Insecuritatea Securitatii Nationale Preambul

partinică din vina exclusivă a unor politicieni şi a unor înalţi funcţionari de stat – dar numiţi în posturile respective pe criterii exclusiv politice, adică clientelare¹⁷ –, care caută să transforme un serviciu public/secret al Statului într-unul al partidului aflat la Putere, încercînd chiar să legifereze acest lucru. Aceştia sunt condamnabili, iar nu ofiţerii care acţionează în serviciu comandat, sub imperiul legii. Fireşte, oricine încalcă Legea este pedepsit în virtutea faptului că „Nimeni nu este mai presus de lege“, deci inclusiv ofiţerii Serviciilor Secrete: dar acest lucru trebuie dovedit în fiecare caz în parte şi pe bază de probe, nu ca acum, cînd anatema se aruncă, ideologic şi propagandistic, asupra unei întregi categorii profesionale – şi încă una de o deosebită importanţă, după cum sublinia şi George Tenet. Adevărul este că sunt satanizate existenţa şi funcţionalitatea Serviciilor Secrete – îndeosebi a S.R.I.-ului – tocmai pentru a se lăsa cîmp liber de acţiune escrocilor interni şi/sau internaţionali, care acţionează la toate nivelurile societăţii, şi de a scăpa nepedepsiţi, mai ales cei situaţi la nivele înalte. Pentru că, am văzut, mafioţii nu au culoare politică sau naţională: ei se recrutează din şi cotizează pentru toate partidele, de la Putere sau din Opoziţie, dar care vor ajunge la Putere în cadrul exerciţiului „democratic“ al alternanţei la Putere, după cum escrocii români nu sunt mai buni sau mai răi decît mafioţii evrei, italieni, americani, greci, cehi, maghiari, ţigani şi cei de alte etnii (i-am enumerat în ordinea descrescătoare a competenţei malefice).

În urmă cu circa 35 de ani, sociologii cehoslovaci formulaseră o frază memorabilă: „Oricît ar părea de ciudat, între oameni şi informaţii se decid adesea destinele orînduirilor sociale“¹⁸. În consens cu această idee, dar poate independent de ea, istoricul Dan Zamfirescu sugera că rescrierea Istoriei unei Ţări prin prisma istoriei Serviciilor Secrete va releva în ce măsură informaţiile secrete au contribuit la schimbarea radicală a cursului Istoriei¹⁹. Şi probabil că nu riscăm prea mult dacă opinăm că este întrutotul legitim să le atribuim ofiţerilor din Serviciile Secrete parafraza laudei aduse de Winston Churchill aviatorilor în timpul „Bătăliei Angliei“: „Totdeauna, foarte mulţi oameni datorează extrem de mult unor atît de puţini luptători de pe frontul secret“.

2.6. Securitatea Română comparată cu alte Servicii Secrete

În literatura polemologică este statuat, ca un adevăr axiomatic, ideea că, dintotdeauna, Serviciile Secrete constituie o condiţie sine qua non pentru existenţa unui stat. Apoi, din istoria Serviciilor Secrete, se ştie că, de exemplu, aproape toţi marii scriitori britanici, sau, cel puţin, cei reprezentativi în literatura de spionaj, de la John Marlowe şi Daniel Defoe pînă la Julien Greene şi Ian Fleming, au fost agenţi britanici, adică au făcut spionaj „în serviciul Majestăţii Sale“ – cum sună, infatuat, titlul unui roman al lui Ian Fleming, recent apărut pe piaţă. Dar, cînd e vorba de România, Serviciile Secrete nu i-ar mai fi necesare. Unul chiar se întreba: „Ce secrete mai are România, ca să mai aibă nevoie de Servicii Secrete?!“ La fel, se menţine comportamentul schizoid al unora care, deşi acceptă că nu toţi ofiţerii fostei Securităţi pot fi puşi în aceeaşi oală, atunci cînd le convine lor aruncă imprecaţia absolută: „Securistule!“ Un nătărău chiar încropise un text cîntat, care avea şi propoziţia „Mai bine golan decît securist etc.“ Asemenea „golani“ l-au  asasinat, în decembrie 1989, pe maiorul (colonel post-mortem) Aurel Agache conform unui ritual satanist – tipic pentru omorurile comise de unguri asupra românilor în acest mileniu de „convieţuire“ –, iar acum suporterii lor le cer graţierea, pentru că, altfel, avocatul lor, Gheorghe Frunda (maghiarizat, de conjunctură, în Frunda György), ne pîrăşte instituţiilor europene.

De asemenea, deşi unii acceptă că un stat modern este de neconceput fără Servicii Secrete, nu mai vor să admită că istoria „neagră şi absconsă“ a K.G.B.-ului sau a Securităţii Române nu este mai brează decît aceea a Serviciului Secret Chinez²⁰, C.I.A., Mossad, D.S.T. etc.

Enumerăm, cu rol exemplificator, cîteva titluri.

1. Despre C.I.A. Cea mai reprezentativă lucrare tradusă la noi (dar nu singura) este cartea lui John Ranelagh, cu titlul foarte expresiv „AGENŢIA. Ascensiunea şi declinul C.I.A.“ (Editura ALL, 1997). Iar dintre materialele de presă menţionăm: Maurice Majman, „C.I.A. – 50 de ani de minciuni“²¹, în L’Événement du Jeudi (Franţa); Abdulhamit Bilici, „Radiografia unui eşec total al C.I.A.“²², în A Ksiyon (Turcia); Roger Hilsman, „Mai are C.I.A. vreun rol?“²³, în Foreign Affairs (S.U.A.), referitor la eventuala diminuare a importanţei C.I.A. după căderea „Cortinei de fier“ – oricum, a avut rolul de a captura întreaga arhivă a STASI²⁴, restituind-o cu ţîrîita – dar nu în întregime – Germaniei reunificate şi „prietene“; Mark Mulligan, „C.I.A. declasifică documente privind operaţiunile din Chille“²⁵, în Financial Times (Anglia); „C.I.A. şi războiul murdar din Guatemala“²⁶, în Le Nouvel Observateur; Cornelia Munteanu, „U.C.K. nu este o creaţie albaneză, a fost concepută de C.I.A.“ ²⁷ în Evenimentul zilei; Jean Guisnel, „Înfrîngerea suferită de C.I.A.“²⁸, în Le Point“; şi multe altele²⁹.

2. Despre Mossad. Victor Ostrovsky, Claire Hoy, Mossad, „Academia înşelăciunii“³⁰; Zeev Schiff, „Înşelătorul succes al serviciilor de informaţii“³¹, în Courrier International; Muhammed Salah, „Procuratura Generală decide în dosarul de spionaj în favoarea Israelului: Mossadul plănuia transformarea Egiptului într-o piaţă de spălare a banilor“³², în Al-Hayat (Anglia); xxx, „Perincek: «Garih a fost ucis de Mossad»“³³, în Internet; xxx, „Spioni israelieni: «Mega nu era un agent; Mega era capul»“³⁴, material din 5 sept. 2001, în Internet; xxx, „Ce este planul «Yoranim»?“³⁵, în Al-Watan Al-Arabi (Anglia), referitor la pregătirile Israelului pentru războiul global în zonă; xxx, „Ossama ben Laden şi evreul“³⁶, în Al-Watan Al-Arabi“, despre „naşul“ mafiei ruse, evreul-ucrainean Simion Moghilovici, care, cu ajutorul Mossadului, a spălat circa 15 miliarde de dolari prin Bank of New York – din care motiv a fost unul dintre înalţii oaspeţi ai Kremlinului; Muhammed Salah, „Egipt: Procuratura va dezvălui detalii despre activitatea Mossadului în Europa“³⁷, în Al-Hayat; Vladimir Alexe, „Lista neagră a lui Clinton“³⁸, despre faptul că sistemul software PROMIS a fost vîndut ilegal Mossadului, prin intermediul lui Rafi Eitan, de către Vincent Foster, consilier personal al preşedintelui Clinton; xxx, „Culisele celei mai periculoase campanii internaţionale de lichidare a Hezbolahului“³⁹, în Al-Watan Al-Arabi, despre colaborarea foarte strînsă dintre C.I.A. şi Mossad; xxx, „Mossadul în Iran“⁴⁰, în Al-Watan Al-Arabi; Eduard Said, „Israel-Palestina: Să terminăm cu logica păcii «intermediare»“⁴¹, în Courrier Internaţional; Agenţia Intelligence Online, „Ce relaţii va stabili Mossadul cu Ţările din Est?“⁴²; xxx, „O mie de experţi în domeniul tehnologiei de vîrf solicită încadrarea în Mossad“⁴³, în Asharq Al-Awsat (Anglia); Jean-Paul Ney, „Un reporter în inima Mossadului“⁴⁴; Teşu Solomonovici, „Mossadul poate să fie păcălit? Uite că se poate“⁴⁵, col. (r.) George Dobaşi, „Siguranţa naţională a României este în pericol“⁴⁶, despre implicarea C.I.A. şi a Mossadului în sustragerea de documente secrete din arhivele României. În încheiere la tema Mossad, minisinteza cu titlul elocvent, „Acolo unde preşedinţii sunt terorişti “, făcută de iranianul O. Souresrafil: „(…) Israelul deţine cel mai mare număr de spioni deveniţi politicieni. De exemplu, Yigal Aron, ministrul de externe al lui Rabin, a condus grupul paramilitar Palmak. Menahem Begin a fost cîndva şeful grupării teroriste ilegale israeliene «Irgun». În anul 1972, Benjamin Netanyahu şi Ehud Barak au luat parte la atacarea avionului deturnat aparţinînd Liniilor aeriene Sabena la Tel Aviv. Această operaţie a fost condusă de nimeni altcineva decît de Moshe Dayan. Şi, în ciuda reputaţiei sale de serviciu extraordinar, Mossadul a avut parte şi de înfrîngeri şi momente penibile.

