîrtiuţă în mîna lui Arkadi. Să nu mi-o ia. Mi-o aduci tu pe urmă ! Să mi-o aduci ! S-o păstrezi... Vasea nu-şi isprăvi vorba : îl chemară însoţi­torii. Şumkov coborî în goană scara, dînd din cap tuturora în semn de rămas bun. Pe faţă i se citea deznădejdea. în sfîrşit, îl suiră în ambulanţă, şi îl duseră. Arkadi desfăcu în grabă hîrtia : era bucla din părul negru al Lizei, de care Şumkov nu se despărţise nicio­dată. Lacrimi fierbinţi izvorîră din ochii lui Arkadi. „Ah, sărmana Liza 1" ⁵

După orele de birou, Arkadi Ivanovici se duse la cei din Ko-lornna. E greu de descris ce-a fost acolo ! Pînă şi Petea, micuţul Pe­tea, care nici nu înţelegea în totul ce se petrecuse cu bunul Vanea —• chiar el se ascunse într-un ungher, îşi acoperi faţa cu minutele şi plînse cu hohote din adîncul inimioarei lui de copil.

Se lăsase de mult amurgul, cînd Arkadi se întorcea acasă. Apro-piindu-se de malul Nevei, se opri o clipă şi aruncă o privire, ca un jungher, de-a lungul fluviului, în depărtările fumurii, tulburi, în­gheţate, pe care dintr-o dată le împurpura apusul însîngerat, stin-gîndu-se pe bolta cuprinsă de neguri. Noaptea se aşternea peste oraş şi peste lunca întinsă a Nevei, umflată de zăpada încremenită de ger, deasupra căreia, în cele din urmă pîlpîiri ale soarelui —-promoroaca împrăştiase miriade de ace scăpărătoare.

Se întărise un ger de vreo douăzeci de grade. Aburi îngheţaţi în-văluiau caii mînaţi în goană, pînă la istovire, şi pe oamenii care alergau. Văzduhul dens vibra la cel mai slab zvon, iar trîmbele de fum care se ridicau ca. nişte uriaşi din hogeagurile acoperişurilor de pe amîndouă malurile Nevei se înălţau spre cerul îngheţat — ba împletindu-se, ba despletindu-se — îngrămădind parcă clădării de case unele peste altele, ca şi cum un nou oraş s-ar fi zidit în văz­duhuri... în sfîrşit, lumea aceasta întreagă, oii toţi locuitorii săi, pu-

475

ternici şi slabi, cu toate sălaşurile lor, aziluri de cerşetori sau palate aurite — desfătarea puternicilor acestei lumi — totul, în amurgul acela, părea o iluzie fantastică, magică, un vis care se va împrăştia şi se va mistui ca aburul către cerul siniliu-închis. Prietenul însin­gurat al sărmanului Vasea surprinse un gînd straniu cuibărindu-se în cap. Se cutremură ; iar în inima lui, în clipa aceea, parcă se năpusti un şuvoi de sînge clocotitor, înfierbîntat de fluxul unei puternice senzaţii, necunoscute încă de dînsul. I se păru că abia atunci înţelese toată neliniştea prietenului său şi află de ce îşi pierduse minţile bietul Vasea, care nu şi-a putut suporta fericirea. Buzele începură să-i tremure, ochii i se aprinseră, păli şi parcă în clipa aceea pătrunse cu mintea ceva nou...

Nefedevici ajunse posomorit şi morocănos. îşi pierdu toată ve­selia. Vechea-i locuinţă îi deveni nesufertiă. Se mută în altă parte. La cei din Kolomna nu vroia şi nici nu putea să se mai ducă. Peste doi ani se întîlni la biserică cu Lizanka. Se măritase. In urma ei ve­nea doica purtînd un prunc în braţe. Se salutară şi mult timp evi­tară să răscolească trecutul. Liza-i spuse că, slavă Domnului, e fe­ricită, că nu trăieşte în sărăcie. Are un soţ bun, pe care îl iubeşte... Dar dintr-o dată, pe cînd vorbea, lacrimi îi izbucniră din ochi, i se frînse glasul,-se întoarse brusc şi se lăsă în genunchi în faţa altaru­lui ca să-şi ascundă durerea de ochii oamenilor...