Insecuritatea Securitatii Nationale Preambul

inversate prin teorii foarte convingătoarea şi sunt înlocuite cu anti-valori: egoismul, individualismul, avariţia, lăcomia, hedonismul, divertismentul excesiv, consumismul – considerat de Jacques Cousteau „inamicul public nr. 1“¹²⁴ al Planetei –, consumul drogurilor, agresivitatea, violenţa, crima, destructivismul etc. Dar toate aceste anti-valori sunt subsumate uneia singure, cea mai importantă: iubirea banului – profitul; profitul cu orice preţ, agonisirea de averi prin orice mijloace. Iar cea mai facilă este corupţia, care este în elementul ei acolo unde domnesc haosul, fărădelegea, imoralitatea.

Forma cea mai gravă, terifiantă a imoralităţii instituite la scară planetară, a corupţiei diseminate în lume prin lăcomie, prin goana după profit – goană echivalentă cu un terorism economic şi psihologic global, a cărui formă perversă de mişcare este mondializarea –, este exprimată printr-o statistică simplă, dar care îi siderează pe cei care o cunosc, concretizată în ceea ce J. G. Speth numeşte „inegalitatea globală“: 358 de miliardari, în dolari, ai lumii deţin o avere netă echivalentă cu venitul însumat a 45 la sută dintre cei mai săraci oameni de pe glob, 2,3 miliarde de indivizi¹²⁵. De altfel, prin această statistică laconică J. G. Speth confirmă previziunea lui Erich Fromm: opţiunea între „ai şi a avea este o alegere de care depinde viitorul omului“¹²⁶. Din nenorocire, s-a intensificat păcatul lăcomiei, tendinţa lui „a avea“ cît mai mult, cu orice preţ, chiar cu preţul exterminării celorlalţi. Elocvent, în acest sens, este faptul că Ignacio Ramonet revine asupra consideraţiilor sale esenţiale din Geopolitica haosului, şi incriminează idolul epocii actuale, profitul şi ideologia aferentă acestuia, relevînd că „axa răului“ constă în Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială şi Organizaţia Mondială a Comerţului¹²⁷; altfel spus, „axa răului“ este constituită din cămătarii Planetei, din cei care trăiesc nu din munca lor cinstită, ci numai din dobînzi, din exploatarea altor popoare.

Statistica „inegalităţii globale“ era valabilă în 1993; acum, probabil, discrepanţa s-a accentuat: s-a mărit cu puţin numărul miliardarilor, dar, în mod cert, a crescut cu mult numărul săracilor, la aceştia adăugîndu-se, după 1989, şi cei din România. Dacă s-a spus mereu, cu mîndrie, că în România nu a murit nimeni de foame, în epoca Tranziţiei s-a ajuns şi la acest fenomen.

Ceea ce trebuie să remarcăm este faptul că această inegalitate tinde să devină proprie şi României – cam în aceeaşi proporţie. Ahtierea după avere, după bani, lăcomia pune în mişcare indivizii puşi pe căpătuială, iar coruperea este arma cea mai facilă. Iar corupţia face ravagii mai ales acolo unde nu trebuie să existe, în rîndul celor care trebuie să o combată: în Magistratură. Chiar ambasadorul S.U.A., Michael Guest, ajunsese să dea lecţii de morală magistraţilor, apostrofîndu-i cu constatarea că este de ajuns un singur caz de corupţie ca să compromită Magistratura¹²⁸. Dar, cu cîteva luni înaintea acestuia, o spuse, la un post de televiziune, ex-senatorul P.N.Ţ.C.D. Corneliu Turianu. Iar înaintea lui o spuseseră mulţi, de foarte multă vreme, încît ideea devenise o axiomă a Justiţiei. Dar, în aceste vremuri bătute de Dumnezeu, de inversare a valorilor, se urmăreşte, probabil, să se ajungă la situaţia inversă: ca în Magistratură să mai rămînă doar un singur incoruptibil!

6.1.      Inversarea valorilor¹²⁹

Faptul că respectiva judecătoare-preşedintă „pleda“ invers nu face decît să ateste, pe de o parte, că, aşa cum am mai spus, magistraţii se simt întrutotul vinovaţi şi au foarte multe de ascuns – din care cauză vor să se pună cu totul la adăpost prin secretizarea activităţii lor –, iar, pe de altă parte, că, într-adevăr, trăim o epocă de inversare a valorilor – cum relevase şi Alexandre de Marenches –, că ne găsim în plin război axiologic, în care un vector pernicios este inclusiv Asociaţia Magistraţilor din România, prin judecata înceţoşată a judecătoarei Viorica Costiniu, chiar dacă inconştient – deşi eu am serioase rezerve ştiinţifice privind respectiva „inconştienţă“ a acestei „preşedinte“; căci, am admis cu toţii, în premise, că „un (simplu) magistrat nu greşeşte niciodată“. Or, dacă un simplu magistrat nu greşeşte niciodată, atunci un ditamai preşedinte de Asociaţie, de complet de judecată, de judecătorie etc. nu greşeşte, prin reducere la absurd, nici măcar altădată.

Ca dovadă a tragicei răsturnări a valorilor, acum cinstea, corectitudinea, loialitatea, naţionalismul, patriotismul au devenit rarităţi, iar viciile, trăsăturile negative şi reprehensibile în cel mai înalt grad au intrat „în natura lucrurilor“, de care Lucretius s-ar ruşina să scrie, dacă ar reînvia. De aceea, se poate spune că războiul axiologic foloseşte coruperea ca una dintre armele cele mai redutabile şi mai greu de contracarat. Iar „corupţia este mîna dreaptă a dictaturii“, ne atenţionează Mario Vargas Llosa. Dar, evident, şi una dintre cele mai vechi, căci încă Juvenal, relevînd dificultatea luptei contra corupţiei, se lamenta cu tristeţe şi fatalist, incriminîndu-i chiar pe magistraţi: …Dat veniam corvis, vexat censura columbas – „Judecata achită pe corbi şi condamnă pe porumbei“. Trebuie remarcată, însă, concordanţa dintre escaladarea corupţiei în vremuri tulburi, „de tranziţie“, şi reducerea ei drastică în epoci de stabilitate, de control social-politic riguros.

Dar, ca să nu ne bazăm doar pe simple exemplificări, caz în care ni se va obiecta că e vorba, totuşi, doar de cazuistică, şi încă luată din presă, iar ziariştii nu sunt totdeauna jurişti la bază şi, deci, nu ar avea competenţa profesională necesară, vom aduce în sprijin opinia unor lideri ai juriştilor.

Astfel, Aurelian Pavelescu, preşedintele Ligii Avocaţilor din România, releva că, „potrivit Constituţiei, procurorii nu sunt magistraţi, dar au fost asimilaţi magistraţilor prin Legea 92/1992, care constituie un abuz, pentru că ministrul Justiţiei are control deplin asupra lor. Ministrul Justiţiei este singurul care dă aviz de cercetare a magistraţilor, ceea ce este neconstituţional; practic, această persoană a confiscat acest proces, orice acţiune disciplinară sau proces penal contra unui magistrat poate fi blocat de ministrul Justiţiei, iar realitatea face că s-a ajuns, azi, la o paralizare a tuturor plîngerilor contra judecătorilor şi procurorilor, fără ca cetăţenii să aibă cale de atac“¹³⁰. Aşadar, în loc de respectare a Constituţiei, avem o stare de neconstituţionalitate şi de abuz, instituită prin lege, prin practica ministrului şi a întregului minister al Justiţiei. Aceasta este chintesenţa corupţiei instituţionalizate: să se dea legi în favoarea corupţilor, a coruptibililor şi a corupătorilor! Deci, inversarea valorilor. Mai, mult, prin Legea nr. 92/1992 s-a instituit acordarea inamovibilităţii, dar, cum procesul a trenat – în mod firesc, pentru că acest lucru trebuia făcut cu mult discernămînt, ştiindu-se că în Magistratură mişuna o bogată faună de escroci în robă –, s-a ajuns ca, prin 1995, circa 3000 de judecători erau în contradicţie cu legea şi nu mai puteau intra în instanţe ca să judece. Pentru a se intra „în legalitate“, respectivii au primit inamovibilitatea pe bandă rulantă: adică, în locul competenţei profesionale, al probităţii morale, al integrităţii caracterologice etc., s-a făcut, de dragul respectării formale a legii, rabat de la deontologie şi s-a legiferat, en gross, incompetenţa şi imoralitatea. Adică inversarea valorilor. Iar consecinţele se văd acum: corupţia e în expansiune cu concursul magistraţilor.

De asemenea, Viorica Costiniu a reuşit să recunoască, tardiv, că „Este greu pentru procurori să renunţe la putere (…). În Parchetul Curţii Supreme de Justiţie există procurori extrem de tineri, fără experienţă (…), se face abuz de delegarea acestor procurori fără experienţă (…)“ şi să ceară în mod imperios, dar salutar: „Acest sentiment de putere absolută al procurorului trebuie să dispară (…)“¹³⁰. Dar acest ultim panseu al judecătoarei trebuie înţeles în funcţie de dictonul Lordului Acton: „Puterea corupe. Puterea absolută corupe în mod absolut“. Descifrarea e simplă: puterea absolută a procurorului – care nu s-a rezumat doar la nivelul „sentimentului“, ci s-a reificat în acţiunile efective, aşa cum recunoaşte, ea însăşi, în interviul din care am citat – l-a corupt în mod absolut, ca individ, şi într-o majoritate absolută ca categorie profesională: a procurorilor.