Doi directori ai Shin Beth-ului au fost demişi, iar Ezer Harel a demisionat din funcţie ca urmare a neacceptării de către Ben Gurion a planurilor de asasinare a oamenilor de ştiinţă care au sprijinit programul egiptean de producere a rachetelor balistice.

Levi Zamir a fost pe punctul de a-şi pierde funcţia cînd, în cadrul unei misiuni vizînd asasinarea lui Hassan Salameh, doi agenţi ai săi au ucis un chelner în Norvegia“ (…)⁴⁷. Despre cei cinci spioni israeliţi care au acţionat, acum cîţiva ani, în Elveţia, avînd paşapoarte canadiene, dar care, evident, erau nişte falsuri „autentice“, s-a scris şi în presa noastră, aşa că nu mai revenim asupra lor.

Toată faima Mossadului, pe care o presă interesată nu încetează să o întreţină, s-a veştejit profund şi iremediabil odată cu asasinarea premierului Yitzhak Rabin, căci, prin asta, s-a demonstrat că Mossadul a fost (şi) a rămas tot o poliţie partinică, pusă în slujba partidului sionist extremist: căci, imediat ce Rabin a încercat să se racordeze la realitatea istorică şi, deci, să vrea să se înţeleagă cu palestinienii, fiindcă au şi ei dreptul la un stat, el a fost asasinat de un izraelit extremist, care a penetrat cu mare uşurinţă – cu prea mare uşurinţă ca să nu fie suspectă – garda premierului. Or, dacă Serviciile Secrete izraeliene nu sunt în stare să îşi protejeze premierul, la ce bun să se gloseze pe infailibilitatea lor?! Doar ca să îi sperie pe alţii, cu „mîna lungă a Mossadului“⁴⁸, cum sună titlul unei cărţi propagandistice?! Iată că, în cazul asasinării lui Yitzhak Rabin, Shin Beth-ul şi Mossadul au avut mîinile scurte, dar şi „legate“, şi „nu au putut“ să-l prindă pe asasin înainte să îl împuşte, de foarte aproape, tocmai pe premierul Israelului!

Oricum, prietenia tradiţională dintre S.U.A. şi Israel –  şi, în plan instituţional-informativ, dintre C.I.A. şi Mossad – a fost „cimentată“ de evreul-american Jonathan Jay Pollard, care a fost unul dintre cei mai productivi spioni, în favoarea Israelului şi contra S.U.A., în favoarea căruia intervenise – e-adevărat, inutil – chiar şi premierul Yitzhak Rabin⁴⁹.

3. Cît despre F.B.I.⁵⁰, teribilul şi, în aceeaşi măsură, epatantul (auto)atac din 11 septembrie 2001 i-a spulberat legenda la fel de brusc cum s-au prăbuşit cele două turnuri W.C.T. Oricum, atît înainte, cît şi după atac, au apărut diverse materiale de presă nu doar deloc măgulitoare, ci chiar acuzatoare: Muhammad Saleq, „Washingtonul recunoaşte că a fost avertizat înaintea atentatului din Yemen“⁵¹, în Asharq Al-Awsat (Anglia); Maurizio Molinari, „Spionul care a umilit F.B.I.-ul“⁵², în La Stampa (Italia); „Declaraţia directorului F.B.I., Louis Freeh, cu privire la arestarea agentului special F.B.I. Robert Philip Hanssen“⁵³; John F. Harris şi David A. Vise, „De partea cui este F.B.I.-ul? De partea Casei Albe sau a lui însuşi?“⁵⁴, în International Herald Tribune (S.U.A.). Ca să nu mai spunem şi de faptul că John Edgar Hoover, care a condus F.B.I.-ul aproape o jumătate de secol, a fost poponar – dar unul mascat, căci, pe atunci, era, desigur, un fapt cu totul reprobabil şi nu era, invers, ca acum, un motiv de laudă!

4. Cazul Marc Rich – punct de concentrare a Serviciilor Secrete

În presa din România, despre Marc Rich s-au scris lucruri elocvente încă din 1992, pentru că făcuse, la PetroMidia-Năvodari, afaceri foarte profitabile pentru el, dar păguboase pentru România, prin „regimul preferenţial pe care guvernul Roman i l-a creat“. Pentru înţelegerea corectă a situaţiei, sine ira et studio, mai ales în contextul internaţional actual, cînd palestinienii atacă cu cîte un om-kamikaze, iar israelienii contracarează cu toată armata, dotată cu armament ultramodern american, supunem atenţiei cititorului un articol din 1992, pe care, dată fiind valoarea sa istorică anticipatoare, trebuie să îl reproducem în întregime. Deoarece el conţine, in nuce, toate nenorocirile căzute, ulterior, asupra poporului român, ca urmare a coruperii, prin puterea banului, a majorităţii clasei politice, a multor funcţionari înalţi din clasa „gulerelor albe“ formată în socialism, deveniţi reprezentanţi – precum acel Stoica Florian, incriminat în articol – ai aşa-zişilor „investitori strategici“, cei mai mulţi nişte escroci de calibrul lui Marc Rich sau mai mic.

„Midia Năvodari – o fraudă mondială?

Avertizam acum cîteva săptămîni pe cititori că unul dintre cei mai doriţi oameni din Statele Unite ale Americii, doriţi de poliţie, bineînţeles, este d-l Marc Rich. Afacerist cunoscut în toată lumea şi condamnat în S.U.A. pentru evaziune fiscală şi alte 60 de infracţiuni. Totuşi, nu oferă guvernul american 750.000 dolari pentru prinderea lui Marc Rich doar ca să i se uite cu duioşie în ochi. Ei, bine, cu cine putea guvernul Roman să încheie o afacere, care să ne păgubească zilnic cu 10 pînă la 20 de dolari pe fiecare tonă de ţiţei prelucrat? Cu MARC RICH. Nu e vremea pamfletelor, ci a adevărurilor cît mai seci şi mai grăitoare prin ele însele. Iată, aşadar, cum stau lucrurile!


Societatea Comercială PETROMIDIA S.A., recunoscută drept cea mai modernă şi nouă capacitate din ţară, cu un patrimoniu ce valorează peste 13 15 miliarde, intenţionează ca, în cel mai scurt timp, să constituie o societate mixtă cu participare de capital străin. În acest scop, începînd din anul 1990, în baza tratativelor purtate cu firma „MARC RICH“ şi aprobării guvernului (Hotărîrea nr. 1263 din 08.12.1990), PETROMIDIA S.A. a încheiat un contract de cooperare, ca o fază intermediară în derutarea acţiunii respective. În esenţă, contractul prevede valorificarea unei linii de credit de 50 de milioane  dolari S.U.A. pentru modernizarea şi retehnologizarea instalaţiilor din rafinărie, excluzîndu-se cele petrochimice. Pînă în prezent, din suma respectivă, partenerul străin a investit 12 milioane dolari şi a acordat asistenţă tehnică necesară la PETROMIDIA S.A.

În legătură cu derularea contractului de cooperare, se poate menţiona că partea română a înregistrat importante pierderi materiale, chiar valutare. Potrivit opiniilor specialiştilor în materie, dată fiind situaţia financiară precară în care se găseşte PETROMIDIA S.A., circa două miliarde de lei datorii către statul român şi un milion de dolari lunar, ce reprezintă rata pentru rambursarea creditului acordat de partenerul străin, soluţia preconizată a fi adoptată, de constituire a unei societăţi mixte cu „MARC RICH“, nu este de natură să ducă la rentabilizarea platformei petrochimice Midia. Dimpotrivă, această acţiune va duce la falimentarea PETROMIDIA S.A. şi achiziţionarea de către MARC RICH, recunoscut pe plan mondial ca un partener de afaceri deosebit de periculos şi versat. Pentru realizarea acestui deziderat, firma „MARC RICH“, prin acordarea de împrumuturi succesive, intenţionează obţinerea majorităţii acţiunilor de la Midia, iar, pe de altă parte, poate prelucra ţiţei cu eforturi minime, procurat din fosta U.R.S.S. şi Orientul Apropiat. Aceste concluzii sunt puse în evidenţă şi de faptul că, în anul 1991, PETROMIDIA S.A. a avut de prelucrat circa 800 mii tone ţiţei în sistem „processing“, însă activitatea desfăşurată nu a fost rentabilă părţii române (menţionăm că pierderile lunare înregistrate pe tona de ţiţei erau între 0-20 dolari). Ponderea cea mai mare la cheltuielile efectuate o reprezintă cele ale energiei electrice şi termice, care, în prezent, se ridică la aproape 10 dolari pe tona de ţiţei procesat. La acestea se adaugă şi valoarea consumului suplimentar de energie (4MWh) pentru asigurarea apei industriale şi menţinerea corespunzătoare a nivelului pînzei freatice, avînd în vedere că PETROMIDIA S.A. de află într-o zonă lacustră.

