Institutul de Politici Publice

1.3. O nouă dimensiune a societăţii civile: participarea şi cooperarea cu instituţiile de învăţământ superior din Republica Moldova şi din alte state

Despre conceptul de societate civilă se vorbeşte foarte mult în spaţiul social de tranziţie. Uneori aceasta este văzută ca o „cenuşăreasă” care le ştie şi le poate pe toate, alteori ea este acuzată de cele mai inerte practici de acţiune. Spaţiul public al Republicii Moldova cunoaşte dezvoltarea societăţii civile prin mai multe etape asemănătoare cu cele prezentate de mine în subcapitolul anterior. Din acest considerent, pot afirma metaforic că societatea civilă autohtonă reprezintă „camaradul” de tranziţie al sistemului educaţional.

Din scurta mea experienţă academică am constatat că atât studenţii, cât şi profesorii sau simplii cetăţeni utilizează termenul de „societate civilă” fără să ştie exact ce înseamnă aceasta. Iată de ce, în primul paragraf al acestui subcapitol, voi face o sinteză a ceea ce înseamnă, de fapt, societatea civilă. În cel de al doilea paragraf voi analiza intersectarea societăţii civile cu sistemul educaţional, mai ales cel de nivel superior, referindu-mă la cazul Republicii Moldova. În ambele paragrafe disting aspectele mixului „public / privat” care are un impact deosebit în ceea ce înseamnă modul de organizare a învăţământului superior particular din Republica Moldova şi atenuarea principului „comercial”³⁵ al educaţiei de nivel superior.

1.3.1. Teoretizarea conceptului de „societate civilă” şi poziţionarea sistemului educaţional în spaţiul public

Din punct de vedere istorico – filosofic, se pot distinge două paradigme de definire a societăţii civile: prima este paradigma teoretico-analitică, iar cea de-a doua paradigmă este cea normativistă. Din perspectiva primei abordări, societatea civilă este considerată un cadru analitic de observare şi de investigare a realităţii sociale³⁶. Astfel, societatea civilă este văzută ca un conglomerat de reţele de comunicare socială, instituţii şi valori sociale, iar actorii fundamentali ai acesteia sunt: cetăţeanul – ca persoană fizică cu drepturi şi obligaţii depline şi structuri non-guvernamentale / non-profit şi cele apolitice (organizaţii, asociaţii, fundaţii etc.). Cea de-a doua paradigmă de definire a societăţii civile, abordarea normativă, percepe societatea civilă ca pe o instituţie, sursă şi mijloc de motivare a individului pentru a se implica în acţiuni şi procese sociale, anumite aspecte ale educării continue se referă la această abordare. A doua abordare este valabilă pentru societăţile aflate în procesul de tranziţie spre un model democratic de guvernare, unde ea are un dublu înţeles: unul negativ, prin faptul că societatea civilă vine în contradicţie cu instituţiile statale (de exemplu, cazul universităţilor private în etapa romantică a tranziţiei, prin care acestea sunt văzute ca structuri universitare dăunătoare mersului firesc al lucrurilor, apoi, în etapa pragmatică, ca structuri universitare alternative) şi înţelesul pozitiv prin care societatea civilă este un sprijin în procesul de tranziţie – promovarea conceptelor de educaţie democratică, pentru o participare activă la viaţa comunităţilor, la programele educative alternative etc., acestea sînt doar câteva exemple.