În plus la acest haos legislativ contradictoriu, în care procurorii nu sunt magistraţi, conform Constituţiei, dar sunt magistraţi conform Legii 92/1992, neconstituţionale, mai remarcăm şi faptul că judecătorii au obţinut inamovibilitatea, conform Legii 92/1992, dar procurorii nu. Totuşi, aceştia au, practic, aceeaşi impunitate şi inamovibilitate, acordate de solidaritatea de clan. Dacă cineva mai are dubii privind validitatea raţionamentului nostru, continuăm citatul din interviul avocatului Aurelian Pavelescu: „Există o solidaritate a magistraţilor, în frunte cu ministrul Justiţiei, care convieţuiesc într-un sistem de recompense şi pedepse care nu poate fi penetrat“. Adică, pentru a-l parafraza pe Adrian Păunescu, referitor la politrucii din Epoca de aur, „magistraţii se premiază ei între ei, deşi lupta contra corupţiei este în desfăşurare“. Iar corupţia este în ascensiune, stimulată de magistraţi. Valentin Pavel, procuror general al Parchetului de pe lîngă Curtea de Apel Constanţa, crede că ieşirea din impas ar fi „să li se acorde şi lor, procurorilor, inamovibilitatea“¹³⁰. Noi credem că nu este cazul; dimpotrivă, trebuie să li se diminueze drastic „puterea absolută“. O susţinere indirectă a opiniei noastre o oferea chiar Ministerul Public, în reacţia sa la scandalul „Cătuşe sovietice“: acesta pledează pentru punctul de vedere „că activitatea procurorului este în concordanţă cu atribuţiile ce i le acordă Constituţia, Codul penal, Codul de procedură penală şi Legea de organizare judecătorească. (…) De altfel, Curtea Constituţională, printr-un număr de 7 decizii publicate în Monitorul Oficial, în perioada 1996-2000, a statuat că procurorul este magistrat împuternicit prin lege să exercite atribuţii judiciare în sensul Convenţiei şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, iar dispoziţiile Codului de procedură penală, care conferă procurorului prerogativa efectuării urmăririi penale şi posibilitatea de a dispune arestarea preventivă în calitate de magistrat, nu contravin Constituţiei (…)“¹³¹ etc. Evident, este o pledoarie pro domo, iar Ministerului Public nu-i poţi pretinde să recunoască realitatea, căci, din răspunsul lui, transpare – ba chiar transpiră, cu un iz puturos – acel „sentiment de putere absolută“ al procurorului, cum zicea cu acribia sa ştiinţifică judecătoarea Viorica Costiniu. Faptul că Ministerul Public a minţit, cu neruşinarea caracteristică celui ce deţine puterea absolută, o atestă chiar propunerea de modificare a Codului de Procedură Penală, survenită la puţin timp după exhibarea, cu dezinvoltura sa dintotdeauna, a respectivei pledoarii. Căci, într-adevăr, s-a stipulat ca procurorii să nu mai emită mandate de arestare decît pentru trei zile, urmînd ca mandatele de 30 de zile să fie date de judecătorii special desemnaţi ai instanţei de judecată. Adică, în (In)Justiţia română să se pună capăt ilegalităţilor intrate în practica rutinieră şi să se conformeze cerinţelor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, pe care procurorii şi judecătorii le încălcaseră, cu consecvenţă, pînă acum. Şi, oricum, prin asta se recunoaşte, tacit, că procurorii nu sunt magistraţi – deşi Ministerul Public susţinuse invers, pînă cu puţin timp înainte –, dar se comportă ca atare şi, în plus, mai au pretenţia să li se acorde şi lor inamovibilitatea!

Cît despre autosuficienţa Magistraturii, în genere, ea a fost descrisă, printre alţii, de către Cristian Tudor Popescu, în stilul său picant, sub titlul „Eficientizarea cheremului“¹³². Ca să nu mai amintim alte publicaţii care au avut curajul să denunţe, măcar o vreme, corupţia endemică din Magiatratură.

Dar, cum fiecare regim îşi apără organele de prezervare a establishment-ului, la bilanţul P.S.D.-ist al activităţii din Ministerul Justiţiei s-a încercat aceeaşi paletă roz-bom-bom, dar cu fariseismul tipic celor obişnuiţi cu avocăţismele şi cu a arunca vina pe alţii, după cum arată Violeta Fotache, într-un articol cu nişte titluri prin care riscă să intre în colimatorul „inJustiţiei“: „Năstase spune că separaţia puterilor în stat e o formulă depăşită“ şi „Vorbit-a Rodica Stănoiu: Mass media – element nociv pentru imaginea Justiţiei / Despre corupţia din magistratură n-a spus că ar fi la fel de nocivă“, din care cităm un fragment simptomatic: „Nimic despre corupţie. Premierul Adrian Năstase a avut chiar un răspuns înţelegător: «Nu trebuie să exagerăm cu corupţia din magistratură. Magistraţii sunt şi ei oameni, sunt şi ei români. Şi ei trăiesc într-o societate de tranziţie, cu tot felul de tentaţii». Acesta a continuat, însă, reparatoriu cumva: «Faptul că judecătorii au făcut mai multă curăţenie în curtea lor este un merit»“¹³³.

Adică „Spiritul legilor“ al lui Montesquieu nu ar mai fi valabil de la Năstase încoace şi, evident, aceeaşi placă cu corupţia specific autohtonă, „ca la români“, de parcă nu ar fi vorba de un Cod Civil şi Cod Penal de inspiraţie napoleoniană şi, deci, din aceeaşi sorginte a codului roman. Adică legislaţia e făcută după codul juridic roman, dar corupţia ar fi autohtonă! Ceea ce ar fi rizibil dacă nu ar fi tragic. Pentru că nu Epoca Tranziţiei este de vină, ci tarele caracterologice, morale şi, uneori, chiar psihice ale magistraţilor; în individualitatea lor, aceştia sunt de vină în escaladarea corupţiei, iar nu trăsăturile poporului român. Pentru că o minima moralia ne obligă să presupunem că, în cei şapte ani de-acasă, părinţii respectivilor judecători şi procurori nu i-au învăţat să fure, să înşele, să pactizeze cu criminalii etc., ci i-au învăţat Decalogul.

Apropo de valoarea magistraţilor, de rectitudinea lor morală, de deontologia lor, pe de o parte, şi de tropismul lor spre „tentaţii“ (citeşte corupţie) şi inversarea valorilor în Epoca Tranziţiei, pe de altă parte, este de amintit remarca unui ziarist (al cărui nume ne scapă, din păcate), cum că, în Justiţia română nu s-a remarcat nici un judecător care să fi devenit celebru prin îngenuncherea avocaţilor versatili (citeşte: escroci) şi prin trimiterea la închisoare a corupţilor, ca în Italia, de exemplu, ci, dimpotrivă, toţi au fost învinşi de nişte avocaţi, care au devenit celebri prin apărarea corupţilor şi, evident, plini de bani. După pierderea Puterii de către Adrian Năstase, preşedintele Traian Băsescu a iterat acuzele la adresa Magistraturii, pe acelaşi motive: corupţia şi ineficienţa profesională.

6.2. Sinuciderea procurorului Cristian Panait

Cazul sinuciderii procurorului Cristian Panait demască, în mod evident, pentru cine mai avea dubii – în virtutea principiului de drept penal Semper, in dubiis, benigniora praeferenda sunt –, corupţia deplină (nu şi definitivă, sperăm) din Parchetul General de pe lîngă Curtea Supremă de Justiţie. Şi dacă există aici corupţie, de ce nu ar exista la Parchetele Generale mai mici, din provincie, unde, se ştie, mafia locală este mai puternică, „face legea“, adică, de fapt, fărădelegea?! De fapt, organizarea ierarhică a Parchetului reprezintă argumentul logic în susţinerea corupţiei generalizate din cadrul său, fără a mai aduce, în plus, argumente bazate pe cazuistică. După cum s-a arătat în presă, avocaţii corupţi constituie „suveica“ prin care mita circulă de la mafioţii corupători la procurorii şi judecătorii corupţi. Iar de la aceştia din urmă, se fac colecte săptămînale cu banii murdari, care sunt transportaţi cu maşina spre nivelele ierarhice superioare.

Presa a relevat inclusiv faptul că şeful procurorului Cristian Panait este procurorul Ilie Picioruş. Deşi era un ilustru anonim, numele său fusese vehiculat, alături de cel al lui Constantin Son, în timpul pertractării numirii noului procuror general al Parchetul General de pe lîngă Curtea Supremă de Justiţie, pînă la numirea lui Tănase Joiţa. Ca să vedeţi ce frumos ar fi sunat: „Picioruş, procurorul general al României“. Vă imaginaţi cum ar fi scris presa: „De pe Aeroportul Internaţional Otopeni, aflat în fruntea unei delegaţii care va face o vizită de lucru în S.U.A., şi-a luat zborul procurorul general al României, Ilie Aripioară“. După care s-ar fi revenit: „Erată! — Pardon, nu e vorba de Aripioară, ci de Picioruş. Din vina dactilografei“.

Cîţiva ziarişti de la Adevărul induceau ideea că la baza tragediei lui „Cristian, care era un procuror dur“, s-ar fi aflat disensiunile generate de „faptul că, în dosarul inculpatului Alexandru Lele, procuror bihorean, magistratul Cristian Panait ar fi dispus scoaterea de sub urmărire penală a acestuia, soluţie care i-ar fi fost respinsă, însă, de şeful său, procurorul Ilie Picioruş. De precizat că această informaţie a fost obţinută pe căi neoficiale, din mai multe surse avizate, dar nu a fost confirmată oficial pînă în prezent“. Motiv pentru care Violeta Fotache se arată indignată de faptul că „Parchetul General sporeşte secretomania în cazul morţii tragice a procurorului Panait“¹³⁴.

Dacă procurorul Cristian Panait era un tip competent, atunci îşi permitea să fie „dur“, adică să aplice Legea. Şi, fără îndoială că era competent, de vreme ce era doctorand la ministrul Justiţiei. În mod fatal, el trebuia să intre în contradicţie cu procurorul-şef Ilie Picioruş, care, mai mult decît ar fi fost un individ competent, fusese, tot timpul un arivist.