Toate acestea, societatea comercială respectivă şi „MARC RICH“ au încheiat un nou contract, avantajos firmei străine, de prelucrare în cursul anului 1992 a unei cantităţi de 3 milioane tone ţiţei, în schimbul unei taxe de 14,75 dolari pe tonă, care reprezintă doar aproximativ 50 la sută din totalul cheltuielilor efectuate de parte română. Totodată, dat fiind capacitatea rafinăriei de 3,5 milioane tone anual, procesarea unei cantităţi de 3 milioane va limita drastic ţiţeiul pus la dispoziţie de statul român (maximum 500 mii tone), neputîndu-se asigura funcţionarea continuă a instalaţiilor din petrochimie, cît şi a materiilor prime altor agenţi economici din ţară (cele de prelucrare a maselor plastice, de producere a cauciucului sintetic, firelor şi fibrelor sintetice).

În altă ordine de idei, atît la PETROMIDIA S.A., cît şi în alte acţiuni de cooperare, „MARC RICH“ a adoptat o strategie de obţinere a unor profituri maxime şi imediate, cu eforturi materiale modeste (creditul acordat este numai de 50 milioane dolari, faţă de patrimoniul în valoare de peste 15 miliarde lei de la PETROMIDIA S.A.), fără a ţine seama de interesele părţii române. Această idee este susţinută şi de modul de acţiune al firmei „MARC RICH“ în luna iulie 1991, cînd a încercat încheierea unui contract pentru achiziţionarea din România a patru mii tone concentrate colective de plumb-aur-zinc-argint, la un preţ de 280 dolari pe tonă, marfă ce urma să fie vîndută cu peste 500-700 dolari. Mai mult. Deoarece cunoştea că ţara noastră se confruntă cu mari greutăţi în asigurarea economiei şi populaţiei cu gaze lichefiate (aragaz), propilenă şi păcură, „MARC RICH“ a impus ca acestea să se vîndă numai în valută, în condiţiile pieţii mondiale, deşi produsele se realizau cu eforturi materiale deosebite din partea PETROMIDIA S.A. (în unele situaţii surplusul de gaze a fost ars la faclă, cum s-a întîmplat cu peste 30 tone în zilele de 5 şi 6 august 1991).

Pe de altă parte, nici activitatea de modernizare şi retehnologizare a instalaţiilor din rafinărie (ce trebuia încheiată la sfîrşitul anului 1991) nu s-a desfăşurat în conformitate cu angajamentele luate de „MARC RICH“ (începerea lucrărilor cu aproape o lună mai tîrziu, livrarea necorespunzătoare a unor echipamente ce au necesitat remedieri şi înlocuiri, întîrzieri în întocmirea unor proiecte de execuţie etc.). Ca urmare, instalaţiile fiind oprite, în trimestrul întîi din 1992, nu se poate procesa cantitatea repartizată de un milion tone ţiţei, cu consecinţele ce decurg din aceasta, inclusiv aflarea în şomaj tehnic a 800 angajaţi, cu perspectiva de a ajunge la un număr de aproape 1500. Mai mult decît atît, specialiştii străini (polonezi, cehi, francezi etc.) angajaţi în acţiunea de rentabilizare a PETROMIDIA S.A. nu provin din cadrul unor firme şi ţări cu tradiţie în domeniul prelucrării petrolului, existînd posibilitatea ca lucrările executate de aceştia să nu fie la nivelul performanţelor mondiale. De fapt, şi condiţiile de serviciu (fiecare are secretară, xerox, birou, maşină şi şofer la dispoziţie), cît şi cele în afara programului de lucru (participarea zilnică la mese protocolare, plimbări turistice împreună cu însoţitori etc.), sînt toate plătite din banii destinaţi retehnologizării.

Specialiştii în domeniu apreciază că, în conformitate cu Hotărîrea Guvernului nr. 1263 din 08.12.1990, firmei elveţiene i s-au oferit numai avantaje preferenţiale, în dauna altor firme străine (actul respectiv se referă doar la cooperarea firmei elveţiene cu PETROMIDIA S.A.), chiar şi în cazul constituirii de către acestea a unei societăţi mixte cu investiţie de capital; spre exemplu, lui „MARC RICH“ i se acordă «prioritate la condiţii egale cu alţi parteneri» (art. 5). Recent, prevalîndu-se de această situaţie, „MARC RICH“ s-a gîndit şi la o reţea de distribuţie a produselor realizate la PETROMIDIA S.A., acţiune prin care încearcă monopolizarea pieţei de desfacere, în prezent deţinută de stat, a benzinei, motorinei, uleiurilor, gazelor lichefiate (aragaz) şi altele, existînd pericolul practicării unor preţuri de conjunctură, în funcţie de necesităţile stringente ale populaţiei şi agenţilor economici. În acest sens, a purtat tratative cu societăţile comerciale PECO Constanţa, Buzău, Piatra Neamţ şi Suceava, în vederea înfiinţării de societăţi mixte, impunînd condiţiile similare celor de la PETROMIDIA S.A., şi anume de a se acorda firmei elveţiene clauza privind «dreptul de primul şi ultimul refuz» în eventualitatea unei vînzări de patrimoniu sau intenţia cooperării cu altă firmă străină. Interesul deosebit al lui „MARC RICH“ în acest domeniu de activitate este pus în evidenţă de faptul că, în baza protocoalelor de cooperare, încheiate cu societăţile respective, deja s-au individualizat staţiile de distribuţie a produselor petroliere şi cele de îmbuteliere aragaz ce urmează a fi incluse în cadrul societăţii mixte.

Avînd în vedere că MARC RICH, cunoscut om de afaceri în toată lumea, a fost condamnat în S.U.A. pentru evaziune fiscală şi a desfăşurat o politică economică internaţională în forţă, eludînd în dese situaţii legile americane, motiv pentru care guvernul S.U.A. oferă 750 mii dolari în vederea prinderii, în rîndul angajaţilor de la PETROMIDIA S.A., a specialiştilor din petrochimie şi a altor persoane din străinătate, se manifestă neîncredere în legătură cu desfăşurarea corectă a acţiunilor de cooperare.

Aşa de exemplu, un cetăţean american de origine greacă, preşedinte de firmă, ce a întreţinut relaţii de afaceri, în anii anteriori, cu fostul director al Întreprinderii de Comerţ Exterior, PETROL-IMPORTEXPERT, STOICA FLORIAN, în prezent reprezentantul firmei „MARC RICH“ în România, a afirmat că «românii trebuie să fie foarte atenţi cu afacerile, întrucît STOICA FLORIAN a intermediat o afacere între România şi „MARC RICH“ din care partea română poate ieşi păgubită». De fapt, el încearcă «a-şi extinde oneros tentaculele şi asupra Combinatului Petrochimic Midia», pretîndu-se «la asemenea procedee» ce «îi pun sub semnul întrebării onorabilitatea, respectabilitatea şi bunele intenţii», mijloace caracteristice de «speculant imobiliar şi urmărit în S.U.A. pentru evaziune fiscală».

De ce acestea toate? I-a fost milă domnului ROMAN de MARC RICH? Milă să se numească regimul preferenţial pe care guvernul Roman l-a creat partenerului străin? Milă să fie jefuirea ţării cu acordul şi la indicaţia guvernului Roman? Cunoaşte domnul Stolojan situaţia? Repetăm, nu e vremea pamfletelor. Nu ne trebuie decît ştiri corecte. Pretindem un răspuns clar la întrebarea în favoarea cui este spoliată România? Cine e vinovat? Ce crede actualul guvern că trebuie întreprins pentru ca dezastrul acesta să înceteze? Cum ne vom recupera pagubele? Cît timp se va mai îngădui unor bande de tîlhari să prade România? Nu simte chiar nimeni responsabilitatea că, în vreme ce acest popor nefericit suferă de inimaginabile lipsuri şi privaţiuni, bogăţiile ţării sînt puse la îndemîna escrocilor internaţionali de către iresponsabilul premier Roman şi de către oamenii săi? Pînă cînd? ESCU“⁵⁵.

