Insecuritatea Securitatii Nationale Preambul

Insecuritatea Securitatii Nationale

Preambul

Acest studiu a fost finalizat – aşa cum se vede din bibliografie – în vara anului 2002, apoi, la final, i-am adăugat cîteva pagini, cu referiri la presa de pînă în martie 2003. Intenţionam să fie un capitol al lucrării Ticăloşii care ne conduc. Întrucît nu am avut resurse materiale să o pot publica, am mai făcut unele modificări ale timpurilor verbale, ca să o aduc la zi, dar fără să o pot tipări. Astfel că, pentru a-l prezenta, totuşi, opiniei publice, am început să-l public, în serial, anul trecut, în revista lunară Justiţiarul. Dar, din cauza unor dificultăţi redacţionale, articolul nu a fost publicat complet, episoadele – pe care le semnalez, aici, prin hyperlink-uri – au apărut cu intermitenţe, iar primele au apărut fără bibliografie. Întrucît realitatea nu s-a schimbat, în bine, iar studiul îşi păstrează actualitatea, îl prezint, mai jos, în forma din 2002-2003, cu unele mici intervenţii, în paranteze drepte, pentru o oarecare actualizare spre a se înţeleg mai bine textul.

1. 
   Punerea problemei
   

1.1. Prolog

Unul dintre cele mai profunde şi mai clare gînduri ale lui Hegel este acesta: „Libertatea este unicul adevăr al spiritului“. Iar un dicton juridic latin – ocolit cu grijă de magistraţii şi avocaţii noştri, căci e prea inflamant, în această etapă saturată de corupţie, pentru ca ei să îşi permită luxul să îl exhibe în retorica lor – este acesta: Sine iustitia, nulla libertas – „Fără dreptate nu e libertate“. Dacă acceptaţi să propun aforismul politic „Fără libertate nu este democraţie“, rezultă sinteza lor: „Fără libertate şi dreptate nu există democraţie“. Ceea ce revine la a spune că democraţia este derivata a doua a statului de drept: adică, ea nu se poate institui şi nu poate exista în lipsa acestuia, care trebuie să instituie dreptatea (deci, egalitatea în faţa legii) şi libertatea, în primul rînd libertatea spiritului, a cuvîntului, ca să te poţi exprima, să te poţi apăra. Or, în asigurarea atît a libertăţii şi a dreptăţii sociale, cît şi a aceleia, în sens restrîns, juridice, un rol important îl au instituţiile care prezervă ordinea de stat şi ordinea publică şi asigură, în interesul cvasitotalităţii cetăţenilor, represiunea contra acelora – din interiorul sau exteriorul Ţării – care le încalcă. În cadrul acestora, se detaşează Magistratura, Serviciile Secrete şi Poliţia, care concură – cel puţin teoretic – la prezervarea Securităţii Naţionale. Dar, situaţia actuală relevă că se poate decela chiar insecuritatea Securităţii Naţionale, deoarece respectivele instituţii au devenit vectori care erodează Securitatea Naţională în mod direct proporţional cu cantitatea de corupţie existentă în ele însele. Ceea ce explică marasmul prin care trece România şi pericolul vital cu care se confruntă: supravieţuirea sa în viitor!

1.2. Definiţii

Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte securitatea ca fiind „faptul de a fi la adăpost de orice pericol; sentiment de încredere şi de linişte pe care îl dă cuiva absenţa oricărui pericol“. Ca atare, securitatea apare, în cele mai multe situaţii, ca o precondiţie a funcţionalităţii oricărui (micro)grup social formal sau informal, a oricărei organizaţii sociale, economice, politice etc., în raport cu acţiunea unor factori perturbatori generatori de insecuritate, interni şi/sau externi organizaţiei respective.

În Strategia de securitate naţională a României, se precizează: „Sistemul securităţii naţionale se defineşte prin ansamblul mijloacelor, reglementărilor şi instituţiilor statului român, are au rolul de a realiza, a proteja şi a afirma interesele fundamentale ale României“. Pe plan constatativ, această Strategie relevă: „Pe plan intern, starea de securitate a României de azi este caracterizată încă de suficiente vulnerabilităţi în mai toate domeniile de manifestare ale mediului economic şi social, precum şi ale mediului natural de existenţă a societăţii româneşti. Această situaţie s-a produs ca urmare a presiunii cumulative, în timp, a unor factori multipli – politici, economici, financiari, sociali, culturali, biologici, religioşi, demografici, militari şi de altă natură –, care au influenţat climatul de siguranţă a statului şi cetăţenilor, ducînd la fragilizarea suportului moral, material, precum şi a celui de valori spirituale, pe care se întemeiază civilizaţia identităţii noastre naţionale“¹.

Considerăm că expresia „în mai toate domeniile“ este o formă de inexactitate ştiinţifică care nu îşi are locul într-un document legislativ. De aceea, facem corectura cuvenită şi spunem că vulnerabilităţile se manifestă în toate domeniile. Chiar dacă ele nu sunt cunoscute de factorii abilitaţi, ele, totuşi, există, iar consecinţele lor sunt cu atît mai pernicioase cu cît rămîn necunoscute, după cum au avertizat, printre alţii, generalii Eugen Bădălan, Mircea Chelaru, Lucian Culda, Mihai Popescu, Teodor Frunzeti, Decebal Ilina² şi alţii.

Ţinînd cont de generalitatea acestui concept, propun următoarea definiţie: „Securitatea naţională este rezultanta sinergică a acţiunilor întreprinse prin mijloacele şi reglementările instituţiilor statului român, care au rolul de a realiza, a proteja şi a afirma interesele şi valorile fundamentale ale României, contracarînd factorii interni şi internaţionali care ameninţă aceste interese şi valori“.

Prin contrapoziţie, definim: „Insecuritatea naţională este rezultanta emergentă a acţiunilor factorilor interni şi externi care periclitează interesele şi valorile fundamentale ale României“.