Referitor la acest Ilie Picioruş, am mai arătat contribuţia pe care a avut-o la muşamalizarea unor sesizări penale, făcute pe linie profesională, de către autorul lucrării de faţă pe vremea cînd era sociolog la Centrala Industriei Confecţiilor Bucureşti¹³⁵, şi, implicit, la contribuţia procurorului – de conivenţă cu şeful său, Alexandru Ţuculeanu, procurorul-şef al Procuraturii Sectorului 6 – la concedierea autorului, printr-o înscenare care să fie conformă cu articolul 64, lit. „t“, din Legea nr. 5/1978, republicată în 1982 – adică faimosul articol contra disidenţilor. Dar, din cauza redactării cît mai rezumative, de atunci, nu am mai arătat că Ilie Picioruş fusese o lichea încă din vremea tinereţii sale procuriste.

Consiliat de cîţiva mari jurişti oneşti, precum g-ral de div. (r.) Emil Mihuleac, dădusem în judecată întreprinderea, arătînd că totul fusese o înscenare pentru a scăpa de un sociolog care voia să îşi facă meseria. Totuşi, din cauza lichelismului politic, toate instanţele – inclusiv aceea de la Curtea Supremă de Justiţie – îmi respinseseră acţiunile pe motiv de art. 64, lit „t“. Dar, dacă un biet sociolog îşi permisese să înfrunte regimul, conştient că dacă o mai ţine aşa, atunci o să se prăbuşească, ce îi împiedica pe magistraţii socialişti să facă la fel ca mine, dacă ar fi fost loiali legilor şi poporului, pe seama căruia îşi dobîndiseră diplomele, postul, prestigiul şi averea?! Nu îi împiedica nimic, în afară de lăcomie şi lichelism.

După evenimentele din decembrie 1989, am adresat, printre altele, Parchetului General al Republicii România, sub numărul 43625/07.06.1990, plîngerea de mai jos.

„DOMNULE PROCUROR GENERAL,

Subsemnatul Zărnescu I. Vasile, domiciliat în Bucureşti, (…) vă adresez următoarea

P L Î N G E R E

împotriva tergiversării şi muşamalizării de către Procuratura locală a Sectorului 6 a plîngerii mele nr. 2823/VIII-I/19 dec. 1988 – şi, în subsidiar, a soluţiei de neurmărire penală împotriva lui Florea Vişan – şi de către Procuratura Municipiului Bucureşti a plîngerii nr. 1917/8 mai 1989, în care reveneam asupra primei plîngeri, adăugînd ilegalităţile ulterioare comise contra mea, soldate cu concedierea conform art. 64, lit. t din Legea 5/1978 republicată.

1. Prima a fost repartizată spre rezolvare procurorului Ilie Picioruş. Acesta m-a deconspirat conducerii Centralei Industriei Confecţiilor Bucureşti, unde eram angajat ca sociolog principal, a tergiversat ancheta şi a înmormîntat-o pasînd-o Circumscripţiei 20 Miliţie.

În replică, s-au înteţit represaliile contra mea, practicate de conducerea C.I.C.B. şi, cu ajutorul lui Vasilică-Dragoş Sburlea şi al lui Florea Vişan – doi infractori rămaşi nepedepsiţi –, i-a instigat pe portarii subordonaţi lor să mă agreseze şi să mă sechestreze ilegal două ore, chemînd un echipaj al Circumscripţiei 20 de miliţie, care m-a amendat cu 500 lei prin procesul-verbal seria R, nr. 0593204/14 februarie 1989. Am contestat acest proces-verbal la comandantul miliţiei, dar, evident, a fost ignorat.

În 15 februarie 1989 am vrut să depun o plîngere sub acest aspect către Procuratura Sect. 6, dar procurorul de serviciu Mugur Lazăr a refuzat să o primească, astfel că am trimis-o printr-o scrisoare recomandată pe numele lui Al. Ţuculeanu – procurorul şef de atunci.

Ambele plîngeri au rămas nerezolvate.

Conducerea C.I.C.B., ştiindu-se stăpînă pe situaţie, a trecut la alte înscenări şi ilegalităţi şi mi-a concediat prin dispoziţia nr. 444/17 martie 1989.

Mergînd în audienţă, în aprilie 1989, la procurorul şef Al. Ţuculeanu, acesta, în prezenţa lui Ilie Picioruş, m-a sfătuit „să nu mai fac valuri degeaba“…

2. În consecinţă, m-am adresat Procuraturii Municipiului Bucureşti, cu plîngerea nr. 1917/8 mai 1989. Echipa de anchetatori a fost condusă de procurorul Dan Ioan Mirescu.

Acesta a recunoscut că cele reclamate de mine „s-au confirmat, că au găsit şi alte ilegalităţi mai grave“ – dar a refuzat să-mi comunice în scris acestea, fiind „secrete de serviciu“. Adică „secretele de serviciu“ ale conducerii C.I.C.B. pe care i le comunicasem eu ca escrocherii deveniseră „secrete de serviciu“ ale Procuraturii Municipiului Bucureşti!

În noiembrie 1989 am fost în audienţă la procurorul-adjunct, care era şi secretarul de partid. Eram asistaţi de procurorul de serviciu, căruia i-a dat dispoziţie ca „luni să-mi dea un răspuns scris amănunţit pentru toate aspectele…“. Dar nu mi l-a mai trimis nici azi.

Întrucît acum s-au întrunit condiţiile pentru aplicarea justiţiei, vă rog să soluţionaţi această plîngere în vederea recuperării daunelor materiale şi morale provocate şi pedepsirii vinovaţilor pentru toate ilegalităţile comise.

Vasile I. Zărnescu“.

Evident, Procuratura Generală nu mi-a răspuns nici la această plîngere, fiindcă solidaritatea de tagmă nu permitea instituirea Justiţiei, chiar aşa, otova – mai ales că era implicat un procuror-şef, cum era Alexandru Ţuculeanu. Dar am făcut unele plîngeri mai restrînse, delimitate pe anumite cauze. În consecinţă, la propunerea Ministerului Justiţiei, Procurorul General al României, Gheorghe Robu, a fost nevoit să dispună recurs extraordinar contra sentinţelor şi hotărîrilor judecătoreşti prin care fusesem concediat conform art. 64, lit. t din Legea 5/1978, republicată în 1982. Pentru că pregătesc pentru tipar un Jurnal din anii ciumei roşii, voi reproduce acolo toate documentele respective, spre a rămîne consemnat mai bine, pentru generaţiile viitoare, ceea ce a însemnat, în toată oroarea sa, „Epoca de aur“ a sistemului totalitar.

Dar, de pe acum putem releva că, după Retrovoluţia din Decembrie 1989, oricum, procurorul Ilie Picioruş a căzut, ca pisica, tot în picioruţe, iar, între anii 1992-1996, a fost şef al departamentului de cadre al guvernului Văcăroiu. După care a revenit la meseria sa de bază de procuror, iar din anul 2000 l-am văzut intrînd în sediul Pachetului General de pe lîngă Curtea Supremă de Justiţie, unde lucra. Ca, ulterior, să aflăm că era procuror-şef în cadrul acestui Parchet. Iar din cauza lui s-a sinucis procurorul Cristian Panait, care nu a rezistat marilor presiuni politice la care l-a supus micul Picioruş. Să ne amintim că, din cauza conştiinţei lor, s-a sinucis generalul Vasile Milea, ministrul Apărării Naţionale, s-a sinucis generalul Gică Popa, pentru că l-a condamnat pe Nicolae Ceauşescu printr-un proces ilegal, iar acum, tot din cauza conştiinţei lui şi a insuficienţei rezistenţe psihice la ilegalităţile din Parchetul General, s-a sinucis procurorul Cristian Panait. Dar procurorul Ilie Picioruş nu s-a sinucis, pentru că el, de mic procuror, s-a exersat nu să aibă o conştiinţă imaculată, ci, dimpotrivă, să maculeze Justiţia. Ca, de altfel, şi fostul şi actualul lui şef, procurorul Alexandru Ţuculeanu, care, cu nasul lui de Pinocchio, adulmeca soluţiile de muşamalizare, precum în cazul Armagedon II, cînd a dispus arestarea de pe stradă, fără mandat de arestare, a lui Mugur Ciuvică – motiv pentru care a fost destituit, deşi ar fi trebuit să fie condamnat penal, pentru că a comis o ilegalitate gravă. Dar, cum vedem, în genere, la vremuri noi, tot „ei“. Adică, acei procurori care practicau terorismul psihologic şi ideologic, în loc să se ocupe cu controlarea modului cum judecătorii, ofiţerii Securităţii şi ai Miliţiei respectau legile. Pentru că, aşa cum am mai arătat, după nomenclatura Partidului Comunist Român, ei erau cei mai puternici în ierarhie. Iar acum, după dispariţia P.C.R.-ului, ei, cei din eşalonul doi, au rămas cei mai tari. Ca dovadă că, şi acum, procurorii fac tot ce vor, fără să îi mai controleze nimeni. Procurorul Alexandru Ţuculeanu, pe vremea cînd era şeful Procuraturii Sectorului 6, venea la C.I.C.B., zisă şi APACA, să peroreze despre legile drepte ale Socialismului şi „demonstra“ cum trebuie băgaţi la puşcărie agricultorii care băgau varza sub brazdă, în loc să o culeagă şi să o aducă la oraş, să o mănînce muncitorii orăşeni la îmbelşugata lor masă socialistă. Dar, „omul cu nasul mare“, după cum era poreclit de muncitoare, în infailibilitatea lui de magistrat, „uita“ să mai precizeze că preţul de vînzare la oraş al verzei era aşa de mic încît nu acoperea nici cum cheltuielile de culegere, curăţire, transport, depozitare, regie etc.; dimpotrivă, pentru ţărani era mult mai „ieftin“ să îngroape în pămînt varza decît să o vîndă: adică pierdeau mai puţin. Dar, deşi procurorul-şef Alexandru Ţuculeanu ştia aceste lucruri elementare de economie politică, ştia că are în spate sprijinul ideologic al Partidului şi venea să terorizeze cu puşcăria populaţia. Ca emanat al Revoluţiei, acest terorist socialist, ajuns prim-adjunct al procurorului general de pe lîngă Curtea Supremă de Justiţie, a ajuns să dispună arestarea oamenilor nevinovaţi pe stradă! Mai aveţi mulţi ca el, domnule preşedinte Ion Iliescu?! Domnule prim-ministru sociolog, avocat, prof. univ. dr. Adrian Năstase, mai aveţi mulţi ca el?!