Acesta este, in extenso, articolul, pe care trebuie să îl studiem cu multă atenţie. Pînă să facem analiza conţinutului său, trebuie să relevăm, iniţial, contextul istoric, forma şi orice alte indicii care, prin semnificaţia lor, ne-ar ajuta să discernem adevărul.

Astfel, autorul articolului este un anume „Escu“. Evident, nu provine de la Andre-escu sau Berevo-escu, sau Corn-escu, Păun-escu, Pop-escu etc., etc. E vorba de un pseudonim. Dacă Adrian Păunescu a fost nevoit să apeleze la această formă, neuzitată în revista lui, înseamnă că în spatele pseudonimului se află un autor care vrea să rămînă secret. Apoi, ţinînd cont de stilul, de gramatica neîngrijită, pe alocuri, se poate presupune că textul provine de la Serviciile Secrete (unde, după cum s-a relevat în presă, gramaticii nu i se acordă prea mare importanţă; probabil pentru că nu constituie o ameninţare la adresa siguranţei naţionale, şi, deci, nu este studiată cu atenţie). În acest sens pledează şi bogăţia informaţiilor. Or, fiind vorba de activitatea oneroasă a unui străin pe teritoriu României, este evident că articolul ar putea reflecta demersurile informative a principalelor Servicii Secrete ale Ţării: S.R.I. şi S.I.E.

Fiindcă este cetăţean american, urmărit în S.U.A. pentru circa 60 de delicte, în mod sigur era urmărit de F.B.I. Întrucît, însă, fugise din ţară spre a se sustrage anchetei şi a scăpa de pedeapsă, era urmărit şi de C.I.A. Dar, pentru că se stabilise în Elveţia, ţară neutră, iar cazul lui era notoriu, nu putea să nu fie şi sub supravegherea Serviciilor Secrete elveţiene.

Mai mult. Cum Marc Rich este, de origine, jidan, şi, după cum arată Victor Ostrovsky, în cartea sa, de răsunet, Mossad – „Academia înşelăciunii“, prin toate legile lor religioase şi laice, evreii din toată lumea sunt obligaţi să sprijine informativ Mossadul; aceasta, arată Victor Ostrovsky, şi explică numărul mic al ofiţerilor Mossadului: micimea numerică este compensată, eficient, de extraordinar de marea şi competenta reţea informativă formată, practic, din toată diaspora jidănească, răspîndită în toată lumea. Asta înseamnă că Marc Rich este sprijinit de şi se sprijină pe Mossad. Dar, Petre Roman este evreu-român, ba chiar „os de ardelean prin nevastă-sa“, şi, ca atare, trebuia să îl spijine pe Marc Rich şi, implicit, să sprijine Mossadul.

Aşadar, în jurul lui Marc Rich se învîrtesc Serviciile Secrete din cel puţin patru ţări: România, S.U.A., Israel şi Elveţia; deci, minimum 8 (opt!) servicii secrete, dacă luăm în considerare măcar serviciul secret intern şi cel extern din fiecare ţară. Într-o încîlceală aşa de mare de interese contradictorii, S.R.I.-ul, care trebuia să apere interesele interne ale României, fără îndoială că putea fi excedat de situaţie. De fapt, apariţia, în revista Totuşi, iubirea, a materialului de mai sus atestă, după opinia noastră, tocmai această neputinţă de a face faţă situaţiei: articolul analizat – în fond, o veritabilă sinteză informativă referitoare la activitatea ilegală din anii 1990-1991 – reflectă ineficienţa demersurilor anterioare făcute de Serviciile Secrete Române de a stopa acţiunea pernicioasă a lui Marc Rich. Iar această ineficienţă era cauzată tocmai de protecţia acordată de coreligionarul său, premierul român Petre Roman, incriminată public de articol; pentru că, de vreme ce s-a ajuns la difuzarea în presă a materialului, este de natura evidenţei că difuzarea sa secretă, conform Legii siguranţei naţionale, nu şi-a atins scopul şi s-a sperat că, prin divulgarea publică a sabotajului comis de Marc Rich, i s-ar fi putut stopa efectele. Deşartă iluzie! Doar se precizează în material: „Avînd în vedere că Marc Rich (… ) a desfăşurat o politică economică internaţională în forţă, eludînd în dese situaţii legile americane, motiv pentru care a fost condamnat în S.U.A. pentru evaziune fiscală“. De vreme ce nu au putut să „îl prindă“ F.B.I.-ul şi C.I.A., ar fi putut să îl jeneze cu ceva S.R.I.-ul pe Marc Rich, „cunoscut om de afaceri în toată lumea“, din moment ce prim-ministrul român Petre Roman îi acorda regim privilegiat?! Evident că nu! Dar, dacă, doar „în vederea prinderii lui, guvernul S.U.A. oferă 750 mii dolari“, înseamnă că  Marc Rich valorează mult mai mult. De fapt, de aceea Serviciile secrete străine se învîrt în jurul lui ca muştele la fecale. Pentru că Marc Rich este omul care face, „din nimic“, bani mulţi şi, mai ales, bani necontabilizaţi. Căci aceasta înseamnă că „a fost condamnat în S.U.A. pentru evaziune fiscală“, la fel ca Al Capone: că face bani „murdari“. Or, cît vor fi fiind ei de murdari, „banii nu put“. Într-adevăr, cum se ştie, încă împăratul Vespasian, pentru a mai umple finanţele goale ale statului, pusese taxe pe privatele publice (numite, de aceea, şi vespasiene sau closete); cînd fiul său i-a reproşat că, prin respectivul impozit, compromite „imaginea“ autorităţii Imperiului Roman, Vespasian i-a replicat: „Pecunia non olet!“ Banii nu miros! De aceea Marc Rich era sprijinit şi de Mossad, căci banii lui aveau căutare peste tot, indiferent că erau bani „negri“, fiindcă se pricepea să îi „spele“. Lui Muhammed Salah nu i-a fost teamă să clameze în publicaţia arabă în Al-Hayat, care apare în Marea Britanie: „Procuratura Generală decide în dosarul de spionaj în favoarea Israelului: Mossadul plănuia transformarea Egiptului într-o piaţă de spălare a banilor“ (subl. ns. – V.I.Z.)⁵⁶. De altfel, cum am mai arătat, cu „albirea“ banilor murdari se ocupa şi şeful mafioţilor din Federaţia Rusă, evreul-ucrainean Simion Moghilovici, care, cu ajutorul Mossadului, a spălat circa 15 miliarde de dolari prin Bank of New York. Şi, dacă era implicată Bank of New York, însemna că trebuia să fi ştiut şi C.I.A. Iar, în ultima vreme, chiar filmele americane au început să introducă, cu lejeritate, în scenariile lor, dialoguri despre acţiunile murdare ale C.I.A. Ca să nu mai vorbim de presa americană sau internaţională.

Este adevărat că Securitatea română repurtase multe succese contra C.I.A., descoperindu-i, printre altele, chiar antena din România – ceea ce înseamnă un mare eşec pentru C.I.A. De aici şi marea ranchiună americană, concretizată în sloganul „Jos Securitatea!“, declamat, cu furie – ca reflex al spaimelor, încă actuale, redate de cartea „Celor 13 care au speriat N.A.T.O.“ –, de James Baker în vizita-agresiune pe care i-a făcut-o, în ianuarie 1990, preşedintelui României, Ion Iliescu⁵⁷. Aceste spaime sunt dezvăluite prin escaladarea scandalului foştilor „securişti“, cu ocazia promisiunii-păcăleală a primirii României în N.A.T.O. la Praga, în noiembrie 2002: N.A.T.O. a impus condiţia eliminării foştilor ofiţeri ai Securităţii din viaţa publică, pe motiv că au spionat N.A.T.O., deşi, atunci, eram parteneri, şi, deci, făcusem pace; pace care era respectată de România, cel puţin pentru că Serviciile Secrete ale României au fuseseră, practic, spulberate; pace menţinută de România, deşi, între timp, N.A.T.O. nu şi-a întrerupt niciodată spionajul contra României, practicat prin cel mai insidioase forme.

În deceniul scurs, între timp, pentru a-şi mai salva o parte din averea din S.U.A., Marc Rich s-a despărţit de soţia sa. Respectivul divorţ i-a mărit marja de manevră în S.U.A., prin intermediul ex-soţiei sale, care, astfel, fiind „independentă“, acţiona singură, dar, în realitate, reprezentînd interesele lui Marc Rich. Astfel, fosta doamnă Marc Rich a participat la sponsorizarea campaniei electorale a lui Bill Clinton, în nume propriu, dar, fireşte, cu banii lui Marc Rich.