Ambele abordări explică modul de funcţionare a anumitor comunităţi, pe de o parte şi felul cum se disting anumite forme alternative de organizare socială, pe de altă parte. Este incorect să se califice care este mai reuşită şi care dintre ele relevă contextul de dezvoltare şi progres al comunităţilor, statelor şi organismelor internaţionale. În acest sens, există o departajare clară a sistemului politic faţă de cel economic, iar societatea civilă, mai ales prin cooperarea cu întregul sistem educaţional, pare a fi un liant între cele două sectoare: „Societatea civilă se bazează pe separarea civilă în sensul ei mai restrâns, adică ceea ce este considerat „ social” după ce se scade statul, dar aceasta se combină cu absenţa dominării vieţii sociale de către diriguitorii puterii.”³⁷. Astfel, ideea conform căreia sectorul guvernamental este responsabil „de toate şi pentru toate” devine utopică pentru societăţile democratice, sau pentru cele aflate în proces de democratizare. Ralf Dahrendorf, vorbind despre societatea civilă, are în vedere „haosul creativ al numeroaselor organizaţii şi instituţii protejate de acapararea de către stat”³⁸. Prin urmare, Ralf Dahrendorf o consideră mai mult decât o societate. Altfel spus, prin prisma acestor mijloace existente în societatea contemporană, individul pare a beneficia de o virtute care îi oferă posibilitatea de a deveni un „bun cetăţean” într-un „stat bun”, dar acest fapt este posibil prin accesul individului la anumite servicii educaţionale, conform posibilităţilor şi aptitudinilor personale. Se constată că societatea civilă, cu referire directă la instituţiile de învăţământ superior, prin toate premisele de abordare, combină cel puţin trei caracteristici fundamentale:

1. 
   diversitatea structural-organizatorică a componentelor sale;
   
2. 
   autonomia / interdependenţa acestora faţă de structurile statale şi economice;
   
3. 
   comportamentul civic, educativ, motivator şi stimulativ al acestora faţă de indivizi / cetăţeni, structuri guvernamentale şi economice.
   

Astfel, o societate civilă viabilă se caracterizează prin faptul că rolul statului este minim, iar structurile societăţii civile sunt acelea care preiau responsabilităţi ca: menţinerea statului de drept, servicii sociale, educaţie, comportament civic şi securitatea individului, şi protecţia ecologică. Pentru unii societatea civilă, înseamnă, în mod metaforic, „câinele de pază” al statului, iar în procesele de tranziţie - un veritabil companion, prin faptul că stimulează în acelaşi timp şi instituţiile guvernamentale, şi cetăţeanul. Caracteristicile date indică spectrul în care putem plasa formele de asociere socială a indivizilor în paralel cu cele ale structurilor şi instituţiilor statale şi economice.

Prin urmare, societatea civilă este compusă din multiple elemente, fiecare dintre ele având un anumit rol, satisfăcând anumite nevoi şi interese social-economice ale indivizilor, iar comparaţia efectuată de Platon în Dialogurile Politice, redă sentimentul organizării societăţii civile, desigur, în actuala accepţiune terminologică. Deci, atunci când se utilizează termenul de societate civilă, se are în vedere o multitudine de structuri formale şi informale de organizare socială a indivizilor / cetăţenilor. Mai mult ca atât, în această accepţiune graniţele intersectoriale dintre sectorul public şi cel privat tind să devină ambigue. Unele dintre structurile societăţii civile combină ambele sectoare şi furnizează binele social. În cadrul domeniului educaţional se pot aduce multe exemple şi bune practici - instituţiile de învăţământ superior cu capital privat, este cel mai relevant exemplu. Se poate specifica faptul că atât în sectorul guvernamental, cât şi în cel pentru profit, se pot înfiinţa şi pot activa organizaţii non-profit, în vederea realizării unor acţiuni care să se integreze în contextul legal de activitate, stabilit de legislaţia statului respectiv.