În fond, ca primă măsură de asanare a Justiţiei, aceştia doi, Alexandru Ţuculeanu şi Ilie Picioruş,  trebuie daţi, urgent, afară din Justiţie, ridicîndu-li-se definitiv dreptul de a mai profesa în domeniul juridic, nici ca avocaţi, nici ca notari etc. Să se facă şoferi de taxi. Dar, fostul micuţ procuror, Ilie Picioruş, care făcea găinării cu nomenclaturiştii de la C.I.C.B. (zisă şi APACA), a fost marele şef al Secţiei de Urmărire Penală şi Criminalistică a Parchetul General de pe lîngă Curtea Supremă de Justiţie. De aceea, vom aştepta mult pînă va fi deferit Justiţiei şi anchetat, el însuşi, de către actualii săi subordonaţi, chiar dacă procurorul Alexandru Lele depusese plîngere penală contra procurorului general Tănase Joiţa¹³⁶.

Între timp, procurorii Alexandru Ţuculeanu şi Ilie Picioruş, după ce au fost pitiţi o vreme, pînă s-au liniştit lucrurile, au fost numiţi magistraţi în Consiliul Superior al Magistraturii. În urma protestelor presei, în special ale celor relevate de ziaristul Silviu Alupei, de la România liberă, Ilie Picioruş a fost dat afară şi băgat undeva, pe linie moartă. Dar, după trecerea scandalului, Ilie Picioruş, după cum s-a văzut la televizor, face parte tot din  Consiliul Superior al Magistraturii.

6.3.      Autoreproducerea corupţiei

Magistraţii sunt, în ierarhia socială, cei mai sus situaţi controlori ai respectării legilor în societate: sunt controlorii absoluţi. Dar, cum s-a mai remarcat, „cine păzeşte paznicul?!“ Apoi, cînd Magistratura – Paznicul Absolut al Legii, mai ceva ca în Kafka – este cuprinsă de metastaza corupţiei, ca acum, este evident că acest fenomen contaminează în mod grav şi celelalte subsisteme ale sistemului general de apărare a ordinii sociale: în primul rînd corupe sistemul imunitar al Statului, adică Serviciile Secrete – care constituie „Controlorii Generali ai Statului“ –, precum şi Poliţia (care este braţul executor al Magistraturii), ajungîndu-se, prin extindere, nu numai la coruperea cîtorva cadre ale acestora, ci la diminuarea funcţionalităţii lor. Se formează, astfel, o conexiune inversă, un „cerc vicios“, prin care corupţia din Magistratură este acoperită de corupţia din Serviciile Secrete şi din Poliţie, şi invers.

Iată un exemplu de simbioză a corupţiei, descrisă de Adrian Suciu: „(…) Cel mai important obiectiv al S.R.I. Cluj, cel puţin din perspectiva implicaţiilor publice, dar şi financiare, pare a fi, în ultima vreme, deconspirarea unei reţele de corupţie, despre care lucrătorii S.R.I. au indicii că ar funcţiona la nivelul instanţelor de judecată clujene. Din această «combinaţie» fac parte, potrivit datelor care ne-au fost puse la dispoziţie, poliţişti, funcţionari publici, judecători, procurori, avocaţi. În acest fel, cercul este perfect. Un ultim caz (e vorba, în special, despre infracţiuni economico-financiare, litigii comerciale în care sunt în joc sume substanţiale şi despre litigii la Legea 112/1995 privind regimul caselor naţionalizate) ajunge, pe filiera poliţiştilor şi a procurorilor implicaţi, pe mîna unuia dintre judecătorii care acceptă să ia parte la «trucarea» procesului. Sistemul, cel puţin în aparenţă, este perfect, iar sumele consistente care rezultă din această manipulare a Justiţiei se împart echitabil între cei care formează verigile lanţului. Se pare că unul dintre participanţii la «joc» s-a «pocăit» şi a furnizat, din interior, informaţii utile angajaţilor S.R.I., care lucrează la acest caz. (…) Dată fiind «greutatea» numelor în discuţie, este greu de crezut că acest caz se va finaliza cu trimiterea în judecată a celor implicaţi şi cu un scandal public, cea mai plauzibilă şi mai optimistă variantă fiind lichidarea reţelei cu maximă discreţie şi tragerea «pe linie moartă» a vinovaţilor“¹³⁷. Probabil că, pentru a arunca praf în ochii opiniei publice, dintre toţi aceşti vinovaţi, a fost găsit o „verigă slabă“ a reţelei: cel care a fost anchetat pentru că a fost mituit de bulibaşa ţiganilor locali cu nişte vase Zepter.

Dar, „nucleul dur al corupţiei“, de care vorbea Rodica Stănoiu, pe cînd era ministrul Justiţiei, penetrează toate regimurile politice, cotizează cu toate partidele de la Putere sau din Opoziţie, venite la Putere prin „alternanţa democratică“, şi, astfel, îşi menţine existenţa pernicioasă. [Cazul cel mai cunoscut avea să devină cel al lui Dinu Patriciu, care – după modelul său politic, Marc Rich – a recunoscut singur acest fapt, considerat „normal“ de către şeful grupului parlamentar liberal, Crin Antonescu. Probabil că din cauza acestei „normalităţi“ avea să-l aprecieze Octavian Paler pe Crin Antonescu-Vorbete, ca fiind „singurul politician pe care-l admiră“^137a!]. În acest fel, fenomenul corupţiei, scăpat de sub control, se autogenerează, se întreţine singur, provocînd o metastază a întregului organism social, afectînd inclusiv cei doi piloni ai structurii de rezistenţă a poporului, Biserica şi Armata. Aceste instituţii sunt – încă mai sunt – pe primele două locuri în acreditarea dată de opinia publică – şi în mod întemeiat ca instituţii (chiar dacă, prin anumiţi indivizi, sunt şi ele contaminate de corupţie: în aceste vremuri tulburi, ar fi fost de mirare să fi scăpat necontaminate). Dar, tocmai de aceea, agresiunile axiologice contra lor se vor înteţi. În acest sens, al contaminării cu virusul corupţiei, scandalul în serial numit „Armagedon“ este peremptoriu, fiind, din păcate, confirmat, cel puţin parţial, prin cazul celor doi dezertori ucigaşi, iar, în alt plan, dar la fel de elocvent, de scrisoarea deschisă a cpt. (rez.) Costică Iosub¹³⁸ şi aceea a generalului de divizie (rez.) Victor Negulescu.

6.4. Corupţia instituţionalizată

Elocvent ca loc de convergenţă a corupţilor este cazul descris de acest titlu: „Nimic nu contează cînd este vorba de bani: Mafia terenurilor din Băneasa a distrus sistemul strategic de alimentare cu apă în caz de război“¹³⁹. Or, fiind vorba de un obiectiv strategic, păzit de Armată, este evident că fusese tot timpul în atenţia Serviciilor Secrete: Direcţia de Informaţii Militare, Serviciul Român de Informaţii etc. Dacă admitem că acestea nu au ştiut ce se întîmplă, înseamnă că nu mai are rost să vorbim de o nouă „Strategie de Securitate Naţională“, de o nouă „concepţie de muncă“ etc., etc. Dar, fireşte că au ştiut; fireşte că au informat „factorii de decizie în stat“. Atunci, care sunt măsurile luate de aceştia?! Evident, nici una, căci, altfel, nu s-ar fi ajuns în situaţia compromiterii Siguranţei Naţionale, redată de titlul de mai sus.

Acest caz este peremptoriu, totodată, şi ca exemplu de corupţie instituţionalizată, relevat de un alt titlu, cu supratitlu şi subtitlu elocvente: „Alături de Babiuc / Cioflină, consilier al premierului Năstase, a pus umărul la împroprietărirea lui Gigi Becali / Foştii capi ai M.Ap.N. au fost invitaţi ieri la Parchet“, din care este necesar să cităm, pentru a releva caracterul ipocrit al explicaţiilor date presei: „La ieşirea din clădirea Parchetului, deputatul Victor Babiuc a declarat reprezentanţilor mass media că schimbul de terenuri s-ar fi făcut în urma unei hotărîri a C.S.A.T. pentru realizarea unui obiectiv militar şi că ar fi fost respectate toate dispoziţiile legale în materie. Declaraţiile acestuia sunt în contradicţie cu raportul Corpului de Control al M.Ap.N., potrivit căruia terenurile schimbate, deşi aveau o suprafaţă relativ egală, valoarea lor era disproporţionată. Victor Babiuc, în stilul cu care am fost deja obişnuiţi de către mărimile ajunse să dea lămuriri procurorilor, a dat vina pe… politică. «Este o tradiţie ca, în ultimii ani, cu rădăcini puternice în regimul trecut, ca pe adversari să-i tratezi prin intermediul Parchetului. Este păcat că Parchetul, care a fost creat să se rezolve situaţiile în care oamenii au încălcat legea, este folosit tocmai să discute cu oameni care au respectat legea», a declarat Babiuc, acuzînd Parchetul că şi-ar desfăşura activitatea la comandă politică“. (…) Iată şi încheierea: „Afacerea este dubioasă: generalul Cioflină – actualul consilier al premierului Năstase – era, la momentul tranzacţiei, rudă cu Anghel Răbăboc, primarul comunei Ştefăneşti, localitate de unde Gigi Becali a obţinut terenul de dat la schimb cu Armata!“¹⁴⁰.

Precizăm că trebuie să împănăm textul cu aceste trimiteri bibliografice, deşi îngreunează lectura, deoarece, între timp, Adevărul a fost acţionat în judecată de către ministrul Apărării¹⁴¹ tocmai pe problema afacerii oneroase cu George Becali. Or, noi nu avem acces la bugetul M.Ap.N., şi nici banii lui Becali, ca să contribuim la mărirea salariilor magistraţilor, în cazul în care ni s-ar intenta şi nouă un proces de ultraj, de calomnie etc.