Totuşi, de la Vespasian pînă acum, realitatea istorică s-a mai schimbat puţin, iar banii „murdari“ au miros: oricît ar fi ei de „spălaţi“, banii au mirosul corupţiei. Dacă Marc Rich a reuşit să corupă, prin „sponsorizare“, Administraţia americană – care, iată, acum, prin Madeleine Albright, Christopher Smith, Alfonso d’Amato, Michael Guest ş.a., ne dă lecţii de moralitate şi ne incriminează neîntemeiat, silind guvernul obedient al lui Adrian Năstase să dărîme statuile Mareşalului Ion Antonescu şi să introducă, în învăţămînt, lecţii despre aşa-zisul holocaust –, evident că i-a fost mult mai lejer să corupă mulţi oficiali din România atît pe vremea premierului Petre Roman, cît şi ulterior.

După un deceniu, subiectul revine în presa română, iar ziariştii capătă curaj. Eva Galambos şi Daniel Munteanu anunţă: „Controversatul miliardar Marc Rich, din nou în vizorul justiţiei americane“⁵⁸, referindu-se la scrisoarea lui Shabtai Shavit, directorul de atunci al Mossadului, către William Clinton, prin care îi cerea să-l graţieze pe marele mafiot Marc Rich, urmărit de Justiţia S.U.A. pentru evaziune fiscală şi cele circa 60 de capete de acuzare, amintite anterior; cum diabolicul escroc cotizase la campania lui Bill Clinton, acesta, băiat milos, l-a graţiat, în ultima zi a mandatului său, acţiune „justiţiară“ prin care a provocat un mare scandal în S.U.A.; Gabriela Anghel informează despre „Miliardarul de la Ville Rose suspectat de spionaj“⁵⁹ – adică despre acelaşi Marc Rich. Iar Horia Tabacu scrie un material, sub un titlu romanţios, dar deloc măgulitor, referitor la „Viaţa şi escrocheriile lui Marc Rich“⁶⁰.

Pe de altă parte, colaborarea C.I.A.–Mossad trebuie admisă din premise, chiar fără să mai fi citat, anterior, titlurile respective. Dată fiind această legătură inextricabilă, ce ar mai fi putut face S.R.I.-ul contra lui Marc Rich, fără „să îi fi dat, peste mîini“, Petre Roman, cînd era premier, iar, ulterior, alţii, manevraţi din umbră, de cercuri oculte de putere?!

Evident, dacă am extinde cercetarea bibliografică, am lungi lista pe mai multe zeci de pagini. Dar, chiar din această enumerare sumară, reiese că, în comparaţie cu respectivele Servicii Secrete străine, Securitatea Română era o doamnă; cam pricăjită, dar o doamnă; fireşte, mai puţin etapa din perioada de ocupaţie iudeo-sovietică, ocupaţie cauzată de „corectitudinea politică“ a lui Winston Churchill şi D. Roosevelt. Cît despre S.R.I., credem că am putea spune, fără să riscăm prea mult, că este, cam în aceeaşi proporţie, tot aşa cum sunt absolventele de la A.N.I.: fete mari!

3. Ameninţări contemporane

3.1. România – Ţară ocupată pentru ofiţerii S.R.I.

În schimb, despre cadrele Serviciilor Secrete româneşti nu se poate vorbi şi scrie decît în negru: satanizarea lor are, evident, scopul descurajării ofiţerilor şi a civililor care intenţionează să se angajeze acolo şi, în consecinţă, al diminuării funcţionalităţii acestor Servicii.

Nu este de mirare că, aşa cum am afirmat în studiul publicat în volumul Congresului de Sociologie din 14-16 decembrie 2000, după permanenta şi agresiva campanie mediatică dusă împotriva lor, ofiţerii români de informaţii (din S.R.I., M.Ap.N., M.I. etc.) trăiesc în propria lor Ţară ca într-o Ţară ocupată. În acest sens, aserţiunea avea să fie confirmată, oficial, chiar de către deputatul Ion Stan, preşedintele Comisiei comune parlamentare de control al S.R.I., care a recunoscut că, „în prezent, nu se asigură nici un fel de protecţie pentru ofiţerul de informaţii“⁶¹ (subl. ns. – V.I.Z.). Deci, în propria sa Ţară, ofiţerul român de informaţii, deşi este militar, nu este protejat nici de lege şi, ca atare, nici de directorul S.R.I., căci el însuşi nu are baza legală. Iar Legea statutului ofiţerului de informaţii, care trebuia discutată şi aprobată în procedură de urgenţă inclusiv anul trecut (adică în 2001 – n.n., V.I.Z.), a fost amînată din nou, sine die – deşi de această lege depindeau multe, în primul rînd, redobîndirea încrederii ofiţerilor în ei înşişi şi în cei care-i conduc, şi, apoi, creşterea salariilor, cu implicaţiile pe care le-am relevat.

Dacă lucrătorilor de la salubritate li se plăteşte „spor de ruşine“, dacă judecătorii şi procurorii primesc „spor de şedinţă“ pentru că fac ceva pentru care sunt, deja, salarizaţi, dacă, tot ei, primesc „spor de praf“ pentru că se întîmplă să răstoarne, din greşeală, dosarele, prăfuite de cît nu umblaseră în ele, primesc „spor pentru cărţile profesionale cumpărate“ şi încă multe alte sporuri pentru a fi descurajaţi în a nu se lăsa mituiţi, atunci, în mod necesar, ofiţerilor din Serviciile Secrete trebuie să li se dea „spor pentru că sunt hingheriţi“, „spor pentru trageri cu armamentul în poligon“ – pentru că este stresant să te antrenezi să împuşti (în caz de necesitate) pe cineva, încălcîndu-i, astfel, „dreptul“ individului de comite infracţiuni grave –, „spor pentru trageri cu pixul în cei care ameninţă siguranţa naţională“ – pentru că există riscul ca cel pe care „l-a băgat în cerneală“ să afle şi să treacă la represalii etc., după cum a relevat presa de multe ori, de exemplu, în cazul căpitanului (rez.) Constantin Alexa.

Corolarul imploziei Serviciilor Secrete este explozia fenomenului corupţiei pe toate palierele socialului: de la cel mai umil slujbaş pînă la înalţii magistraţi şi funcţionari de stat – fireşte, inclusiv în interiorul Serviciilor Secrete, căci neputinţa asigurării protecţiei societăţii, în general, implică neputinţa realizării protecţiei interne, în special. Este corolarul, dar, evident, cauza principală este alta: şi anume, nu sărăcia populaţiei – cum se glosează frecvent –, ci sărăcirea, pauperizarea ei deliberată şi, îndeosebi, a anumitor categorii profesionale care o duseseră bine şi chiar foarte bine înainte de 1989 şi, deodată, după începerea devalorizării artificiale şi programate a leului, au devenit din ce în ce mai sărăcite, după ce se învăţaseră cu binele. Această devalorizare planificată cu „20 de lei pe zi“ – pe care, în studiul Ubicuitatea războiului axiologic⁶², publicat în decembrie 2000, o denunţasem, în mod expres, ca fiind „devalorizarea continuă şi artificială a leului în raport cu dolarul“, o „agresiune practicată consecvent“ – a fost, culmea ipocriziei, dezavuată, ulterior, de aceiaşi brokeri sibieni care o „aranjaseră“ pînă acum: „Se confirmă, astfel, prognozele privind o mai mare libertate a pieţei, în sensul părăsirii scenariului de «plus 20 de lei/zi», al ultimilor ani şi înregistrării unor fluctuaţii reale. Chiar F.M.I. a recomandat, de curînd, ca, din 2002, fluctuaţiile pieţei valutare să nu mai fie  «regizate», ca pînă acum“⁶³, pentru că se încalcă principiile economiei de piaţă. Curios este faptul că această regizare a fost, totuşi, acceptată, tacit, chiar de F.M.I., timp de 12 ani, şi continuă să o accepte – în stand by –, pentru că respectivii brokeri, acum, doar au mărit variaţiile devalorizării, ca să îi dea o glazură de „joc al pieţei“, dar nu au încetat regizarea. Evident, devalorizarea economiei naţionale prin devalorizarea leului în funcţie de cursul leu/dolar (sau, mai recent, de euro) este cea mai penetrantă, mai eficientă şi mai „morală“ formă de război economic⁶⁴, fiindcă este făcută cu acceptul victimei. Oricum, este îmbucurător faptul că, după mai multe alegaţii contra F.M.I.-ului, făcute în publicaţiile româneşti oneste, unele ziare au început să aibă şi ele curaj şi să etaleze titluri ca acesta din Naţional: „Memorandumul F.M.I., sau cum se programează sărăcia în România“⁶⁵. Ba, Horia Alexandrescu, directorul ziarului Independent – caracterizat de unii publicişti drept cel mai obedient ziarist  –, a şi-a permis îndrăzneala să scrie un editorial cu titlul „F.M.I., măcar un pic, ciocu’ mic!“ Trebuie să admiteţi că, pe vremea lui Victor Ciorbea la braţ cu Karen Fogg (acuzată, ulterior, de presa din Turcia, de spionaj!), Horia Alexandrescu nu ar fi scris aşa ceva.