Dificultatea elaborării definiţiei unui concept rezidă în aceea că, fiind un concept, deci o noţiune de maximă generalitate, nu are un gen proxim, la care ar trebui să ne raportăm spre a-i găsi diferenţa specifică, în raport cu care să îl definim, să îi stabilim marginile. De aceea, în asemenea cazuri, definiţiile sunt foarte abstracte şi sunt însoţite de o completare descriptivă, în care sunt dezvăluite însuşirile conceptului. Vom apela şi noi la această modalitate, bazîndu-ne pe îngăduinţa şi înţelegerea cititorului, avînd acelaşi scop: al clarificării unor aspecte, spre a stabili un consens şi, astfel, o cale de comunicare şi de explicare a situaţiei înconjurătoare, în vederea stabilirii măsurilor şi întreprinderii acţiunilor necesare îmbunătăţirii situaţiei. Pentru că, nu mai e nevoie de prea multe argumente, am ajuns într-un asemenea impas, încît e nevoie urgentă de o schimbare în Bine, după atîta cădere în Rău.

Oricare ar fi explicaţiile pe care le vom da, nu vom avea pretenţia că ele sunt exhaustive, ci, dimpotrivă, trebuie să facem mereu o reservatio mentalis, şi să considerăm, în virtutea unei abordări holistice, sistemice şi integratoare, că e posibil să fi scăpat din vedere unii factori – din cele mai diverse domenii, unele chiar de neimaginat –, pe care nu i-am putut cunoaşte în momentul respectiv atît pentru că ne-au lipsit resursele necesare cunoaşterii, cît şi pentru că au existat forţe interesate ca acei factori să rămînă cît mai bine camuflaţi.

Insecuritatea poate fi provocată prin agregarea unui set de factori care, la prima vedere, nici nu au o legătură directă, evidentă. Astfel, sărăcirea accelerată a populaţiei în etapa de tranziţie, educaţia insuficientă, moralitatea lacunară, salarizarea minimală şi condiţiile meteo sunt factori care nu par să aibă interconexiuni între ei înşişi, precum şi nici între ei şi Securitatea Naţională. Totuşi, în anumite condiţii, aceşti factori, agregaţi, generează insecuritate. De exemplu, un individ, „învăţat“ de contextul socio-economic să fure din averea obştească, sau a statului, sustrage glicerină din întreprinderea în care lucrează. Glicerina este furată îndeosebi cînd iarna este geroasă, deoarece ea serveşte la fabricarea soluţiei numite „antigel“; acest antigel este vîndut şoferilor, care îl folosesc în radiatoarele automobilelor, spre a înlocui apa, ca factor de răcire a motorului. Dar, glicerina, pe lîngă utilizarea ei în industria săpunului, se foloseşte ca un component al nitroglicerinei, în fabricarea explozibililor. Or, dacă nu se respectă formula chimică de fabricaţie, explozibilul, muniţia fabricată cu o compoziţie deficitară nu mai prezintă calitatea necesară în procesul de utilizare a acestora. Deci, glicerina sustrasă din procesul de fabricaţie generează insecuritate, în primul rînd industrială, dar care poate deveni naţională, dacă, la un anumit moment, avem, de exemplu, nevoie de muniţie ca să ne apărăm, iar ea nu e bună: aruncă glontele sau proiectilul cu mult în faţa inamicului, dîndu-i acestuia ocazia să ne lovească mai bine; eventual, definitiv. Dar nu este nevoie să apară o situaţie de război pentru a se observa consecinţele sustragerii glicerinei. Căci nitroglicerina fabricată printr-o formulă incorectă poate fi şi foarte instabilă. Aşadar, deducem că repetatele explozii de la întreprinderea NITRAMONIA ar putea fi efectul unei astfel de practici, aparent nu foarte periculoase: furtul glicerinei pentru a face antigel. De asemenea, sustragerea unor produse din procesul de producţie are efecte similare. De exemplu, afectarea formulei medicamentelor, din cauza sustragerii unor substanţe esenţiale, poate provoca îmbolnăvirea insesizabilă a celor care le folosesc, finalizată prin moartea lor prematură, din cauză „de bătrâneţe“.

În alte domenii, insecuritatea este generată de factori foarte greu de sesizat, iar efectele se pot întinde pe generaţii. Un asemenea exemplu este aplicarea „principiilor“ economiei de piaţă în învăţămînt, prin înfiinţarea institutelor private, care au transformat învăţămîntul într-o negustorie lipsită de eficienţă pedagogică şi socială; de fapt, nu este decît o fabrică de diplome fără acoperire intelectuală, cu efect deosebit de primejdios pentru edificarea unei societăţi democratice. Cazul diplomelor de stomatolog vîndute de Universitatea – zisă, culmea! –  Ecologică a poluat inclusiv imaginea României, pe lîngă creşterea riscurilor provocate de activitatea practică a unor asemenea „dinţari“. Dacă pregătirea medicilor la celelalte specialităţi este la fel de precară, atunci este evident că sănătatea populaţiei este compromisă în segmentul de asistenţă oferit de respectivii „medici ecologişti“. Cazul cel mai elocvent este pregătirea sub orice critică a juriştilor atît la facultăţile de stat, cît şi private. Nivelul lor de instruire profesională şi morală este atît de scăzut încît inclusiv ministrul Justiţiei Rodica Stănoiu a trebuit să recunoască faptul că „nu prea ştiu carte“; deja, se văd efectele pernicioase pentru societate: escaladarea corupţiei în progresie geometrică. În perspectivă istorică, societatea românească este periclitată de învăţămîntul „reformat“ prin metoda manualelor numite „alternative“, prin care învăţămîntul, practic, s-a degradat profund şi pe termen lung.

Asemenea vulnerabilităţi şi riscuri pot fi decelate, la o cercetare mai atentă, în cele mai diverse domenii ale societăţii; pe scurt, în toate cele pe care le ştiu decidenţii politici, dar şi în cele pe care nu le ştiu nici ei şi nici noi.

Acţiunile pernicioase sunt denumite riscuri, pericole, ameninţări şi agresiuni şi pot lua diferite forme şi grade de manifestare, după cum au relevat generalul de divizie dr. Eugen Bădălan, col. dr. Stan Petrescu şi col. dr. Aurel David ³.