Aşadar, corupţi şi coruptibili pe toate nivele politice şi sociale, care, prin selecţie, formează mafia gulerelor albe, „nucleul dur al corupţiei“. Aşa se creează corupţia instituţionalizată şi criminalitatea organizată. Căci, chiar dacă Serviciile Secrete au ştiut şi au informat factorii de decizie în stat, tocmai aceştia erau, după cum se vede din acest exemplu grăitor, cei care comandau manoperele frauduloase „prin telefon“, după cum scrie Adevărul aici despre generalul Dumitru Cioflină. Dar, sub aspect penal, se mai pune problema că Serviciile Secrete au obligaţia să prevină şi să înlăture ameninţările la adresa Securităţii Naţionale. Or, dacă „Mafia terenurilor din Băneasa a distrus sistemul strategic de alimentare cu apă în caz de război“, înseamnă că s-a afectat grav siguranţa naţională şi nu trebuie să aşteptăm – ca americanii, să li se dărîme Turnurile Gemene (WTC) şi să le fie bombardat Pentagonul, spre a fi transformat în Tetragon – să se întîmple, şi la noi, dezastrul, ca apoi, să facem vizite prezidenţiale şi să dăm cîteva găleţi de apă sinistraţilor. Apoi, cînd au văzut că unii „factori de decizie în stat“ se ocupă cu matrapazlîcuri, ca în cazul sus-citat, era cazul ca Serviciile Secrete să îi pună sub urmărire informativă, ca să le documenteze activitatea periculoasă pentru Securitatea Naţională. Dacă nu au făcut-o, se fac vinovate de complicitate cu infractorii. Este interesant de văzut cum se va sesiza pe el – adică se va autosesiza – Parchetul Militar, în cazul analizat aici, al „mafiei terenurilor din Băneasa, care a distrus sistemul strategic de alimentare cu apă în caz de război“. Pentru că, dată fiind mizeria de pe conductele de alimentare cu apă, respectivul sistem ar fi fost util şi acum, căci tot suntem în război economic, psihologic, imagologic, axiologic etc. şi, de curînd, în război cu terorismul; iar contracararea acestor agresiuni costă Ţara.

Cei care, de obicei, ştiu cele mai multe lucruri despre ilegalităţile comise în instituţiile statului sunt, în primul rînd, şefii Corpurilor de Control: al M.Ap.N., S.R.I., M.I., al Guvernului. Deci, Parchetul Militar şi, apoi, Parchetul General de pe lîngă Curtea Supremă de Justiţie, ar trebui să înceapă cu aceştia cercetarea infracţiunilor comise. Sigur că ei au fost timoraţi, pînă acum, văzînd precedentele create prin exemplul celorlalţi şefi, cel mai cunoscut fiind cazul lui Ovidiu Grecea, care ar fi ajuns un element important al unei conspiraţii a celor „care nu vor ca în această ţară să fie ordine“: „Ioan Rus (…) a precizat că Ovidiu Grecea, fostul şef al Corpului de Control al premierului, a fost unul din instrumentele acestui mecanism (al uneltirii)“¹⁴². De aceea, a trebuit să fie pus la izolare“, într-o ambasadă sud-americană, ca să fie cît mai departe de mijloacele de comunicare în masă. Dar, toţi şefii Corpurilor de Control enumerate mai sus au grad de general. Dacă şi ei se simt timoraţi, atunci ce să mai zicem de oamenii obişnuiţi, care nu sunt instruiţi să acţioneze în condiţii de stres, să ia decizii importante pentru comunitatea în care trăiesc şi pe care, uneori, o reprezintă?! Sau, putem face inferenţe şi invers: dacă aceşti generali, şefi ai Corpurilor de Control sau ai marilor unităţi din M.Ap.N., M.I., din Serviciile Secrete, se simt timoraţi cînd este vorba să acţioneze contra actelor de corupţie din interiorul instituţiilor lor, sau pe care le monitorizează respectivele instituţii, ne întrebăm cum vor acţiona în cazurile unor calamităţi mai mari, cum ar fi dezastrele naturale sau războiul civil, pe care vor să îl declanşeze unele minorităţi neorevizioniste?! Cum?! Ca la „Revoluţia“ din decembrie 1989, calificată de către unii ziarişti belgieni, în lucrarea Minciuni mass media, drept cea mai mare minciună mediatică a Secolului XX?!

Şi, apoi, trebuie să reţinem că, dincolo de formele metaforice din mass media, privind „războiul contra corupţiei“, declanşat de o administraţie sau alta, în mod real sau doar demagogic-electoral, trebuie să admitem că, realmente, trăim într-un foarte real război al corupţiei contra noastră, contra valorilor naţionale şi morale creştine, valori care figurează – generic, nu şi explicit – doar pe lista din „Strategia de securitate naţională“, dar nu şi pe lista obiectivelor de apărat realmente. Căci, după cum se vede, unii sunt timoraţi şi stau pe margine, privind cum alţii se luptă sau sunt doar victime inocente. De exemplu, generalul de divizie Victor Negulescu, fost şef al Direcţiei de Contraspionaj Militar, „deşi îi ştie pe toţi cît de corupţi sunt şi cum au promovat fiindcă sunt lichele“, abia cînd pensia primită de la M.Ap.N. l-a adus în pragul extincţiei, s-a gîndit să proteste contra corupţiei şi a lichelismului din M.Ap.N.¹⁴³, dar nu şi pe vremea cînd îndeplinea funcţii de comandă. Or, această atitudine spune multe. Evident, nu îi reproşăm, aici, lipsa de curaj a distinsului general pentru că nu a acţionat, atunci sau mai tîrziu, contra corupţilor din sistem, căci nu este suficient să ai doar curaj: trebuie să mai ai organizarea, logistica şi solidaritatea necesare acestui demers foarte riscant. În fond, este remarcabil şi faptul că l-a tras de urechi pe ministrul Paşcu. Dar se ajunge la un prag dincolo de care trebuie trecut la acţiune pentru a evita ca situaţia să degenereze în ceva mult mai grav. Sau se aşteaptă centenarul Răscoalei din 1907?!

6.5.      Simbioza corupţilor

Diseminarea corupţiei este facilitată de prăbuşirea accelerată a autorităţii Statului şi a economiei, de interdependenţa subsistemelor socialului şi de activitatea de „poliţie partinică“ practicată de instituţiile principale ale Statului puse să apere Legea, nu să o încalce. Cel mai bun exemplu – fiind notoriu şi elocvent prin conexiunile sale – l-a constituit crahul politico-financiar F.N.I.-S.O.V. Invest, redevenit pe filiera GELSOR-Astra-Banca Română de Scont. El a fost anticipat de Ovidiu Grecea şi rezumat, recent, astfel în ziarul lui Ion Marin: „Raportul (lui Grecea – n.n.) a fost multiplicat în şapte exemplare cu indicativul «strict secret» şi a fost transmis preşedintelui de atunci al României, Emil Constantinescu, primului ministru Mugur Isărescu, ce era şi guvernatorul Băncii Naţionale, şefului S.R.I., Costin Georgescu, şefului S.I.E., Cătălin Harnagea, conducerii B.N.R., preşedintelui C.N.V.M., Curţii de Conturi. Raportul a fost înaintat în data de 4 ianuarie 2000, fiind semnat de către şeful Departamentului de control al Guvernului, Ovidiu Grecea. (…) Concluzia raportului era aceea că, în cîteva luni, F.N.I. se va prăbuşi, producînd o catastrofă ce va afecta siguranţa naţională. Drept urmare, în loc să se treacă la arestarea şi deferirea către Justiţie a celor vinovaţi, s-au luat măsuri de recuperare a unor sume imense de către cei înştiinţaţi, începînd cu Ovidiu Vîntu, care cunoştea, bineînţeles, cel mai bine cum stăteau lucrurile. La scurtă vreme după prăbuşirea F.N.I., în luna mai 2000, Costin Georgescu, şeful S.R.I., a afirmat, într-o emisiune televizată, că nu a avut cunoştinţă în nici un fel despre eventualitatea cădere a F.N.I.

La data respectivă, un ofiţer zelos al S.R.I. i-a transmis, prin registratură, lui Costin Georgescu, o copie a dosarului pe care domnul Georgescu o avea în fişet din data de 4 ianuarie 2000. Ovidiu Grecea a fost înlăturat din funcţie de către preşedintele Constantinescu, iar cîţiva dintre membrii comisiei care au anchetat cazul F.N.I. în decembrie 1999 au avut de suferit, fiind destituiţi şi cel puţin unul dintre ei arestat pentru o culpă imaginară… (s.n. – V.I.Z.)“¹⁴⁴. Această sinteză constituie o veritabilă frescă laconică, sobră şi sumbră, à la Goya, a conexiunii corupţiei instituţionalizate şi practicate la nivel înalt, „autentificată“, atunci, de destituirea lui Ovidiu Grecea. De altfel, sinteza din Ultima oră era în consonanţă cu incriminarea corupţiei din acest caz făcută chiar la izbucnirea scandalului, în iunie 2000, de redacţia revistei România Mare: „Să trecem acum la Scandalul F.N.I. El a fost pus la cale de Emil Constantinescu, Dorin Marian, Costin Georgescu şi Cătălin Harnagea, pentru a se da o lovitură sistemului bancar, dar, totodată, pentru a se crea panică, haos şi isterie în sînul populaţiei. Ce-i drept, i se plătea şi o poliţă lui Sorin Vântu (…): «Cineva din anturajul Puterii îmi vrea capul, dar nu au ce să-mi facă!» – a mărturisit acesta, în urmă cu cîteva luni, unui senator P.D.S.R. Avem informaţii că Sorin Vântu, care l-a sponsorizat masiv pe Emil Constantinescu, dar şi C.D.R.-ul (se vehiculează suma de 30 de milioane de dolari), în ultimul timp a refuzat să mai răspundă la «comenzi» (…)“¹⁴⁵.