Aplicând acest demers teoretic la tematica studiului în cauză, în Figura 3 este reprezentată structura sistemului social cu evidenţierea (în galben) a ceea ce reprezintă, de fapt, societatea civilă şi toate componentele sale, precum şi reprezentarea relaţională intersectorială.³⁹ În această schemă instituţiile de educaţie se regăsesc în spectrul societăţii civile. Astfel, se evidenţiază două tipuri de instituţii de educaţie, care se diferenţiază între ele conform subordonării faţă de sfera guvernamentală aşa cum urmează:

• 
  instituţiile de educaţie subordonate sferei guvernamentale - se află în spaţiul de întrepătrundere a sferei guvernamentale cu sfera non-profit. În mare parte, acestea depind de fluxul (alocările publice) de resurse alocate de la Bugetul de Stat. Pentru activitatea lor există un cadru legal căruia trebuie să se supună cu rigoare;
  
• 
  i
  nstituţiile de educaţie private – din punct de vedere al fluxului financiar, acestea se subordonează direct beneficiarului serviciilor pe care le prestează. Totuşi, acestea se subordonează sferei guvernamentale în ceea ce priveşte respectarea deplină a prevederilor legale în domeniul educaţiei pe întregul parcurs al activităţii de acreditare / licenţiere a serviciilor educaţionale oferite, de garantare a calităţii ş.a.
  

Tocmai aici intervine mixul public / privat la care am făcut referinţă în pasajul introductiv al acestui subcapitol. Aplicând acest principiu asupra unei politici publice actuale, se poate constata că prin Capitolul II al Codul de Legi din domeniul educaţional (care, la momentul conceperii acestui studiu, se afla în dezbatere publică şi pe care îl voi analiza mai detaliat în capitolul următor) se face referire la instituţiile de învăţământ privat care sunt considerate instituţii ce „se pot înfiinţa, reorganiza sau desfiinţa la iniţiativa persoanelor fizice şi juridice, cu acordul Ministerului Educaţiei, Tineretului şi Sportului în formele prevăzute de legislaţia civilă” ⁴⁰. Tot în cadrul acestui articol, la punctul (3) se specifică următoarele: „învăţământul privat se organizează şi funcţionează pe principiul non-profit şi aplică cu stricteţe standardele educaţionale de stat”. Această prevedere este congruentă cu principiul conform căruia educaţia reprezintă un bun public, care ar trebui să se desfăşoare pe principiul nondistribuirii profitului obţinut între actorii care au înfiinţat respectiva instituţie – acesta este unul dintre principiile intrinseci ale SEIS. În Legea Învăţământului⁴¹ elaborată şi adoptată în 1995 instituţiile de educaţie de tip privat puteau fi înfiinţate şi sub alte forme decât cele non-profit ( cum ar fi: Societăţile pe Acţiuni sau Societăţile cu Răspundere Limitată) şi, evaluând modul de aplicare a respectivei politici, se constată că sistemul chiar încuraja fenomenul de „comercializare” a învăţământului superior, văzându-l ca pe „o alternativă a învăţământului de stat”⁴². Din cauza că prevederea privind forma comercială de învăţământ vine în flagrantă contradicţie cu prevederile europene, dar şi din cauza acceptării racordării la principiile şi practicile europene pe o perioadă de peste cinci ani, abia la mijlocul etapei pragmatice cadrul legal a fost modificat la capitolul învăţământ privat şi s-a adoptat principiul de non-profit privind organizarea şi funcţionarea acestuia⁴³. Însă, odată cu aderarea la Procesul Bologna, prin acceptarea principiilor fundamentale ale acestui proces, Legea Învăţământului Superior, parte componentă a Codului de Legi din domeniul educaţional, în nici unul din cele 49 de articolele nu face distincţie expresă între statutul instituţiilor de învăţământ superior de stat şi statutul instituţiilor de învăţământ superior private. Astfel, noul cadru legal propune următoarele trei principii de organizare a sistemului de învăţământ superior din Republica Moldova:⁴⁴

1. 
   amplasarea geografică omogenă;
   
2. 
   diversificarea instituţiilor de învăţământ superior;
   
3. 
   autonomia universitară.
   

Conform acestor trei principii, în cea de-a doua parte a studiului voi tinde să realizez anumite recomandări referitoare la viziunea guvernării şi a societăţii civile asupra instituţiilor de învăţământ superior, astfel încât reforma iniţiată să poată fi cu adevărat implementată.