Conform opiniei unor autori, „starea de securitate naţională integrează şi se realizează prin măsurile şi acţiunile întreprinse de statul român în domeniile politic, diplomatic, economic, social, cultural, moral, ecologic, umanitar şi militar, măsuri prin care i se garantează independenţa şi suveranitatea naţională, ordinea constituţională şi propriul său sistem de valori“ (subl. ns. – V. I. Z.). Referitor la această enumerare etalată de autori, d-l g-ral de div. dr. Eugen Bădălan face următoarea adnotare: „Apreciem că aceştia omit cîteva domenii de angajare a eforturilor statului pentru realizarea securităţii: juridic, al siguranţei naţionale, al ordinii publice, cel tehnico-ştiinţific, informaţional-comunicaţional, sanitar, demografic“⁴.

Într-adevăr, se pare că, în literatura de specialitate, a existat o anumită reţinere în tratarea critică a domeniilor Justiţiei, Serviciilor Secrete şi Poliţiei. Spre a suplini acest gol, în cele ce urmează ne vom opri cu predilecţie asupra acestor segmente ale societăţii, încercînd să desţelenim terenul.

2. Situaţia existentă

2.1. Nivelul comun de percepere a securităţii

Deoarece cîinele îi păzeşte gospodăria, ţăranul român ştie, din experienţa multimilenară, că, dacă îşi găseşte cîinele omorît, atunci, în noaptea următoare, urmează să fie călcat de hoţi. Presa, acum, se consideră „cîinele de pază al democraţiei“ – cu deosebirea că, cel mai adesea, presa „doar latră, dar nu muşcă“; dacă începe să muşte, atunci se poate trezi, chiar ca în pilda cu ţăranul şi cîinele său, întinsă în ograda societăţii, „rece şi cu spume la gură“. Sau, sugrumată financiar sau „moartă“ printr-o interdicţie judiciară; sau ziaristul respectiv, dacă e mai „colţos“, va fi condamnat la o amendă penală, ca Ion Cristoiu, amendat cu patru sute de milioane de lei – iar acum „îl caută portăreii“ [este vorba de anul 2002 – n.n., V.I.Z.] –, sau ca Vadim Tudor, cu sume şi mai mari şi cu spectrul puşcăriei deasupra capului, fiindcă are şi el, ca orice român capabil, ambiţia să ajungă Şeful Statului. Ziariştii mai mici au şi intrat după zăbrele, fiindcă, neavînd anvergura celor doi, au fost priponiţi mai uşor după gratii. De exemplu, cînd ex-ministrul Justiţiei, Valeriu Stoica, a impus, în mod deliberat provizoriu, dezincriminarea bancrutei frauduloase, presa, în cvasitotalitatea sa, a relevat că măsura respectivă era menită să-i scoată din puşcărie sau să-i salveze de ea pe escrocii care dăduseră  marile „tunuri“ financiare, prin care au ruinat economia naţională – dar care, fireşte, au cotizat la puşculiţa partidelor care au propus legi prin care să fie scăpaţi de zăbrele. Cu toată campania dură pe care o purtase, presa nu a realizat nimic: dezincriminarea provizorie a bancrutei frauduloase şi-a făcut efectul, mafioţii au scăpat de închisoare, Valeriu Stoica a rămas în continuare în funcţia de ministru al Justiţiei şi în funcţia de vicepreşedinte, apoi, de preşedinte al P.N.L., şi va rămîne politician – mai mult sau mai puţin discret – pînă la adînci bătrîneţi electorale, în ciuda faptului că mulţi l-au criticat violent, precum un reputat jurist ca senatorul P.N.Ţ.C.D. Corneliu Turianu sau deputatul francmason al P.N.L., Dan Amedeu Lăzărescu⁵, „liberal-monarhist“, cu vechi state de deţinut politic – aceştia, dintre înşişi colegii de partid sau de coaliţie, ca să nu mai vorbim de revistele senatorului Corneliu Vadim Tudor. Deci, în linii mari, presa latră, dar nu muşcă. Cu unele excepţii, începute îndeosebi în 2001, necesare fardării garniturii P.S.D., revenită la Putere.

2.2. Serviciile Secrete – sistemul imunitar al Statului Naţional

În schimb, Serviciile Secrete reprezintă cîinele de pază al Statului. Deşi este un truism să spunem că un stat modern şi puternic este de neconceput fără Servicii Secrete, nu trebuie să încetăm să repetăm acest lucru, pentru a afla cît mai mulţi aceasta şi a nu mai fi uşor de manipulat. Servicii Secrete constituie „poliţia“ politică a Statului, din toate timpurile şi indiferent de regimul politic. A face politică înseamnă a participa la treburile publice, ale polis-ului, ale „cetăţii“, ale Statului. Toate statele moderne şi democratice, îndeosebi din Occident, au „poliţia“ politică foarte bine pusă la punct tocmai pentru a-şi prezerva prerogativele statale. Partidele, conform conceptului, sunt părţi provenite din mediul social, „partide“ ale societăţii – în sensul de grupări de interese divergente, parţial congruente, care îşi dispută participarea la treburile statului, dintre care unele partide ar vrea să le acapareze în cea mai mare parte, pentru a-şi adjudeca cele mai mari privilegii prin controlarea accesului la resursele materiale, financiare şi umane. Dar, printr-o manevră subtilă, sintagma „poliţia politică“ este substituită expresiei „poliţia partinică“ – singura adecvată situaţiei în cauză – şi se glosează mult pe această diversiune după toate normele războiului axiologic, informaţional şi psihologic. De aceea, strădania depusă de unii – manevraţi, poate chiar fără să o ştie, din exterior – de a devaloriza importanţa Serviciilor Secrete româneşti, de a se desfiinţa şi ceea ce a mai rămas valoros din fosta Securitate a României trădează intenţia de desfiinţare a Ţării. În schimb, despre Serviciile Secrete din Ţările Occidentului, adică despre „poliţia politică“ respectivă, nu se vorbeşte nimic. Şi acest fapt este cu atît mai condamnabil pentru pseudoanaliştii politici făcuţi peste noapte cu cît, la noi, au apărut suficiente cărţi care tratează tema în termeni accesibili inclusiv pentru omul de nivel mediu, cu atît mai mult pentru pseudo-elitiştii noştri.