După protestele F.N.I.-iştilor, unele violente, a urmat tergiversarea, care a dus, apoi, la o oarecare acalmie. La începutul anului 2002, cazul F.N.I. s-a reluat prin crahul Băncii Române de Scont (B.R.S.).

Hegel spunea că marile evenimente istorice se întîmplă de două ori, pentru ca oamenii să fie mai convinşi, în opinia lor, că cele petrecute sunt definitive; dar – comentează Marx – „Hegel a uitat să adauge: prima dată se întîmplă ca tragedie, a doua oară ca farsă“. În plină campanie anticorupţie constantinesciană, destituirea marelui justiţiar Ovidiu Grecea a reprezentat, pentru omul care se lăsase păcălit de diatribele anticorupţie ale lui Emil Scîrbitul, un mare eveniment istoric – tragic, fireşte. Dar, să ne amintim, după ce a stat pitit o vreme, Ovidiu Grecea a fost reactivat de premierul Adrian Năstase, ca semn „clar“, că, dacă l-a readus pe marele incoruptibil, amîndoi vor da de pămînt cu „caracatiţa corupţiei“. Numai că marele naiv O. Grecea, pe cît fusese el de ofiţer de informaţii, de contrainformaţii, de suprainformaţii etc., nu a înţeles nimic din destituirea sa de către Emil Scîrbitul – sau, poate, doar „a făcut-o pe prostul“. Oricum, cert este că a căzut de prost imediat ce şi-a reintrat în atribuţii: premierul sociolog-avocat-dr. în drept, după ce „i-a arătat  cartonaşul galben“ pentru că a zgîndărit nişte cotloane ale corupţiei care cam puţeau, l-a destituit imediat şi el, fără să-i mai dea prilejul să merite şi „cartonaşul roşu“, repetînd decizia politică a marelui rector al rectorilor. Adică l-a pedepsit a doua oară pentru aceeaşi greşeală, încălcînd principiul elementar de drept non bis in idem – deşi el preda aceste chestii studenţilor. Dar, pentru mai multa „linişte“ a unora – nu a noastră, cum suna o lozincă electorală –, Ovidiu Grecea avea să fie pus la păstrare, sub eticheta de consul, bine păzit la Ambasada noastră din Brazilia; oricum, în mod cert, acolo nu mai avea cum să dea interviuri scandaloase lui Dan Diaconescu, la OTV. După care a fost mutat în Australia.

Dar, din păcate pentru români, care nu erau atît de hegelieni şi/sau de marxişti, a doua destituire a lui Ovidiu Grecea nu a fost percepută doar ca o farsă, ci, dimpotrivă, ca o şi mai mare tragedie: căci li se confirma, în mod definitiv, pentru cine mai avea dubii, că toată propaganda anticorupţie nu este decît o mare cacealma: pokeriştii erau mereu aceiaşi – „Ei!“ –, indiferent de „alternanţa democratică la guvernare“, iar fraierii erau, la fel, mereu aceiaşi: „…ăilalţi“, indiferent cu cine votaseră! Deoarece, pînă la căderea F.N.I.-ului – cădere anunţată cu „strict secret“ de Grecea şi fructificată tot în secret de către cei înştiinţaţi despre colapsul iminent –, experienţa lor social-economică le fusese „îmbogăţită“ de scandalurile răsunătoare provocate de falimentarea unui şirag de bănci: Dacia Felix, Credit Bank, Bancorex, Banca Agricolă, Banca Internaţională a Religiilor, Banca Albina, BankCoop, Banca Unirea, Banca Turco-Română etc. Şi, fapt esenţial, toate aceste bănci fuseseră prăduite nu cu mîna înarmată, de o echipă de gangsteri, ca primitivii din S.U.A. – arealul capitalismului în stare pură şi fieful crimei organizate –, ci tocmai de echipele aflate la conducerea lor, adică, pardon, de unii dintre manager-ii lor. Să nu fi ştiut nimic Serviciile Secrete despre ceea ce se întîmpla acolo şi, deci, de periclitarea imediată şi în perspectivă a Securităţii Naţionale?! Exclus; ar însemna să Ie insultăm inteligenţa şi să le contestăm loialitatea faţă de Ţară; după cum ar însemna, prin aceasta, să ne insultăm pe noi înşine, căci prea ne-am crede proşti fiindcă i-am crede proşti pe respectivii ofiţeri. Dar, dacă au ştiut, să nu-i fi informat pe beneficiarii activităţii lor?! Răspuns: idem ca mai sus – ziarul Ultima oră relevase că au fost informaţi. Atunci, cum de s-a ajuns în asemenea situaţii?! Rămîne să ne mai informăm!

Între timp, la acest şir de perle bancare falimentate s-a adăugat, Banca Română de Scont (B.R.S.), care părea, în urma mediatizării, un fel de loc de concentrare a corupţilor de toate calibrele şi culorile politice¹⁴⁶. Referitor la acest caz de corupţie sau în conexiune cu el, Lordul George Robertson, secretarul general al N.A.T.O., şi, apoi, Jonathan Scheele, şeful Delegaţiei Comisiei Europene la Bucureşti, au declarat că problema B.R.S. „ar putea afecta întregul sistem bancar românesc“ şi, mai preciza Scheele, „România nu va putea îndeplini criteriul economic de aderare la U.E. fără un sistem bancar puternic“¹⁴⁷. Indiferent că aceasta ar fi, realmente, importanţa cazului B.R.S., sau că este, mai degrabă, doar o gogoaşă umflată ca să se găsească alte pretexte pentru a fi duşi cu preşul ca în celelalte dăţi – şi noi credem în această ultimă variantă, deoarece, din totalul activelor sistemului bancar din România, B.R.S. deţinea doar patru procente, adică o pondere derizorie, care nu putea să afecteze sistemul financiar-bancar, cum se încercase să se inducă, în mod pervers, ideea –, s-a adeverit predicţia lui Ovidiu Grecea: „Căderea F.N.I.-ului va însemna producerea unei catastrofe care va afecta siguranţa naţională“. Ar fi un truism să mai spunem că viitorul României este prezentul Argentinei. De aceea, îl putem parafraza, cu îndreptăţire, pe Goya şi să spunem: „Somnul S.R.I.-ului produce monştri“. Dar a dormit S.R.I.-ul, în acest caz sau în atîtea altele?! Noi presupunem că nu – căci ar fi grav, dacă ar fi aşa. Dar, e mult mai grav faptul că, dacă nu a dormit pe el, totuşi, S.R.I.-ul – încălcîndu-şi statutul şi legile Ţării – a acceptat să fie periclitată Securitatea Naţională într-o măsură tot mai mare, încît nu se mai întrevede nici o soluţie rezonabilă spre a împiedica falimentul României după modelul Argentinei, după cum spunea, printre rînduri, ex-ministrul de Finanţe Daniel Dăianu¹⁴⁸, sau cum o spusese, direct, Theodor Buftea, directorul Direcţiei de Politică Monetară din B.N.R.: „În cazul cel mai grav ar putea să apară o situaţie similară celei din Argentina“¹⁴⁹ (s. n. – V.I.Z.).

Pentru a ilustra similitudinea, elocventă este această sinteză laconică a corupţiei, a lăcomiei, făcută de Carlos Gabetta: „Argentina are o datorie externă de circa 140 de miliarde de dolari, iar elita patronală, politică şi sindicală a scos ilegal din Ţară şi le-a depus în conturile private sume totalizînd circa 120 de miliarde de dolari“! Nu am vrea să cobim, dar nu trebuie prea multă perspicacitate informativă şi informaţională pentru a prognoza că prezentul Argentinei este viitorul apropiat al României! Pentru că şi escrocii politici autohtoni au jefuit sistematic România, în ultimii 15 ani, scoţînd din Ţară miliardele de dolari – datoria externă a Ţării ajungînd, în august 2004, la circa 25 miliarde de dolari – şi depunîndu-i în conturile lor din străinătate!

Oricum, subsumate fiind agresivei campanii anti-S.R.I., şi cu ocazia începerii scandalului F.N.I. sau a reluării lui ulterioare, nu s-a scăpat ocazia să se „culpabilizeze S.R.I.-ul“¹⁵⁰, pe motiv că mulţi dintre angajaţii lui Sorin Ovidiu Vîntu fuseseră ofiţeri rezervişti din Serviciile Secrete, ca şi cum ei nu ar mai trebui să se angajeze nicăieri şi să moară de foame, cu pensia mizerabilă pe care o au, ca pe vremea stalinismului celui mai atroce. Şi adevărul trist este că unui ofiţer din Serviciile Secrete îi este imposibil să se încadreze undeva, după trecerea în rezervă, pentru că această calitate echivalează cu o tinichea de coadă.