În concluzia acestui paragraf teoretic se poate enunţa că societatea civilă reprezintă totalitatea formelor libere, autentice şi binevole, tolerante şi echitabile, de asociere a indivizilor / cetăţenilor în cadrul unor instituţii şi organizaţii (informale sau formale) , cu aceleaşi valori şi principii, iar sistemul educaţional este parte integrantă a acestui spectru.

1.3.2. Spectrul autohton al societăţii civile şi relaţionarea acesteia cu sistemul instituţiilor de învăţământ superior

De multe ori am avut prilejul să asist la o serie de dezbateri şi discuţii interminabile despre existenţa sau inexistenţa unei autentice societăţi civile în Republica Moldova. Astfel de discuţii se purtau în aulele universităţilor de stat şi chiar în spaţiul unei universităţi private - o componentă evidentă a societăţii civile autohtone. De aceea îmi permit să afirm că societatea civilă din Republica Moldova este identificată, în baza efortului depus, numai de către organizaţiile non-profit. Aceste componente vii ale societăţii civile se dovedesc a fi acele elemente care au rămas pe baricade, având rolul de a democratiza pentru început societatea civilă însăşi, apoi sfera guvernamentală, sfera pentru profit, penetrând abia în final în sfera informală – spaţiu individual format. În paragraful 1.2.2 am afirmat că în etapa Perstroik-istă, anume în cadrul spaţiului universitar se produce implozia societăţii civile. Desigur, derivarea societăţii civile din mediul universitar a făcut ca pe parcursul întregii perioade de tranziţie să se păstreze o puternică legătură între aceste două medii, iar la un moment dat, chiar s-a putut configura o interdependenţă sectorială. Astfel, organizaţiile non-profit au preluat rolul primordial al societăţii civile - rolul „câinelui de pază al societăţii” (metaforic vorbind). Desigur, ca parte componentă a societăţii civile, organizaţiile non-profit s-au dovedit a fi mai rezistente la şocurile tranziţiei, păstrându-şi în acelaşi timp poziţiile. Restul componentelor protosocietăţii civile⁴⁵ au sucombat. Iată de ce în prezent, când se vorbeşte despre societate civilă, se face referinţă la organizaţiile non-profit. Prin urmare, este important să specific că dezvoltarea prin democratizare a societăţii civile din protosocietatea civilă este meritul sectorului non-profit. Deci, şi în prezent mai apar păreri controversate referitor la autenticitatea societăţi civile în Republica Moldova.

Într-o altă ordine de idei, în acest paragraf îmi propun să răspund la întrebarea dacă este sau nu Republica Moldova un spaţiu cucerit de organizaţiile non-profit. Este cert faptul că sectorul non-profit se dovedeşte a fi cel mai mare câştigător al tranziţiei post-sovietice. Dintr-un număr de peste 4000 de organizaţii legal constituite, aproximativ 1500 pot fi considerate active şi viabile din punct de vedere fiscal şi acest fapt reprezintă un important succes al sectorului. Un simplu exemplu ar fi o retrospectivă în recenta istorie a unui cătun, în care, pe la mijlocul deceniului trecut, apărea cineva şi crea o structură non-profit care avea ca misiune dezvoltarea respectivei comunităţi. În caz ideal, la momentul actual, în acest cătun ar fi trebuit să se dezvolte o adevărată nişă de inovativitate şi activism social. Sigur că realitatea este alta, dar ceva s-a modificat totuşi. Nivelul de schimbare ar trebui să fie direct proporţional cu nivelul culturii civice şi politice a respectivei comunităţi precum şi cu gradul de pătrundere a serviciilor educaţionale diversificate de care ar putea beneficia orice membru al respectivei comunităţi. Deci, dacă nivelul este redus, atunci şi impactul activităţii structurilor non-profit asupra comunităţilor respective este minim.