În domeniul Securităţii Naţionale, principala agresiune axiologică şi informaţională constă în devalorizarea – îndeosebi prin denigrare – a componentelor acesteia, sub toate aspectele: de la doctrina apărării naţionale de către întregul popor (care a fost diminuată la o „strategie de securitate“) pînă la cadrele respectivelor instituţii. Serviciile Secrete constituie sistemul imunitar al organismului social. Atacarea acestuia este echivalentă, realmente, cu infestarea statului cu un „SIDA“ social-politic. Apariţia lozincii „Jos Securitatea!“ a constituit, în conştiinţa publică, primul atac „autohton“ contra Securităţii. Dar agresiunile axiologice – sub forma celor informaţionale, imagologice, psihologice – apăruseră mai demult, în mass media internaţionale, îndeosebi pe posturile de radio străine care erau cele mai accesibile auditoriului român. Ba, chiar, prin luna februarie 2002, pe canalul H.B.O. s-a difuzat, de mai multe ori, filmul Aventură în doi, despre un elitist hoţ de tablouri de mari maeştri. Hoţul era secondat de o eroină care, deşi juca rolul unei curviştine – expresie neacademică, dar exactă –, ei, bine, nu avea loc de Securitatea română. Veţi spune că era doar un film – o „ficţiune“, cum au zis unii de la Consiliul Europei, ca să explice finanţarea, producerea şi difuzarea tendenţioasă a filmului filomaghiar şi antiromânesc „Fratele trădat“ –, că nu avea importanţă etc., etc. Tocmai că are, căci invocarea românilor era în postura de participanţi la jaf, iar incriminarea Securităţii în respectiva secvenţă – asociaţie de idei care nu avea nici o legătură cu furtul unor tablouri de mare preţ, într-un oraş occidental – constituie o agresiune axiologică prin care se denigrează România. Ca în atîtea ocazii, de altfel, cum s-a mai întîmplat, de exemplu, în serialul italian de mare succes Caracatiţa.

Evident, nu este o simplă întâmplare că, după vizita în România, din ianuarie 1990, a lui James Baker, Secretar de Stat al S.U.A., ca prim simptom al acestui „S.I.D.A.“, au apărut – pe ziduri, în clădiri, în tramvaie etc. – nişte fluturaşi autocolanţi, pe care scria „Jos Securitatea!“ Şi, cînd te gîndeşti că, din 22 decembrie 1989 pînă în martie 1990, ofiţerii Securităţii şedeau în birouri, dar păziţi la uşă de soldaţi înarmaţi! Aceasta a reprezentat prima formă de devalorizare a muncii lor şi de umilire a ofiţerilor.

După înfiinţarea – sub presiunea agresiunilor hungariste de la Târgu Mureş, din 20-22 martie 1990 – a Serviciului Român de Informaţii, acest îndemn al democraţiei occidentale – „Jos Securitatea!“, impus de James Baker şi de către cei speriaţi de cartea lui Pierre Accoce şi Daniel Pouget, Reţeaua Caraman. Cei 13 români care au zguduit N.A.T.O. (Editura Compania, Bucureşti, 1999) – s-a auzit continuu, de atunci pînă în zilele noastre, din cel mai obscur ziar pînă în Parlamentul Ţării. Din această principală cauză s-a produs implozia Serviciilor Secrete. Desigur, alături de alte cauze importante: salariile mici – excesiv de mici pentru nişte ofiţeri care stau mereu sub tensiune, căci sunt mereu în misiune –, „reorganizarea“ permanentă, micimea stimulentelor morale, micimea morală şi intelectuală a unora dintre comandanţii rămaşi (căci aceia valoroşi, care au anticipat tendinţa de evoluţie a evenimentelor, şi-au cerut trecerea în rezervă, în cazul în care nu au fost trecuţi cu forţa de cei care au acaparat Puterea), iar, în ultimii ani, „politizarea“ Serviciilor Secrete, deoarece nici acestea nu au scăpat de năpasta „algoritmizării“. O expresie a respectivei algoritmizări este confecţionarea dosarului de K.G.B.-ist al directorului S.R.I.-ului, Radu Timofte. Oricum, scandalul provocat de acest caz, în urma căruia au fost daţi afară cîţiva ofiţeri superiori, generalul Bujorel Iamandi – care de-abia fusese avansat politic⁶ de ex-preşedintele Emil Constantinescu – şi, ulterior, chiar prim-adjunctul directorului S.R.I., generalul de Corp de Armată Vasile Lupu, a dus, după cum remarcase un ziarist, la spălarea onoarei d-lui Alexandru-Radu Timofte, dar şi la deteriorarea gravă a imaginii S.R.I.-ului⁷ şi a moralului cadrelor instituţiei – adică exact la ceva de care nu avea nevoie instituţia, dar de care aveau nevoie duşmanii Ţării, mai de aproape sau mai de departe.

În anii ‘50, cuvîntul care exprima insulta supremă şi care ajunsese să fie folosit nu doar în presă şi în şedinţele de partid şi sindicat, ci chiar în certurile de familie ale nomenclaturiştilor proletari era unul care te putea băga şi la gherlă: „— Oportunistule!“ Acum, cuvîntul care insultă cel mai grav şi prin care se vrea să se aducă moartea civilă sau chiar puşcăria este „— Securistule!“

Actuala campanie concertată internaţional contra Securităţii, preluată la modul aproape morbid de o mare parte a presei interne, manipulate foarte eficient, deşi într-o manieră destul de grosieră, a făcut ca imaginaţia similară a unora să creeze o echivalenţă între Securitate şi „labirintul Minotaurului“⁸. Probabil că, din această cauză, promisa lege a statutului ofiţerului de informaţii a rămas doar un punct în planul de activitate al parlamentarilor, fiindcă şi aceştia s-au încurcat în labirintul „conceptual“. În schimb, reluarea dezbaterii Legii nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate a iterat campania anti-Securitate pe toate vocile.

Într-un interviu acordat B.B.C.-ului, în 8 octombrie 2000, senatorul Corneliu Vadim Tudor afirma: „A fi securist în România nu este o ruşine decît în măsura în care ai chinuit oameni în «obsedantul deceniu» (…). Este vorba de anii ‘47-’57, cînd Securitatea a fost, ca toată Ţara, sub ocupaţie străină, o ocupaţie sovietică; erau foarte mulţi colonei şi generali maghiari în Transilvania, dar şi evrei în restul Ţării“⁹. Acum, din păcate, nici criteriul naţionalităţii, în esenţă, al patriotismului, nu mai este valabil pentru a putea distinge între Bine şi Rău, şi a devenit nu doar o ruşine, dar, mai mult, a devenit întrutotul condamnabil să activezi în Serviciile Secrete. Acum, toţi ofiţerii fostei Securităţi sunt consideraţi, la grămadă, răi, indiferent dacă au făcut numai bine Ţării.