La campania anti-Securitate de pînă acum s-a adăugat şi diversiunea „Armagedon 7“, publicată în Ziua sub titlul „Armagedonul securiştilor“¹⁵¹. Ţinînd cont de faptul că Ziua vorbeşte de 1600 de nume, dintre care a publicat circa 250 în cele patru pagini ale suplimentului, este foarte plauzibilă presupunerea că această listă fusese mînăria „durilor“ daţi afară, ajutaţi de cei rămaşi în interior, dar care riscă să fie şi ei daţi afară şi, pentru a scăpa, aruncă vina pe ceilalţi. Că a fost vorba de o diversiune, şi încă de una grosieră, o atestă cel puţin două exemple: primul este cazul psihologului Dumitru Cristea, fost adjunct al directorului S.R.I., încadrat în instituţie în 1990 şi fără legătură cu cadrele fostei Securităţi; e-adevărat că ziarul face rezerva: „Nu ar fi exclus să fi fost lucrat de foştii ofiţeri de securitate din conducerea S.R.I., care l-au tratat ca pe un corp străin“. Şi, atunci, care este noima includerii lui pe lista „securiştilor“, de vreme ce el a fost doar s.r.i.-st?! Evident, pentru a compromite, în genere, Serviciile Secrete, şi pentru a-i timora pe cei care lucrează acolo. Al doilea caz este al lui Eugen Grigorescu: „Fost ofiţer de securitate. În structurile S.R.I. a fost înaintat la gradul de colonel şi, apoi, general de brigadă. Şef al diviziunii de expertize tehnice, codificat Diviziunea S.“ Aşa cum se deduce din text, el ar mai fi fost, şi atunci, şeful „diviziunii de expertize tehnice“. Dar, el fusese destituit, în primăvara lui 1998, iar despre aceasta scrisese chiar Ziua, spunînd „că fusese destituit din motive de incompetenţă profesională şi înlocuit la comandă de o tînără maioreasă al cărui nume nu îl comunicăm din motive de protocol, căci aşa se obişnuieşte“. Or, Ziua informase despre eveniment chiar a doua zi de la consumarea lui – ceea ce atestă, indubitabil, că ziarul avea relaţii strînse de colaborare măcar cu Biroul de presă al S.R.I., dacă nu şi cu alte cadre ale instituţiei. Altfel, nu ar fi aflat atît de prompt evenimentul, care, în esenţă, era un eveniment secret. Apoi, ca şi g-ralul (r.) Dumitru Cristea şi alţii, nici g-ralul (r.) Eugen Grigorescu nu mai era în structurile Puterii sau ale altor organizaţii prin care să facă trafic de influenţă, pentru care să fie incluşi pe lista prin care să se susţină „influenţa malefică a fostei Securităţi“. Ba, mai mult, acesta era hărţuit în procese penale. Aşadar, şi confecţionerii listei şi redactorii de la Ziua ştiau că aceste lucruri sunt false, dar le-au compilat şi le-au difuzat. Că Ziua mai făcea rezerva că „a remarcat nişte neconcordanţe şi aşteaptă precizări de la cititori“ nu mai avea nici o importanţă, fiindcă falsurile fuseseră, deja, difuzate, iar eventualele corecturi ulterioare nu aveau să mai apară niciodată. Ceea ce va rămîne este doar denigrarea, devalorizarea Serviciilor Secrete. Pentru a le fi redusă eficienţa, iar, acolo unde este posibil, pentru a le fi şantajate cadrele de conducere şi a le manevra prin coparticiparea la corupţie.

În contrast cu această situaţie trebuie reţinut că, în toamna lui 2001, Ungaria a mărit de trei ori salariile din Serviciile Secrete, iar după trecerea cadrelor în rezervă sunt tratate ca şi în vremea lui Horthy: cu cea mai mare grijă! „De ce oare?!“ Apropo de acest aspect, şi comparativ cu „restructurările“ şi cu înlăturarea ofiţerilor profesionişti ai Securităţii române – ca rezultat al ingerinţelor externe, de tipul aceleia lui James Baker, şi/sau al presiunilor interne făcute de Coloanele „a V-a“ şi „a VI-a“ –, e locul să relevăm un citat semnificativ: „Ungaria, după cîteva mici cosmetizări neesenţiale, şi-a păstrat serviciile de informaţii intacte, ofensiva acestora pe spaţiul românesc, cu pondere în Transilvania, fiind foarte puternică. Serviciile speciale ungureşti, beneficiind de o logistică puternică, de încurajările politicii maghiare revizioniste, cu acordul tacit internaţional [îndeosebi după primirea în N.A.T.O. – n.n., V.I.Z.], sprijinindu-se pe un dispozitiv informaţional-ofensiv în diaspora maghiară, culeg, analizează şi pun la dispoziţia decidentului politico-militar informaţii despre România şi vecinii săi, astfel ca, într-o conjunctură favorabilă, Ungaria să ceară Transilvania“¹⁵². Precizăm că am citat din lucrarea „Informaţiile, a patra armă“, tipărită în 1999, a colonelului Stan Petrescu, „director adjunct în cadrul unei direcţii din Ministerul Apărării Naţionale“, cum se precizează, laconic, pe copertă; ţinînd cont de titlul şi conţinutul lucrării, fără îndoială că este vorba de Direcţia de Informaţii Militare. Ţinînd cont de această carte, precum şi de alte surse de informaţii publice, putem conchide că acei conducători politici ai României care au declarat, ritos, în 2001, că nu se poate vorbi de „slăbirea autorităţii statului român în judeţele din Ardeal locuite preponderent de maghiari“ au „dezinformat poporul cu televizorul“, adică au falsificat realitatea cu bună-ştiinţă, dar cu rea intenţie. Căci, chiar dacă nu au citit cartea colonelului Stan Petrescu, ei au fost informaţii sistematic de Serviciile Secrete ale Ţării despre adevărata stare de fapt. Între timp, U.D.M.R. s-a perpetuat la Putere: readusă la guvernare de maleficul P.S.D., s-a menţinut la guvernare prin malefica Alianţă P.D.-P.N.L.

6.6. Apogeul corupţiei instituţionalizate:

dezincriminarea provizorie a bancrutei frauduloase

Aşadar, declinul Serviciilor Secrete ca urmare atît a corupţiei dezvoltate accelerat în societate, cît şi a aceleia induse în interiorul lor, precum şi a afectării funcţionalităţii lor cauzate de interdependenţa cu alte subsisteme ale politicului, socialului şi, îndeosebi, de conexiunea cu sistemul juridic, înseamnă periclitarea Securităţii Naţionale, înseamnă crearea stării de insecuritate naţională. După implozia acestora, nu trebuie să ne mai mire nici de ce pierde România în lupta contra corupţiei interne – vezi exemplele similare din Peru, Argentina, Rusia etc. –, în relaţiile cu „investitorii strategici“, cu Ţările străine, fie ele prietene sau inamice. Pentru că, de exemplu, pe cehii care au devalizat întreprinderea TEPRO, din Iaşi, nu i-a impresionat pozitiv faptul că România nu a intrat cu armata în Cehoslovacia în august 1968. După cum ungurii care au cumpărat, în mod oneros, Sovata, nu sunt încîntaţi de Tratatul de prietenie dintre Ungaria şi România şi, cu atît mai puţin, nu apreciază că, în 4 august 1919, am eliberat Budapesta de teroarea bolşevică a lui Bela Kuhn: dimpotrivă, ne insultă pe toate vocile, în toate ocaziile şi la toate organizaţiile internaţionale, ca să găsească noi pretexte de revendicări iredentiste, începute după Trianon.

Pe plan intern, liberalii, care promovează teoria „statului minimal“, nu vor decît să aibă libertate maximală în jefuirea Patrimoniului Naţional rămas din vremea statului socialist, adică cel agonisit de întregul popor, deasupra căruia „elitiştii“ liberali consideră că se află şi împotriva căruia ei acţionează. Este notoriu cazul liberalului Valeriu Stoica, care a dezincriminat bancruta frauduloasă, în mod provizoriu pentru a scăpa de puşcărie marii escroci, şi, mai mult, a rămas şi liber. Căci esenţa doctrinei liberale rezidă în lozinca absconsă „Fură cine poate!“ – sloganul „Prin noi înşine!“ fiind doar de „imagine“. Dezincriminarea bancrutei frauduloase de către însuşi ministrul Justiţiei constituie apogeul, forma „pură“ – în nocivitatea sa – a corupţiei instituţionalizate, reprezintă criminalitatea legalizată a „gulerelor albe“. De altfel, aceeaşi corupţie instituţionalizată s-a manifestat nu numai în etapa tranziţiei, ci şi în comportamentul liberalilor din etapa interbelică, încă de la impunerea lor în viaţa politică a Ţării. Relevînd cum neoliberalismul a adus la putere marile grupuri financiare, Dumitru Drăghicescu afirma că acesta devenise „instrument de apărare şi garantare a averilor îmbogăţiţilor, pierzîndu-şi caracterul de «naţional»“¹⁵³ (subl. ns. – V.I.Z.) Adică, exact ca acum: aceeaşi Mărie cu aceeaşi pălărie.

Un argument în plus o constituie faptul că tot ministrul de Justiţie Valeriu Stoica este cel care a subordonat Parchetul General Ministerului Justiţiei. Or, prin asta, l-a subordonat politic. Următoarea mişcare majoră a acestuia a fost că toate cadrele din Magistratură care au dovedit rectitudine morală şi competenţă profesională au fost, treptat-treptat, marginalizate pînă au fost date afară. În schimb, a promovat „tineretul“; în fapt, i-a cumpărat cu bani şi funcţii, pentru a-i manipula mai uşor: adică a practicat promovarea clientelară, antecamera corupţiei instituţionalizate şi forma premergătoare a criminalităţii organizate. Cu litere de-o şchioapă, ziarul Ziua titra: „Parchetul toxic“¹⁵⁴, articol în care releva promovarea, prin încălcarea tuturor legilor, a doi procurori imberbi la Parchetul General de pe lîngă Curtea Supremă de Justiţie. Parafrazînd reclama la ţigări impusă de Consiliul Europei la panourile publicitare, „Tutunul dăunează grav sănătăţii“, pot spune, cu deplină îndreptăţire, şi eu: „Parchetul dăunează grav libertăţii!“; „Parchetul dăunează grav libertăţii, dreptăţii şi democraţiei!“ De fapt, dăunează întregii Românii, prin faptul că, în loc să apere legea, instituie fărădelegea, corupţia instituţionalizată. Nu mai are importanţă că „nu toţi sunt corupţi“ şi că nu toţi „nu ştiu carte“, cum îi menaja ministrul Justiţiei Rodica Stănoiu, pe cînd ocupa această funcţie. Contează că este de ajuns ca cel puţin unii dintre marii şefi, promovaţi politic, deci clientelar, să fie corupţi. Căci, dată fiind obedienţa celorlalţi, care nu vor să îşi piardă posturile, care au familii, greutăţi etc. – de parcă nu toţi am avea funcţii de pierdut, nu toţi am avea familii, copii, greutăţi –, acceptă să tacă, făcîndu-se complici prin acoperirea actelor de corupţie, adică făcîndu-se pasibili de incriminare pentru „favorizarea infractorului“. Q.E.D.