Pe lîngă faptul că sărăcia populaţiei a devenit un lait-motiv al presei de toate culorile, atestarea ştiinţifică a involuţiei calităţii vieţii şi, în mod expres, a sărăcirii continue şi programate a populaţiei a făcut-o, în studiile sale, Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii, care e departe de orice părtinire politică – spre deosebire de Institutul Naţional de Statistică, suspectat, din start, de partizanat oficial, guvernamental; aşadar, partinic. Iar în categoria sociologică de populaţie sunt incluse şi categoriile sociale care ocupă o poziţie meritocratică, deci care cer de la societate o recunoaştere efectivă a calităţilor lor profesionale şi politice. Or, involuţia statutului lor, marcată de incapacitatea lor pecuniară de a realiza un consum prin care să-şi poată reproduce forţa de muncă a lor şi a familiilor lor – ca să nu mai vorbim de „consumul de prestigiu“, care ar fi un lux de-a dreptul sfidător în ochii nenumăraţilor dezmoşteniţi ai tranziţiei, adică în ochii a două treimi din populaţia sărăcită a României –, este resimţită de aceste categorii sociale ca o puternică frustrare. Această decădere a statutului lor socio-profesional, prin degradarea de la o chenzină la alta a salariului lor, le face victime potenţiale ale mituirii. Iar această potenţialitate devine efectivă cînd se insinuează un corupător, căruia, fiind plin de banii pe care i-a cîştigat în mod ilicit, îi e uşor să arunce cu ei, pentru a-l corupe, în faţa unui înalt funcţionar (chiar demnitar) cu un salariu de mizerie (sau, oricum, insuficient pentru statutul social pe care îl deţine). Aşadar, izvorul corupţiei nu se află în ceea ce ignoranţii sau cosmopoliţii (numiţi acum mondialişti) numesc „balcanismul“ sau „bizantinismul“ românilor – sau, cum spun unii condeieri, că asta-i situaţia „la români“. Acest „la români“ are semnificaţia de caracteristică funciară, care ţine de trăsăturile neamului nostru, adică are sensul exclusiv de „numai la români şi nu la alţii“; ceea ce este mult mai grav sub aspect axiologic, deoarece semnifică o devalorizare de esenţă, vizând trăsăturile definitorii ale poporului român şi nu doar una conjuncturală, ce ţine de perioada fanariotă, de exemplu, sau alta similară, cum este actuala etapă, cînd ne aflăm sub ocupaţia „Tranziţiei“ postdecembriste.

3.2. Corupţia periclitează Securitatea Naţională

Corupţia s-a manifestat copios şi la alte popoare, mai „civilizate“: în Japonia, în urmă cu vreo două decenii, o companie aviatică americană fusese acuzată că i-a corupt pe unii membri ai cabinetului nipon pentru ca aceştia să-i promoveze interesele, iar, nu cu mult timp în urmă, un premier a trebuit să demisioneze pe motive de corupţie; acum cîţiva ani, belgianul Willy Claes – pe atunci secretar general al N.A.T.O. – a fost demis din cauza unui caz de luare de mită, legat de achiziţionarea elicopterului italian Agusta⁶⁶; în Franţa, cazul ministrului de Externe Roland Dumas a ţinut prima pagină a ziarelor în vara lui 2000 pentru corupţie şi adulter, după ce, în 1999, se vorbise de implicarea chiar a răposatului curvar François Mitterrand în faimosul caz de corupţie cu firma petrolieră ELF⁶⁷ – ca să nu mai vorbim de fiica lui, făcută cu amanta mai statornică⁶⁸, sau de fiul său, Jean-Christophe Mitterrand, arestat pentru că era „bănuit, între altele, de trafic de arme şi spălare de bani“⁶⁹. În toamna lui 2000, inclusiv lui Jean Chirac i s-a făcut reclamă tot pe tema corupţiei. La fel lui Edith Cresson, fostă prim-ministru al Franţei, fostă mare la Consiliul Europei şi, asemenea acestora, multor altora. Ca să nu mai amintim de Italia, care este patria mafiei, şi de S.U.A., care sunt patria adoptivă, după cum relevă, pe baza inclusiv a altor lucrări de referinţă în materie, cartea lui Balsamo & Carpozi-jr., MAFIA S.a. Istoria secretă a crimei organizate din America⁷⁰. În acest sens, se poate spune că preşedinţia cîştigată de John F. Kennedy reprezintă derivata a doua a contrabandei cu alcool şi cu ţigări făcute de tatăl său, printr-o foarte profitabilă colaborare cu mafioţii internaţionali: prima derivată fiind uriaşa avere strînsă din contrabandă, în etapa prohibiţiei, iar a doua alegerile furate pentru a-l scoate preşedinte al S.U.A. pe J. F. Kennedy⁷¹, în detrimentul lui Richard Nixon. Scandalul provocat de arestarea lui Vladimiro Montesinos⁷², fostul şef al Serviciului Secret peruan, şi corupţia întregii clase politice argentiniene, denunţată vehement atît de conflictele stradale violente, cît şi de Carlos Gabetta⁷³, o dată cu falimentul Argentinei, sunt doar două exemple dintre cele mai recente ale fenomenului existent în toate Ţările, în diverse proporţii, dar inclusiv la cele mai înalte nivele ale socialului şi politicului.

Aşadar, cel puţin contrabandă cu alcool şi cu ţigări s-a făcut şi la case mai mari şi nu doar „la români“.

3.3. Escaladarea corupţiei în Epoca Tranziţiei

E-adevărat, în revista Historia (nr. 4/2002), a d-lui Ion Cristoiu, este scris cu litere de-o şchioapă „Corupţia la români“. Dar, toată această retrospectivă istorică – deşi exactă şi binevenită, căci corectează unele tabu-uri, care, realmente, se cer demitizate, precum adevărul despre falsitatea legendei lui Iuliu Maniu – este irelevantă comparativ cu toate celelalte state, după cum am precizat mai înainte. Escaladarea corupţiei în Epoca de Ocupaţie a Tranziţiei are alte explicaţii şi nu tradiţia istorică a românilor, cum greşit reiese din dosarul întocmit, în pripă, de revista Historia.

Nu, categoric, motorul corupţiei îl reprezintă sărăcirea deliberată a României prin aşa-zisa „Reformă“ insinuată sub formă de privatizare, programată din exterior şi implementată cu ajutorul cozilor de topor din interior, realizată inclusiv prin războiul axiologic; în al doilea rînd, escaladarea corupţiei este dată de promovarea clientelară. Sărăcirea deliberată prin „privatizarea“ – adică jefuirea – Ţării în toată etapa de tranziţie a dus la coruperea facilă a multor indivizi cu funcţii importante în instituţiile Statului, iar promovarea clientelară a dus la corupţia instituţionalizată şi la criminalitatea organizată. Acum, mulţi oameni politici vorbesc cu dezinvoltură de faptul că, în această etapă a tranziţiei, corupţia a cuprins inclusiv principalele instituţii ale Statului. Sunt tot mai frecvente, în presă, titluri ca acesta: „Generalul de brigadă Aurel Neagu, inspector şef al I.G.P.T., detonează o bombă: «Poliţia de Frontieră S.r.l.» este coruptă în proporţie de 95 la sută“⁷⁴. Ulterior, ruşinea de la Vama Borş a dus la titluri ca alarmante: „Disperarea lui Ioan Rus / Poliţişti din Ţările U.E. au venit în România sub acoperire şi au dat cîte o mie de mărci şpagă la graniţă pentru a trece maşini cu numere false, motiv pentru care ministrul de Interne susţine că nici o Ţară a Uniunii «nu ne mai crede»“⁷⁵. De fapt, alarma este, esenţial, falsă, căci, încă din vremurile biblice vameşul a reprezentat tipul clasic de individ corupt; şi, deci, fenomenul se poate constata în toate Ţările. Dar, acum, adică după decembrie 1989, şi Vama devenise, în România, un veritabil S.r.l., dînd exemplu altor instituţii de stat, în primul rînd Poliţiei, ai cărei angajaţi se foloseau de logistica şi organizarea statului în interes personal, făcînd, printr-un deplin abuz de putere, „parteneriat“ cu infractorii. Dar cu consecinţe periculoase pentru Securitatea Naţională: penetrarea frontierei noastre, transformînd România într-o placă turnantă a terorismului transnaţional, materializat în tranzitul ilegal de valută, de imigranţi, de droguri, mărfuri de contrabandă, arme, prostituate etc. Dar, cam în aceiaşi termeni se exprimase şi Suddeutsche Zeitung: „Mexic. Procuratura Generală a anunţat o «reorganizare radicală» a poliţiei mexicane, după ce Biserica a acuzat forţele de poliţie de corupţie, trafic de droguri şi abuz de putere. Vor fi stopate acţiunile ilegale ale «unităţilor speciale», va fi desfiinţată conducerea supremă a trupelor de intervenţie şi vor fi concediaţi cinci directori ai departamentului“⁷⁶. Deci, şi la noi ca în Mexic; mai puţin faptul că, la noi, pe de o parte, Biserica Ortodoxă Română a luat atitudine mai fermă doar faţă de problema homosexualilor, şi, pe de altă parte, în Poliţie se fac doar rotiri de cadre, iar, concedieri nu se fac decît la nivelul subofiţerilor.