Presiunea propagandistică subversivă dirijată contra Securităţii este atît de agresivă încît a molipsit pe aproape toată lumea, care o acuză global şi fără discernămînt. De exemplu, chiar senatorul Corneliu Vadim Tudor, a cărui opinie laudativă – cu acel distinguo necesar – la adresa fostei Securităţi am citat-o adineauri, face, în toiul polemicii, afirmaţii anti-Securitate atunci cînd atribuie vreunui preopinent invectiva „Securistule!“, cum fac indivizii de duzină, deşi şi el, ca mulţi alţi politicieni, este înconjurat de foşti ofiţeri ai Securităţii, dintre care, fără îndoială, cei mai mulţi, dacă nu chiar toţi, vor fi fiind oameni de valoare. Între timp, după cum s-a lamentat chiar el, unii s-au dovedit a fi fost „cîrtiţe“ şi „delatori, ca Sever Meşca şi Ilie Neacşu“; mai tîrziu rămînînd să fie descoperiţi alţii, menţinuţi, acum, camuflaţi pentru alte lovituri, păstrate în rezervă. Dar, semnificativ pentru modul de gîndire şi de reacţie al lui C. V. Tudor este faptul că, atît timp cît cei doi deputaţi dezavuaţi, Sever Meşca şi Ilie Neacşu, i-au stat alături şi l-au ajutat, au fost buni: după ce au devenit „disidenţi“ faţă de modul său de conducere, au devenit, subit, „cîrtiţe“.

Cei care au fost ofiţeri ai Securităţii şi care – ulterior, după trecerea în rezervă – au comis fapte ilegale, precum escrocheriile aflate acum la ordinea zilei, nu le-au comis pentru că fuseseră „securişti“, ci pentru că aveau, pe plan individual, carenţe de educaţie şi de morală – pentru că nu instituţia îi învăţase să procedeze astfel; dimpotrivă! Deoarece, am văzut, hoţi, escroci, traficanţi de valută, de prostituate sau de influenţă, de informaţii, de dosare etc. se găsesc nu exclusiv şi nu, mai ales, printre rezerviştii din Serviciile Secrete, ci, preponderent, în alte categorii socio-profesionale: în domeniile financiar-bancar, al privatizării, al comerţului, în „conjuncţie“ cu Magistratura şi, îndeosebi, cu Parchetul; ba, acestea două constituie, cum relevă, zilnic, presa, locul de concentrare a mafiei „gulerelor albe“, a corupţiei instituţionalizate şi a criminalităţii organizate, unde se dau „tunurile“ cu cel mai mare profit – am putea spune cu un profit absolut, în comparaţie cu care celelalte escrocherii par mici găinării. Or, nici unui membru „ilegalist“ al acestor categorii elitiste – şi, cu atît mai mult, reprehensibile! – nu i se impută hoţia respectivă cu imprecaţia profesională de „— Bancherule!“, „— Judecătorule!“, „— Procurorule! (sau Parchetarule!)“ etc., deşi ar fi mai adecvată; ba, am putea spune că abia în aceste domenii ar fi singura dată adecvată, căci respectivii membri-escroci ai tagmei profesionale în cauză au comis ilegalităţile în domeniul lor de activitate şi chiar în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu, în pofida deontologiei şi a legilor care le îngrădeau activitatea şi pe care le cunoşteau foarte bine! În schimb, numai escrocilor care fuseseră şi cadre ale Securităţii sau doar se bănuie că ar fi fost corupţi li se atribuie şi acest calificativ, deşi nu au făcut respectiva escrocherie în timpul serviciului activ sau în calitate de foste cadre ale Securităţii, ci doar pentru că au găsit, ulterior, contextul care să le permită să „pescuiască în ape tulburi“, aşa cum au făcut-o atîţia alţii din celelalte categorii profesionale, în epoca tranziţiei; şi, în primul rînd, tocmai procurorii şi judecătorii, mult mai importanţi pentru funcţionalitatea societăţii.

2.3. Insecuritatea = penuria de informaţie

Acum, campania insidioasă contra Securităţii şi aberanta Lege nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea securităţii ca poliţie politică au făcut ca locul celei mai infamante meserii, de lucrător la Salubritate, să fie luat de aceea de lucrător la Securitate, de profesia de ofiţer de informaţii. Şi aceasta în contextul internaţional actual, cînd, mai mult decît oricînd, „informaţia înseamnă putere“¹⁰, iar lipsa de informaţie înseamnă insecuritate, lipsă de apărare, după cum a demonstrat-o irefutabil (auto)atacul din 11 septembrie 2001, din S.U.A. În Marea Britanie, de exemplu, este un motiv de mîndrie pentru un student să fie recrutat de MI-5 sau MI-6, pentru ca, ulterior, dacă va trece probele riguroase impuse de exigenţele examenelor la admiterea în profesie, să fie ofiţer în aceste reputate Servicii Secrete. Şi să reţinem că, în Ţara care, încă din 1215, prin Magna Charta Libertatum, a inaugurat democraţia în cadrul unui regat, numele şefilor Serviciilor Secrete nu a fost cunoscut – pînă acum 4-5 ani – decît de un număr foarte restrîns de lideri ai Parlamentului, nicidecum de opinia publică. Şi aceasta este situaţia în toate Ţările democrate occidentale. De exemplu, iată ce spunea, în iunie 2001, Arnold Helman despre „transparenţa“ din Israel: „…Pînă acum doi ani, numele şefilor Satak (Securitatea internă) şi Mossad (Serviciile Secrete externe) erau tabu, servindu-se doar nişte iniţiale“¹¹.