Ca ipoteză de lucru putem considera că eficienţa cu care acţionează corupţia instituţionalizată în diferite subsisteme ale socialului este exprimată de curbele care arată dinamica pauperizării Ţării provocate de inflaţie – graficul fiind cvasiidentic cu cel al devalorizării leului în funcţie de dolar¹⁵⁵, grafic văzut, fragmentar, pe ecranele televizoarelor. Eficienţa în ruinarea României, în devalizarea din interior a băncilor, în jefuirea întreprinderilor de către proprii lor conducători, în înfometarea şi îmbolnăvirea poporului şi în distrugerea potenţialului său biologic – concretizîndu-se, pe termen lung, într-un veritabil genocid – este dată de cîţiva indicatori: în ultimii ani, investiţiile s-au micşorat cu 40 la sută; resursele interne ale sistemului bancar s-au diminuat cu 44 la sută; produsul intern brut a scăzut cu 11,2 la sută, iar economiile populaţiei s-au redus, în termeni reali, cu o treime¹⁵⁶. Dar, să reţinem, comparaţia se face cu situaţia din 1996 şi la nivelul anului 2000. Dacă, însă, ne raportăm la nivelul din 1989, degradarea este mult mai profundă. O imagine aproximativă şi parţială a involuţiei politico-economico-sociale este dată de faptul că, în 1989, paritatea leului era de 10 de lei la dolar, iar, acum doi-trei ani [adică prin 2006 – V.I.Z.], ajunsese la circa 34.000 de lei. Adică s-a devalorizat de peste 3.400 de ori! În plus, datoria externă a urcat de la zero la circa 25 de miliarde de dolari – dintre care 10 miliarde numai în ultimii patru ani [acum, în decembrie 2009, a ajuns la circa 120 miliarde de euro – V.I.Z.]! –, la care se adaugă circa trei miliarde de dolari creditele nerecuperate din alte Ţări, ca Irak, Libia etc. Şi paguba e în continuă creştere. Între timp, trecerea pe primul plan a monedei euro nu a făcut decît să estompeze respectiva devalorizare.

Evident, acesta e numai aspectul economico-financiar, dar trebuie să avem în vedere şi alte coordonate ale socialului: creşterea insecurităţii alimentare, involuţia catastrofală calitativ şi cantitativ a învăţămîntului, scăderea alarmantă a natalităţii, creşterea mortalităţii infantile şi generale, creşterea morbidităţii generale – ca dovadă că, în anul 2000, o treime din populaţia României a fost internată în spital –, îmbătrînirea populaţiei, creşterea accelerată a discrepanţelor sociale etc. La acestea se adaugă cele cinci milioane de români¹⁵⁷ care muncesc la „negru“, care, adică, sunt exploataţi la „sînge“ de patroni, fără carte de muncă, fără asigurări sociale, fără drept de pensie etc., statul „beneficiind“, în schimb, de găurile în buget cauzate de evaziunea fiscală a respectivilor patroni, care, într-o formă sau alta, cotizează, simultan, atît la partidele aflate la Putere, cît şi la cele din Opoziţie, dar care vor reveni la Putere. Dar, dacă aspectele materiale ale societăţii mai pot fi, cît de cît, comensurabile şi recuperabile, iar vinovaţii „tratabili“, la limită, inclusiv cu „pastile mov de calibru 7,62“, cum spunea, recent, un general de armată, prejudiciile în plan moral, spiritual, cultural, cultic – în genere, axiologic – sunt incomensurabile şi, adesea, ireparabile. Şi, după cum se poate observa la o privire mai atentă, vectorii războiului axiologic afectează, cu predilecţie, tocmai asemenea obiective: degradarea – pînă la caricatură – a învăţămîntului prin metoda idioată a manualelor aşa-zis „alternative“, debusolarea, demoralizarea şi idiotizarea tineretului, crearea artificială a unor conflicte între generaţii, satanizarea liderilor valoroşi şi lăudarea marionetelor impuse de alţii, inducerea apatiei şi a renunţării la a opune rezistenţă agresiunilor de orice fel, inducerea fatalităţii şi a acceptării hipnotice a imixtiunilor externe ca fiind ceva „benefic“ şi, oricum, de neînlăturat, blamarea patriotismului şi naţionalismului, concomitent cu insinuarea unor „comandamente“ opuse, sub masca internaţionalismului, mondialismului, ecumenismului, a „acquis-ului comunitar“ (care pune pe acelaşi plan un poponar¹⁵⁸ cu un om normal) etc., etc. Toate acestea însemnă că degradarea situaţiei României reflectă insecuritatea Securităţii Naţionale pe termen mediu şi lung, cu riscul destrămării României, prin divizarea ei în „euroregiuni“, sub pretextul „europenizării“, uzîndu-se de paşii intermediari ai unei pretinse „multiculturalităţi“ şi, în consecinţă, ai „federalizării“¹⁵⁹. Unul dintre aceşti paşi intermediari este şi intenţia de instituire a aşa-zisei „autoconduceri a minorităţii maghiare din România“, pe care a propus-o, la întîlnirea din 15 martie 2003, de la Cluj-Napoca, eternul provocator Laszlo Tökes, iar, ulterior, în toamna lui 2003, intenţia de formare a aşa-zisului „Ţinut Secuiesc“, deşi nu mai există secui – iar cei care au existat, nu erau maghiari, ci tot români maghiarizaţi în diferite proporţii. [Această diversiune a fost reluată în forte, în vara anului 2006, chiar de „moderatul“ Marko Bela, apoi, accentuată, an de an, pînă acum, în decembrie 2009 – V.I.Z.].

6.7. Confirmări recente

O surpriză neplăcută pentru cei în cauză şi pentru fanii P.S.D. (ex-P.D.S.R.).-ului a constitui-o acţiunea penală contra unui lider P.S.D. din Arad, George Medinţu, în mod întemeiat foarte comentat în presă¹⁶⁰.

Dar scandalul de corupţie Ovidiu Tender-Willem Matser, încă de la debut, a depăşit în importanţă¹⁶¹ ceea ce fusese pînă atunci, fiind, se pare, mai semnificativ pentru ilustrarea corupţiei instituţionalizate decît cazul „Ţigareta II“, deoarece, prin implicaţii firele duc – după alegaţiile revistei România Mare¹⁶² – pînă la ierarhia Serviciilor Secrete ale României. Dacă afirmaţiile făcute de P.R.M. au un sîmbure de adevăr, atunci devine explicabilă fervoarea cu care S.R.I. a luat apărarea escrocheriei de la Roşia Montană, referitor la care nu trebuie să fii ofiţer de informaţii ca să îţi dai seama că ameninţă siguranţa naţională. Mai ales că, între timp, sfidînd susţinerea „afacerii“ de către S.R.I., şi Academia Română a protestat prin „Acuzaţii grave la adresa proiectului Roşia Montană Gold Corporation“, întrucît se consideră „Proiectul Roşia Montană, “o crimă împotriva României“¹⁶³.

[Apoi, alegerile locale din 6 iunie 2004 au relevat că electoratul – chiar dacă a votat doar la jumătate din ponderea sa – a respins Puterea din cauza corupţiei şi a demagogiei politice].

Putem conchide, cu orice risc, dar cu deplin temei, că – în aceste vremuri tulburi, dar tulburate în mod deliberat pentru a se înlesni inversarea valorilor –, escrocheria, falsificarea, incompetenţa, muşamalizarea, solidaritatea de clan, abuzul absolut etc. constituie „universul de discurs şi de acţiune“ al Magistraturii – cel puţin în actuala etapă de tranziţie –, deoarece aceste calităţi (în sensul de caracteristici, trăsături) reprezintă matricea sa postdecembristă, derivată din aceea socialistă, matrice ajunsă, acum, în mod scandalos, în contradicţie cu cerinţele Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în plin „asalt“ cu „fumigene“ contra corupţiei.

Oricît de paradoxal ar părea, Magistratura constituie forma cea mai subtilă de mişcare a Satanismului, deoarece Magistratura este coruptibilă, este coruptă şi este corupătoare prin puterea banului. Magistratura acordă prioritate nu apărării Legii, înfăptuirii Dreptăţii, ci agonisirii banului, dovedind lăcomie şi tendinţă de parvenire. Nu importă că, sub raport cantitativ, procurorii şi judecătorii corupţi nu constituie măcar 51 la sută din numărul lor, ca să se vorbească de „majoritatea“ lor, care să definească trăsătura dominantă a clanului lor. Aici nu mai putem judeca lucrurile după proporţiile strict cantitative, deoarece, fiind vorba de Magistratură, prioritar este aspectul calitativ: nu numărul, ci calitatea corupţilor defineşte trăsătura dominantă a categoriei. Căci, dacă un şef este corupt în sens strict, atunci, chiar dacă subordonaţii săi sunt, totuşi, oneşti, ei rămîn neputincioşi, fiind, în esenţă, obedienţi, adică lichele prin sistemul politic de organizare şi, potenţial, coruptibili – devenind, efectiv, corupţi atunci cînd au ocazia şi siguranţa că nu vor fi descoperiţi. Presiunea politică a sistemului obedient este atît de mare încît, dacă nu există experienţa vieţii, educaţia morală şi „inteligenţa socială“ necesare, dobîndite prin exerciţiu îndelungat, individul poate claca, oricît ar fi el de înzestrat ca intelect. Din păcate, cazul sinuciderii procurorului Cristian Panait, doctorand la însuşi ministrul Justiţiei, o atestă în mod peremptoriu. Admiţînd că nu a fost decît sinucidere.

Cît despre cazurile actuale, privind procesele penale ale ex-premierului Adrian Năstase şi scandalul privatizării frauduloase a Societăţii Naţionale PETROM¹⁶⁴, ele confirmă, o dată în plus, starea de lucruri deplorabilă descrisă.