De fapt, pentru cei avizaţi şi pentru cei care citesc mai cu atenţie presa, incontinenta demagogie politică, în varianta postdecembristă, privind lupta contra corupţiei a fost dezvăluită, încă o dată, atunci cînd guvernul Năstase l-a numit la conducerea Vămii pe Gheorghe Dinu, denumit, în mediile respective, şi chiar în presă, Dinu „Vamă“ – evident, nu pentru că apăra Vama, ci, dimpotrivă, pentru că o „vămuia“ în interes personal. Între timp, acesta a ajuns să fie dator la stat cu „două miliarde de lei“⁷⁷, iar controalele au fost la fel de ineficiente în privinţa lui, precum şi în cazul celor din nucleul dur al corupţiei.

Apoi, un alt titlu incendiar: „Cutremur la Palatul de Justiţie / Magistraţii arestaţi pentru corupţie s-au aflat în slujba infractorilor Nahor şi Geamănu“⁷⁸. Cît despre mirarea şi indignarea exprimate de Dragoş Dumitriu în editorialul „«Ramificaţiile mafiei siciliene» – nişte nimicuri pe lîngă clica din România“⁷⁹, acestea nu relevă decît faptul că ziaristul se opreşte la un aspect cu totul parţial şi de conjunctură. Căci, dacă ar fi citit istoria papilor (cazul Borgia fiind, totuşi, notoriu), ar fi constatat – poate, la fel de siderat – că ea nu reprezintă nimic altceva decît istoria in nuce a criminalităţii politico-economice organizate la nivelul statului papal. După cum faimoasa carte a lui David Yallop, În numele Domnului. O investigaţie privind asasinarea papei Ioan-Paul I⁸⁰, nu constituie decît un fragment din istoria criminalităţii organizate transfrontalier, cu conexiuni francmasonice, financiar-bancare, politice, mafiote etc., etc. – adică una din formele incipiente şi absconse ale actualei globalizări, atît de teoretizate acum. Chiar unii preoţi de la Vatican, exasperaţi – acum, mai mult decît cei de pe vremea vînzării indulgenţelor, precum fusese şi Martin Luther – de corupţia împămîntenită tradiţional în Vatican, s-au reunit în grupul numit de ei înşişi „I Millenari“ şi au scris cartea „Secretele Vaticanului“⁸¹, în care denunţă corupţia contemporană – dar cu tradiţii seculare – din „Sfântul Scaun“; lucrarea a fost, recent, publicată în limba română de editura Allfa: citiţi-o şi daţi-o mai departe!

În comparaţie cu ce-i în Occident, situaţia din România nu reprezintă decît etapa „acumulării primitive a capitalului“. E-adevărat, în forma ei accelerată, din nevoia de „ardere a etapelor“, pentru a-i ajunge din urmă pe cei „civilizaţi“, pentru a ne integra, a ne europeniza şi a ne mondializa.

Evident, aceste titluri, ca şi celelalte din studiul de faţă, sunt doar exemplificative, nu exhaustive. Căci ele sunt nenumărate, presa fiind o veritabilă arhivă publică, pe lîngă acelea propriu-zise ale Poliţiei, Parchetelor, Judecătoriilor şi Tribunalelor, puse sub semnul „secretului de serviciu“ (!) din motive de autoprotecţie; adică de protecţie a muşamalizărilor.

Or, coruperea persoanelor importante din principalele instituţii de stat – deci, corupţia politică – este forma cea mai eficientă de cucerire a respectivului stat – această idee fiind unul dintre principiile polemologice expuse de Sun Tzî. Iar respectiva afirmaţie este demonstrată, în Istoria contemporană, de realitatea din republicile bananiere, situaţie în care a ajuns şi România. Această axiomă politologică şi polemologică a ajuns un adevăr atît de comun încît pînă şi nişte ziariste anonime, de la ziarul Ultima oră, îl citează ca pe o premisă a raţionamentelor lor: „…Cel mai eficient procedeu, utilizat de o putere străină, pentru a-i impune poporului român să acţioneze împotriva intereselor sale, este acela de a-i corupe liderii“⁸².

3.4. Afacerile bănoase ale Serviciilor Secrete

Într-adevăr, practica fusese patentată şi era aplicată pe plan mondial. Astfel, după ce a relevat acţiunea corupătoare a firmei franceze de stat ELF, Pierre Abramovici mai precizează: „Lockheed a mituit funcţionari, partide şi lideri din Olanda, Japonia, R.F.G. şi Italia. (…) În octombrie 1999, O.C.D.E. a publicat un clasament al Ţărilor corupătoare. Franţa ocupă un loc «fruntaş», iar alte state europene, la fel“⁸³.

În România, pe fondul anterioarei izolări ideologice, culturale şi turistice impuse de regimul totalitar, şi, apoi, în contextul actualei sărăciri accelerate a României, prin distrugerea deliberată a economiei naţionale, provocate de guvernările postdecembriste la comanda unor cercuri externe de putere, pentru o corporaţie străină devenise mult mai eficient să dea cîteva milioane sau chiar zeci de milioane de dolari mită cîtorva înalţi demnitari de stat pentru a deveni proprietara unei întreprinderi româneşti de cîteva miliarde de dolari, cum a fost cazul cu I.M.G.B., ROMTELECOM, ROMCIM, TEPRO⁸⁴ etc., iar, ulterior, cu Staţiunea Sovata, vîndută firmei Salina Invest, subvenţionată de Ungaria – în mod indirect, prin serviciile sale secrete, care acţionează pe teritoriul României –, care a făcut din Sovata „regiune autonomă maghiară“⁸⁵, în încercarea de a reînfiinţa regiunea omonimă din timpul ocupaţiei iudeo-staliniste.
Nu-i mai puţin adevărat că se poate întîmpla la fel ca în vînzarea combinatului SIDEX către o firmă indiană, vînzare calificată de premierul de atunci al României, Adrian Năstase, într-o frază lapidară: „Noi nu am ştiut ce vindem, iar ei nu au ştiut ce cumpără!“⁸⁶. Oare chiar aşa să fi fost?! Nu culegea nimeni informaţii din SIDEX şi nu era nimeni informat despre ce se petrecea acolo?! SIDEX reprezintă o întreprindere naţională strategică. Aşadar, ce păzeau Serviciile de Informaţii ale Ţării?! Pe P.K.K., ca să nu facă trafic de ţigări?! Se pare că presa britanică ştie mai multe decît S.I.E. şi S.R.I. şi, fireşte, are altă opinie: „Potrivit săptămînalului Sunday Telegraph, magnatul indian Lakshmi Mittal ar fi donat Partidului Laburist, în schimbul intervenţiei, 125.000 lire sterline“, iar Christopher Claire, în The Scotsman (din 10 febr. 2002), „dezvăluie relaţiile laburiştilor cu marile afaceri“, printre care şi aceasta cu SIDEX, din România⁸⁷!

Aşadar, corupţia politică este întreţinută şi de modul cum se realizează finanţarea partidelor politice. Portughezul Antonio Lobo Xavier, referindu-se la această situaţie, similară cu cea din România, opinează: „O adevărată reformă a sistemului implică adoptarea unor măsuri care să evite corupţia şi posibilitatea ca partidele să rămînă la cheremul unor puternice interese economice, prin acordarea de fonduri care nu provin din buget şi care să constituie, în stadiul actual al legilor, un fel de «finanţare paralelă», necontrolată şi necontrolabilă“. În mod similar se exprimă Rui Rio: „Consider extrem de important ca statul să fie cel care să garanteze această funcţionare prin subsidii publice, care, în fond, nu reprezintă decît o atitudine de apărare a regimului democratic. Dacă subsidiile publice sunt reduse, atunci partidele se văd obligate să accepte contribuţii private importante, fiind sigure că cei care au mulţi bani vor oferi mai mult. Aceasta este formula ideală prin care se poate asigura nu numai o adevărată preponderenţă a celor mari faţă de cei mai mici, ci şi o formă de condiţionare a acţiunii partidelor în exercitarea puterii politice, fie aceasta centrală sau locală“⁸⁸. Ca atare, revenind la noi, se poate spune că, atîta vreme „cît România nu va avea o legislaţie care să prevadă o finanţare transparentă a partidelor, corupţia din sistemul politic va bloca reformele în economie“⁸⁹.