Referitor la recrutări, iată ce declara, în 18 noiembrie 1999, George Tenet: „C.I.A este angajată, acum, în cea mai susţinută campanie de recrutare de la sfîrşitul Războiului Rece. Ne confruntăm cu o competiţie acerbă din partea sectorului privat. Mă adresez dvs., studenţilor de la Georgetown, în speranţa că vă veţi gîndi în mod serios să alegeţi cariera de agenţi de informaţii. Nu vă putem oferi salariul din sectorul privat. Niciodată nu vă veţi îmbogăţi din această activitate. Dar vă putem oferi o muncă interesantă, plină de satisfacţii – şi o misiune fără egal în societatea americană. Veţi fi alături de unii dintre cei mai deosebiţi oameni pe care i-aţi întîlnit vreodată. Sunt mîndru să vă spun, mulţi dintre ei – aproximativ 400 numai la C.I.A. – sunt absolvenţi Georgetown“¹².

Dar, în contrast cu discursul lui George Tenet, reţineţi şi ce transmitea Radio Contact: „S.R.I. va rămîne fără facultate. Actualii studenţi din anul I ai Institutului Naţional de Informaţii vor fi ultima promoţie de absolvenţi ai acestei unităţi de învăţămînt superior ce aparţine Serviciului Român de Informaţii (…). Motivul îl reprezintă numărul mare de absolvenţi care nu respectă contractul încheiat la intrarea în Institut. Conform acestuia, ei trebuie să activeze cel puţin 10 ani în cadrul S.R.I., în caz contrar fiind obligaţi să plătească despăgubiri“¹³.

De ce credeţi că studenţii şi absolvenţii de la Academia S.R.I.-ului fug pe capete, de va trebui să fie desfiinţată? Cu titlu de „ipoteză de lucru“ avansăm următoarele motive: 1) din cauza salariilor extrem de mici, situaţie despre care, deja, toţi directorii S.R.I.-ului şi-au exprimat regretul că există, dar, totuşi, nici unul nu a făcut nimic pentru a fi mărite, deşi cunoşteau efectele insuficientei salarizări – ceea ce ne induce bănuiala că au menţinut această situaţie precară în mod deliberat, pentru ca, pe cale de consecinţă „naturală“, să fie redusă la minimum activitatea instituţiei, iar agenţii de influenţă, mafioţii & comp. să se mişte în voie; 2) din cauza campaniei anti-S.R.I. – care, evident, i-a speriat; 3) din cauza muncii ingrate, fără satisfacţii materiale şi morale – în contradicţie cu ceea ce afirma G. Tenet, chiar dacă se referea la C.I.A. şi nu la F.B.I., omologul S.R.I.; 4) din cauza faptului că statutul lor de ofiţer de informaţii nu reprezenta nici pe departe „o misiune fără egal în societatea românească“, precum este în cea americană sau britanică; şi, în sfîrşit, dar nu în ultimul rînd ca importanţă, 5) din cauza relaţiilor proaste pe care le vor avea cu comandanţii, despre care studenţii află de la promoţiile anterioare, deja active în S.R.I. Şi, dată fiind această fugă a cursanţilor şi a proaspeţilor absolvenţi, este de aşteptat acelaşi comportament şi din partea tinerilor ofiţeri proveniţi din A.N.I. sau recrutaţi direct din universităţi, din viaţa civilă. Iar aceştia ultimii, conform noii politici de cadre, anunţată de conducerea S.R.I.-ului, vor fi din ce în ce mai numeroşi în viitorul apropiat. În consecinţă, fluctuaţia de cadre în S.R.I. şi, în genere, în Serviciile Secrete,  va fi în creştere – concluzie-prognoză la care trebuia să ajungă şi Parlamentul, sau, măcar, Comisiile parlamentare de resort, şi să ceară o anchetă, spre a se încerca stoparea acestui proces extrem de ruinător pentru Securitatea Naţională. Oricum, fenomenul fluctuaţiei cadrelor – manifestat cel mai evident prin fuga cursanţilor şi a absolvenţilor – denotă, fără dubii, declinul activităţii Serviciilor Secrete atît acum, dar şi în proxima etapă, fapt care se răsfrînge direct nu numai asupra capacităţii de prevenire a ameninţărilor potenţiale la adresa Securităţii Naţionale, dar chiar a capacităţii de stopare a pericolelor care se produc efectiv – corupţia fiind exemplul la ordinea zilei: iar ea este cu atît mai periculoasă cu cît eradicarea ei promptă a devenit un criteriu impus pentru admiterea în N.A.T.O şi în U.E., mai ales acum, cînd se glosează pe tema terorismului.

Or, corupţia a fost, mereu, un pretext pentru a se putea respinge admiterea României în N.A.T.O., cum s-a făcut la Praga, precum la Madrid, şi, apoi, în celelalte ocazii care s-au ivit, pînă la primirea în N.A.T.O.; şi, ulterior, corupţia avea să fie un pretext pentru amînarea accederii în Uniunea Europeană. Spunem „pretext“ deoarece, am văzut, şi vom mai releva şi în cele ce urmează, corupţia manifestă perenitate şi ubicuitate mondială – ceea ce diferită este doar proporţia în care ea se află răspîndită în anumite state.

2.4. Promovarea clientelară = corupţia instituţionalizată

Mulţi oameni se întreabă de ce lucrurile merg din ce în ce mai rău în România şi de ce „înainte era mai bine“. Cauza o constituie promovările clientelare, care au dus la apariţia unei clase de borfaşi îmbrăcaţi elegant, recrutaţi din şi situaţi pe toate nivelurile socialului, fără culoare politică, şi preocupaţi doar să se îmbogăţească prin orice mijloc şi indiferent de consecinţe; dar, cea mai la îndemînă şi mai sigură cale de îmbogăţire este jefuirea patrimoniului naţional, deoarece aparţine statului – adică tuturor, ca abstracţie, şi nimănui, în mod concret! De aceea, escrocii cu „gulerele albe“ consideră că nimeni nu la va cere socoteală. Şi, deocamdată, aşa şi este.

Pentru început, facem şi cîteva clarificări terminologice, ca să nu existe neînţelegeri sau acuze că denigrăm instituţii importante ale statului sau chiar Ţara.