Cuantificarea rezultatelor unor studii elaborate de o serie de instituţii abilitate în domeniu din Republica Moldova demonstrează că la capitolul democratizării există într-adevăr mari succese. Acestea sunt:

• 
  definirea cadrului legal şi racordarea treptată a acestuia la standardele occidentale;
  
• 
  creşterea constantă a numărului structurilor non-profit, mai ales după definitivarea cadrului legal şi îmbunătăţirea treptată a acestuia;
  
• 
  extinderea sectorului de la nivelul naţional la nivel local;
  
• 
  participarea directă la rezolvarea problemelor comunitare şi la diversificarea serviciilor educaţionale pentru toate nivelurile de studiu, inclusiv al celui continuu;
  
• 
  folosirea şi promovarea instrumentelor economiei de piaţă, a democraţiei, a modernizării şi a europenizării spaţiului public autohton;
  
• 
  conceperea, valorificarea şi racordarea valorilor autohtone la valorile democratice, mai ales la cele europene;
  
• 
  promovarea mobilităţii interne şi externe pentru desfăşurarea, profesionalizarea şi diversificarea modului de activitate în cadrul spaţiului social.
  

Aceste succese însă se repliază cu alte necesităţi / probleme care, prin natura şi importanţa lor, sunt interdependente cu sistemul învăţământului superior. Enunţându-le în ordinea necesităţilor prioritare, acestea sunt următoarele:

• 
  Continuarea racordării cadrului legal şi fiscal la standardele occidentale (de exemplu, sistemul de 1% deductibil din impozitul pe venit anual⁴⁶, cât şi transformarea instituţiei de utilitate publică într-o structură a non-partizanatului faţă de sfera guvernamentală pe baza indicatorilor de eficienţă înregistraţi). Din această perspectivă, unele instituţii de învăţământ superior private ar putea să corespundă criteriilor de utilitate publică, iar cele de stat ar putea să îşi înfiinţeze propriile structuri non-profit (centre de cercetare, biblioteci, laboratoare, centre de activitate extracurriculară şi de instruire non-formală etc.), care s-ar putea încadra unor astfel de principii şi care ar dezvolta conceptul de „marketabilitate” a respectivelor instituţii de învăţământ superior;
  
• 
  Consolidarea caracterului strategic de management sectorial, marketing, comunicare, colectare de resurse, evaluare şi autopromovare – unele dintre acestea ar putea fi realizate în cooperare cu instituţiile de învăţământ superior, iar cele din urmă ar putea învăţa de la organizaţiile non-guvernamentale anumite tehnici ce ţin de managementul organizaţional şi de colectarea de fonduri;
  
• 
  Stabilirea cadrului propice pentru dezvoltarea instituţiilor de parteneriat intersectorial, mai ales a celor care relaţionează cu instituţiile de învăţământ superior, de stat sau private şi cu instituţiile guvernamentale sau private pentru profit, din domeniile conexe. Centrele universitare de cercetare ar fi cele mai potrivite pentru asemenea tipuri de parteneriate;
  
• 
  Elaborarea unui cod deontologic al sectorului care să fie propus şi sferei guvernamentale, şi celei pentru profit. Pentru sistemul de învăţământ ar fi viabil un Cod de Etică profesională mai pronunţat în universităţi⁴⁷;
  
• 
  Reglementarea aspectelor ce ţin de oferirea şi contractarea de resurse şi fonduri de la instituţiile internaţional donatoare, cât şi limitarea dependenţei faţă de instituţiile externe donatoare, prin dezvoltarea antreprenoriatului non-profit local şi prin valorificarea resurselor locale. Conform acestei experienţe deţinute de organizaţiile non-profit, universităţile pot ele însăle să înveţe cum să instituţionalizeze conceptele şi practicile antreprenoriale în mediul academic, dar mai ales, în programele universitare de cercetare;
  