Coruperea este expresia faptică şi consecinţa devalorizării anterioare realizate prin diverse forme de propagandă. Costul acţiunilor realizate prin extinderea corupţiei, de către vectori externi, în cadrul războiului axiologic, într-un stat sărăcit în mod deliberat şi planificat – cum se întîmplă de 17 ani în România – este mai mic şi chiar mai „moral“ decît costul acţiunilor care ar fi fost îndeplinite prin războiul fierbinte, gen Iugoslavia, Afganistan, Irak sau Liban. Unul din obstacolele majore ale corupătorilor îl constituie Serviciile Secrete. De aceea, desfiinţarea sau, cel puţin, minimalizarea rolului lor şi coruperea unora dintre cadrele acestora a constituit şi constituie tot timpul un obiectiv prioritar al celor interesaţi, din Ţară şi din afara ei.

Robert Dreyfuss recunoaşte cu dezinvoltură, în Courrier International, că „agenţii C.I.A. din străinătate sunt din ce în ce mai des oameni de afaceri. În regiunea San Diego, care adăposteşte întreprinderi specializate în apărare, electronică şi biotehnologie, Qualcomm nu este decît una din numeroasele companii cu care serviciul local al C.I.A. a intensificat contactele. (…) Mai nou, prin programul NOC (Acoperire neoficială), o companie poate chiar să permită Agenţiei Centrale de Informaţii să trimită în străinătate un agent permanent care să treacă drept un angajat al filialei din străinătate a firmei. (…) Din rîndul conducătorilor de întreprinderi puţini sunt, însă, aceia care se arată indignaţi de actualele practici. Este adevărat că unii dintre aceştia sunt principalii beneficiari“⁹⁰. Or, cum poate un om de afaceri, care este, totodată, şi un agent acoperit al C.I.A., să facă spionaj economic în modul cel mai facil, într-o Ţară sărăcită, decît corupîndu-l pe omul de afaceri indigen, cu „un pumn de dolari“, cum spunea titlul unui western, ba chiar cu un pumn de „mărgele“, cum procedaseră conchistadorii spanioli cu amerindienii?!

Mai mult: „…C.I.A. a înfiinţat firma In-Q-It, specializată în spionajul high-tech. (…) In-Q-It poate acţiona în afara ierarhiei rigide a C.I.A. Congresul a aprobat, deja, un fond de 28 milioane de dolari.

«Interesele firmelor şi al C.I.A. se intersectează, în ultimul timp, tot mai mult», se precizează într-un comunicat de presă, pe pagina Internet a C.I.A. (www.cia.gov/cia/ciahome.html). Şeful In-Q-It, Gilman G. Lovie, poate dispune de birouri din Washington şi Silicon Valley. (…) «Faptul că C.I.A. se concentrează, acum, mai mult pe sectorul Internet şi pe noile tehnologii nu este decît o consecinţă, deoarece acestea sunt domeniile cele mai importante, cu ratele cele mai mari de dezvoltare, deosebit de relevante pentru spionajul industrial», este de părere Philip Knightley, specialist britanic în Servicii Secrete, autorul cărţii Istoria spionajului în Secolul XX. În opinia sa, statele europene trebuie să se obişnuiască cu ideea că un serviciu ca C.I.A. se interesează şi de cele mai moderne tehnologii ale statelor prietene. «Pur şi simplu nu mai există prieteni», afirmă Knightley. «Americanii îi spionează pe japonezi, britanicii spionează firmele germane. Şi Serviciul Secret britanic a recunoscut, acum, oficial, că spionajul industrial este sarcina sa prioritară. Iar acesta spionează şi Ţările occidentale prietene»“⁹¹.

În schimb, în România cvasitotalitatea presei a dus o campanie concertată de a sili S.R.I.-ul să renunţe la firma Pelendava şi la altele; la fel s-au petrecut lucrurile cînd Ministerul de Interne şi Ministerul Apărării Naţionale şi-au anunţat intenţia de a-şi deschide firme. La fel, recent, cînd s-a hotărît, prin lege, ca S.I.E. să aibă firme de acoperire, aşa cum are C.I.A. Dar ceea ce este valabil pentru C.I.A., din S.U.A., nu mai este valabil şi pentru S.I.E., din România. D-l general de divizie (r) Decebal Ilina, pe cînd era şeful Direcţiei de Informaţii Militare, releva, într-o conferinţă de presă: „Toţi analiştii politici consideră că nu există nici un risc, nici o ameninţare şi nici o agresiune la adresa României. Noi ne confruntăm, în prezent, cu agresiuni atipice, care presupun angajări militare tot atipice“⁹². De fapt, în mod subtil, dădea de înţeles că publiciştii (căci, îndeosebi, ei sunt „analişti politici“) nu ştiu să distingă agresiunile informaţionale şi, deci, sunt cam inocenţi – ca să ne exprimăm eufemistic. Dacă le-ar fi spus, mai direct, că sunt, pur şi simplu, proşti, dacă nu doar manevraţi ca nişte marionete, sau chiar cumpăraţi, i-ar fi trezit la realitate şi s-ar fi îndreptat mai repede. Una dintre consecinţele inconştienţei lor a fost, de exemplu, campania privind exportul de arme al României, în cadrul căreia presa mercenară vorbea, din auzite, de presupusul export de arme către Ossama ben Laden. Dar, în definitiv, ce ar fi fost grav dacă i-ar fi vîndut arme lui ben Laden, evident, pînă la atacul „911“ (căci, după aceea, nu mai era posibil)?! În fond, ben Laden este o creaţie a C.I.A., iar România nu poate fi făcută răspunzătoare pentru faptul că acesta şi-a schimbat opiniile politice, iar sentimentele proamericane le-a înlocuit cu cele antiamericane. Totuşi, trebuie să remarcăm că scandalul „arme pentru ben Laden“ ne aminteşte de o anecdotă cunoscută: Un arab, Hassan, şi un israelit, Iţic, trăgeau unul asupra altuia, ascunşi printre stîncile de pe Înălţimile Golan. La un moment dat, Hassan încetează tragerea. Strigînd din ascunzătoare, Iţic îl întreabă: „ — De ce nu mai tragi, Hassan?!“. „— Nu mai am cartuşe!“, se văită acesta. „— Nu-i nimic, vino încoace să îţi vînd eu!“ îi răspunse, binevoitor, jidanul. Se pare că e vorba nu doar de o anecdotă, căci, în presă, s-a vorbit, odată, despre faptul că Israelul a vîndut arme Iranului, în timpul războiului cu Irakul. Şi nu ne-ar mira să aflăm, mai tîrziu, că incidentul cu vasul cu arme pentru palestinieni, sechestrat de Israel, să fie o înscenare a evreului ucrainean Simion Moghilovici, „naşul“ mafiei ruse. Oare Parchetul General nu se putea sesiza pe el, în cazul „Arme româneşti pentru ben Laden“, pentru un caz de difuzare de informaţii false, prin care se submina Securitatea Naţională a României, pentru că i se afecta imaginea?! Cînd un ziar a spus despre un premier al Marii Britanii că ar avea o amantă, acesta a dat în judecată publicaţia şi a cîştigat procesul. În România, în numele unei aşa-zise libertăţi a presei, prost înţeleasă, se poate tolera orice, de parcă România a ajuns o casă de toleranţă!

Oricum, războiul axiologic, dus îndeosebi prin mass media, este redutabil, după cum releva contele Alexandre de Marenches, unul dintre legendarii şefi ai spionajului francez. Ca atare, România riscă să devină victima propriei sale prese mercenare, dacă nu o lichidează. De fapt, după cum relevă Stan Petrescu, cunoscuta „Coloană a V-a“ acţionează inclusiv prin presa mercenară (internă şi internaţională) şi, totodată, această presă manevrează aşa-numita „Coloana a VI-a“. „Coloana a şasea este masa din interior care colaborează cu agresorul din exterior (sau din interior), în mod involuntar şi în necunoştinţă de cauză. Este masa manipulabilă, extrem de eterogenă (de la academicieni la infractori de drept comun), care poate fi folosită ca forţă de lovire, de manevră, de mascare, ca generatoare de haos, ca declanşatoare sau temporizatoare a acţiunilor etc. Fiind compusă din oameni şterşi, debusolaţi, refulaţi, fără iniţiativă, creduli, posedă întotdeauna impulsuri neconsumate şi abia aşteaptă să dea cineva un semnal pentru a se elibera de tensiune. Armele ei principale sunt ignoranţa (chiar şi la oamenii culţi), ura, viclenia, perseverenţa, spiritul gregar, dispreţul, insulta“⁹³.

Manipularea opiniei publice şi, în genere, a oamenilor, îndeosebi prin presă, este demonstrată, odată în plus, de autoatacul din 11 septembrie 2001, relevat, treptat, de tot mai mulţi autori şi, îndeosebi, de Thierry Meyssan, prin cartea sa, deja celebră, 11 septembre 2001 L’EFFROYABLE IMPOSTURE, apărută în martie 2002, la Paris⁹⁴.