În Roma antică, clientelismul devenise o veritabilă plagă socială şi a fost una din cauzele decăderii Romei, fiind expresia imoralităţii care cuprinsese societatea. Deoarece sprijinul, îndeosebi politic, obţinut de un patrician de la clienţii săi se baza nu pe convingerea intimă a acestora, nu pe respectul şi aprecierea pe care o nutreau pentru patrician şi pentru doctrina sa politică, ci acel sprijin depindea exclusiv de mărimea sumei de bani plătită pentru respectivul contraserviciu. Clientelismul politic actual are acelaşi conţinut: demagogic şi/sau pecuniar. De altfel, după cum a relevat presa, chiar unele posturi de parlamentari au fost obţinute nu ca urmare a consensului de doctrină, ci au fost, pur şi simplu (dar nu prea pur), cumpărate cu zeci de mii de dolari/euro. Presa chiar a publicat, acum cîţiva ani, baremurile costurilor diverselor posturi politice: de la consilier şi la primar de comună pînă la parlamentar!

Promovarea clientelară în funcţii publice are acelaşi conţinut pecuniar şi, deci, imoral. Dar, în acest caz, periculozitatea acestui fenomen este maximă, pentru că include cel puţin două aspecte: al imoralităţii intrinseci, întrucît încalcă principiile statuate în societate, dar, mai ales, al incompetenţei. Prin vînzarea „la tarabă“ a funcţiilor publice, se ajunge la inversarea valorilor. Adică, este vorba de agresiunea axiologică în forma sa clasică, una dintre formele războiului axiologic dus împotriva României. Iar această agresiune axiologică este una dintre formele de luptă preconizate încă de Sun Tzî, în Arta războiului. În locul unui om competent, onest, patriot, este pus unul incompetent, dar care are bani să îşi cumpere postul respectiv; evident, cu bani murdari, obţinuţi prin mijloace necinstite. Promovarea clientelară este echivalentă cu corupţia instituţionalizată şi, pe cale de consecinţă, cu compromiterea conducerii ştiinţifice a societăţii, cu inducerea haosului legislativ, economic, politic, cu promovarea imoralităţii în justiţie, în politică şi în societate, cu pervertirea tinerelor generaţii, cărora li se serveşte ca model de comportament socio-politic nu munca, cinstea, onoarea, morala, asumarea răspunderii, ci, dimpotrivă, acceptarea şi practicarea anti-valorilor: lenea, laxismul, consumul de droguri, violenţa, depravarea, trădarea etc., într-un cuvînt, satanismul.

Aşadar, promovarea clientelară este cea mai gravă practică socio-politică, deoarece, promovarea unor indivizi incompetenţi, avari, inumani, arivişti şi profund necinstiţi pe posturile de conducere instituie corupţia instituţionalizată, care, la rîndul ei constituie baza criminalităţii organizate. Elocvent, în acest sens, este opinia juristului Emil Boc, la acea dată vicepreşedintele P.D., care a declarat că „forma supremă a corupţiei instituţionalizate este iniţierea de acte normative în considerentul unor persoane“, făcînd referire la facilităţile acordate lui Corneliu Iacubov. Astfel, politica P.S.D. avea, în opinia sa, „accente clientelare şi nu poate fi recunoscut ca făcînd parte din familia social-democrată“¹⁴. Mai direct spus, „forma supremă a corupţiei instituţionalizate“ este promulgarea de legi – sub forma rapidă a ordonanţelor de urgenţă, ca să nu se mai împiedice de Parlament –, valabile doar cîteva săptămîni, sau chiar cîteva zile, pentru a înlesni afacerile oneroase ale clienţilor lor politici, care depun o parte substanţială din profituri în conturi pentru partid şi, fireşte, pentru liderii lui. Numai că această „formă supremă“ nu este prezentă doar în practica P.S.D.-ului, ci şi a partidelor anterioare, care, după ce au pus mîna pe Putere, au băgat-o şi în butoiul cu miere. Un exemplu pe care Emil Boc s-a jenat să îl releve – fiindcă i-a fost partener de guvernare, iar, o vreme, şi coleg de Alianţă politică numită, culmea ipocriziei, „Dreptate-Adevăr“, dar care va deveni clasic în istoria universală a dreptului – este cazul ministrului de Justiţie Valeriu Stoica, care a dezincriminat provizoriu bancruta frauduloasă în mod deliberat spre a scăpa de închisoare clienţii politici. Acum, culmea neruşinării, după ce Valeriu Stoica a fost dat afară din P.N.L., se încearcă readucerea lui în politică, pe uşa din dos, alături de alt exclus, Theodor Stolojan, prin formarea aşa-zisului „Partid Liberal Democrat“.

Corupţia instituţionalizată duce la îmbogăţirea fără just temei a cîtorva şi la pauperizarea rapidă a marii mase a poporului.

În acest fel se creează premisele apariţiei disfuncţiilor în societate; apoi, politizarea masivă – şi, evident, clientelară – a posturilor duce la provocarea crizelor social-economice, ajungîndu-se pînă la instabilitate social-politică şi, deci, la periclitarea Securităţii Naţionale – cazul situaţiei recente crate prin demisia lui Şereş din postul de ministru al Industriei.

Cu cît prăpastia dintre bogaţi şi săraci se adînceşte mai rapid şi mai profund, cu atît mai apropiată este apariţia instabilităţii politice, chiar producerea exploziei sociale. Într-un anumit context politic intern şi internaţional, explozia socială se poate interfera cu declanşarea deliberată a conflictelor interetnice, prezentate sub forma revendicărilor economice, cultice şi sociale, dar mascate abil sub pretextul discriminărilor negative minoritare – cum procedează incontinent, U.D.M.R., prin reactivarea autonomiei aşa-zişilor „secui“. Iar, după provocarea conflictului, nu mai este nici o oprelişte pînă la cererea de intervenţie, pentru „pacificare“, a forţelor de reacţie rapidă ale N.A.T.O., chiar dacă am intrat în N.A.T.O.

2.5. Serviciile Secrete: din poliţie politică în poliţie partinică

Stupiditatea şi periculozitatea Legii nr. 187/1999 rezidă în definiţia falsă şi tendenţioasă a sintagmei „poliţie politică“, deoarece s-a adoptat o definiţie prea „largă“ (cum spun logicienii) cu scopul deliberat de a se induce confuzia între sintagma „poliţia politică“ şi „poliţia partinică“ – singura care, în mod serios şi bine intenţionat, ar trebui avută în vedere într-o asemenea lege, care, oricum, nu va avea niciodată o valenţă constructivă şi/sau morală. Dintotdeauna, în toate Ţările din lume Serviciile Secrete îşi au raţiunea fiinţării lor în aceea că sunt „poliţie“ politică, adică sprijină decidentul, conducerea politică a Statului la luarea unor decizii politice ştiinţifice, adică în conformitate cu realitatea! În situaţia cînd unele cadre ale lor comit şi acţiuni de „poliţie politică“ – în sensul ilicit, uzitat în mod curent, acum, dar, de fapt, de „poliţie partinică“, pentru a folosi corect termenii –, riscă să înfunde puşcăria. În acest sens, notoriu şi, totodată, peremptoriu, este cazul Watergate. Indivizii implicaţi în cazul Watergate au comis respectiva infracţiune la indicaţia reprezentantului partidului aflat la Putere (Richard Nixon), pentru a aduce prejudicii partidului din Opoziţie, încălcînd, astfel, principiile democraţiei şi Constituţia S.U.A. Consecinţa: Richard Nixon a fost nevoit să îşi dea demisia, cu scandalul de rigoare, iar aceia care au comis infracţiunea de pătrundere prin efracţie în sediul Opoziţiei au intrat într-una dintre foarte luxoasele închisori americane – pentru că, totuşi, în S.U.A. se respectă şi drepturile omului american, iar puşcăriaşii americani, orice s-ar zice, sunt şi ei oameni.

Respectiva acţiune a fost, în fond, tot o acţiune de „poliţie partinică“¹⁵ şi s-a sfîrşit cu acest deznodămînt dezonorant deoarece democraţia americană – despre care vorbea, laudativ, încă Alexis de Tocqueville – şi-a spus cuvîntul: încălcarea regulilor democraţiei, stipulate de legea fundamentală, Constituţia S.U.A., implică aplicarea sancţiunilor punitive de rigoare: puşcăria pe anumite termene. Ajunşi aici, trebuie să mai analizăm un aspect extrem de important al cazului Watergate, care se racordează la contemporaneitate: pătrunderea prin efracţie în sediul Opoziţiei pentru a-i planta microfoane ca să-i spionezi activitatea este echivalentă atît ca scop şi ca efect, cît şi ca faptă penală cu introducerea de „cîrtiţe“ în partidele Opoziţiei, pentru a le distruge din interior. Astfel, cazul lui Robert Philip Hanssen, „cîrtiţa“ K.G.B.-ului în F.B.I., are, pentru relaţiile „inamicale“ dintre S.U.A. şi U.R.S.S., aceeaşi semnificaţie, ca pondere şi scop: să submineze din interior statul inamic prin trădare. Or, în ordinea morală şi politică, asta este cea mai gravă greşeală, deoarece trădarea reprezintă, în toate codurile morale, vina supremă, condamnabilă în cel mai înalt grad!

Revenind la problema analizată aici – disocierea semantică între „poliţia politică“ şi „poliţia partinică“ –, referirea la decidentul politic a făcut-o, aparent paradoxal, chiar directorul S.R.I., d-l Radu Timofte: „Analizele rezultatelor concrete ale activităţii desfăşurate, privite, mai ales, prin prisma beneficiarilor, denotau o tot mai mare distanţare între complexitatea vieţii româneşti şi modul cum acestea erau reflectate în materialele de informare prezentate factorilor de decizie în stat“ (B.B.C., 15 nov. 2001, ora 21 – subl. ns.). Ajunşi aici, trebuie, totuşi, să facem două inferenţe esenţiale: 1) prin analizele sale, S.R.I. participă în mod esenţial, la activitatea politică, întrucît trebuie să furnizeze „decidenţilor în stat“ informaţiile reale, ştiinţifice şi necesare în luarea unor hotărîri corecte, în consonanţă cu realitatea, pentru a asigura o conducere ştiinţifică a societăţii; prin aceasta, S.R.I. îşi justifică bugetul (iar ofiţerii soldele) şi, totodată, îşi atestă esenţa sa, de „poliţie“ politică; 2) de vreme ce directorul S.R.I. spunea, mai explicit, în acelaşi interviu de la B.B.C., că „a moştenit de la predecesorii săi o instituţie îmbătrînită, ale cărei rapoarte şi analize pierduseră contactul cu realitatea“, conchidem, cu necesitate logică, tocmai dezinformarea practicată de S.R.I. prin „analizele şi rapoartele prezentate“ – deşi, conform legii, trebuia să informeze conducerea statului şi nu să o dezinformeze, transmiţînd informaţii false: căci, de vreme ce erau rupte de realitate, ele nu puteau fi legate decît de poveşti. Pentru că această „pierdere a contactului cu realitatea“ nu se producea prin fenomenul natural al „îmbătrînirii“, al fabulaţiei senile, ci, pur şi simplu, prin falsificarea deliberată a analizelor şi sintezelor în urma ordinelor politice dictate de partidele de la Putere, aglutinate în C.D.R., „sextetul negru“ format din P.N.Ţ.C.D., P.N.L., P.A.C., U.F.D., U.D.M.R. şi P.D. – adică a ordinelor partinice.

Prin aceasta am demonstrat – laconic, dar, cred, suficient de clar –, prin chiar afirmaţiile oficialilor responsabili şi, deopotrivă, al implicaţiilor logice, utilizarea ilicită a sintagmei „poliţie politică“ în locul aceleia de „poliţie partinică“ – singura care trebuia folosită în textul Legii nr. 187/1999 sau în textul analizelor fenomenului în cauză. Menţinerea şi utilizarea ei ilicită, mai ales în textul legii, permite escaladarea – pe bază „legală“, deşi ilicită sub aspect semantic şi, implicit, juridic – a campaniei furibunde contra fostei Securităţi, cu reverberaţii şi asupra actualelor Servicii Secrete, ca succesoare, de drept şi de fapt, ale acesteia. În fond, acesta este şi scopul abscons al respectivei campanii: satanizarea actualelor Servicii Secrete, pentru a le inhiba şi a le reduce cît mai mult eficienţa, îndeosebi a S.R.I.-ului, căci el este principalul obstacol în jefuirea Ţării.

Această calitate definitorie şi singura esenţială – de „poliţie“ politică – este relevată în toate lucrările pe această temă publicate în ultima vreme¹⁶. Serviciile Secrete sunt deturnate de la esenţa lor de poliţie politică la aceea de poliţie