• 
  Stabilirea unui cadru clar şi riguros cu sectorul guvernamental astfel încât cel din urmă să fie limitat în acţiunea de reprimare a independenţei sectorului non-profit şi să respecte principiul democratic de separare a puterilor în stat. În acest context, aplicarea principiului autonomiei universitare poate fi un demers fezabil şi pentru întregul spectru al societăţii civile, mai ales că, prin acest demers reformator, guvernarea va pierde enorm din controlul exercitat asupra sistemului de învăţământ superior. Prin urmare, atât universităţile, cât şi structurile non-profit vor avea de învăţat unele de la altele să se bucure de acest principiu al autonomiei;
  
• 
  Extinderea continuă a sectorului non-profit în spaţiul rural al Republicii Moldova, prin intermediul căruia se vor putea implementa continuu programe de educaţie formală şi non-formală a indivizilor, contribuindu-se la ridicarea ratei de alfabetizare a populaţiei şi la motivarea tinerilor din aceste regiuni de a accesa studii universitare;
  
• 
  Crearea unor puternice reţele non-profit conform domeniului şi interesului de activitate.
  

Acestea sunt doar o parte din necesităţile pe care le-am identificat în prezenta abordare. Personal, le consider a fi paşi premergători în vederea eficientizării procesului de modernizare a învăţământului superior autohton şi de democratizare a societăţii civile, pe de o parte şi a guvernării, pe de altă parte. Astfel, dacă societatea civilă nu va fi democratizată, ea nu va deveni consolidată şi, în acest caz, nu se mai poate vorbi despre o autentică societate civilă. De aceea, atunci când guvernarea apelează la conceptele de democratizare, modernizare şi, mai nou, europenizare, trebuie să se aibă în vedere gradul de acces şi nivelul de educaţie al societăţii – populaţiei de rând. În acest caz, singura care reprezintă interesele acestui nivel este societatea civilă, deoarece numai aceasta are acces la baza constructului social de tip piramidal. Instituţiile de învăţământ superior operează cu straturile de mijloc şi de vârf ale piramidei (în deosebi cu elitele). Astfel, prin procesul de democratizare a societăţii civile, sectorul non-profit democratizează nivelul populaţiei de rând şi contribuie la educarea întregului construct social de tip piramidal, conform Figurei 4.

Prin urmare, între baza piramidei – populaţia de rând şi vârful piramidei – startul elitist al societăţii, se efectuează o serie de schimburi conform procesului de input / output. Input-urile reprezintă valori, principii, doleanţe, aşteptări etc., pe când output-urile conţin atât răspunsurile aşteptate, cât şi noi valori, principii şi aşteptări. Output-urile depind de calitatea input-urilor care şi ele depind de gardul de conştientizare a individului / poporului, parte activă a nivelului piramidal din care face parte. Astfel, conţinutul democratic, modernizator şi europenizator va porni de la vârful piramidal spre bază şi se va întoarce înapoi, spre vârf, având rolul de a pulveriza conceptele democratice de modernizare şi europenizare a întregului spaţiu social. Spectrul societăţii civile în ansamblu, cu partea sa substanţială a organizaţiilor non-profit, are acces la toate cele trei niveluri ale societăţii, pe când mediul universitar, conform complexităţii sale organizaţionale, poate pătrunde doar la nivelurile mediu şi de vârf ale piramidei. De aceea universităţile ar putea delega o parte din rolurile lor societăţii civile, implicit organizaţiilor non-guvernamentale, ca acestea să disemineze / pulverizeze conţinutul educativ în primul rând la nivelul populaţiei de rând, apoi spre celelalte două nivele. La rândul ei, societatea civilă poate informa sistemul educaţional universitar asupra diverselor aspecte ale vieţii cotidiene, necesităţile socio-economice, percepţiile şi aşteptările populaţiei de rând, propuneri privind dezvoltarea durabilă a comunităţilor (pe plan economic, social şi cultural), elemente de cercetare socio-politică, elemente de dezvoltare agricolă, de infrastructură ş.a.

Deci, se poate concluziona că între sistemul de învăţământ superior şi structurile societăţii civile există o relaţie de coexistenţă / convergenţă care, dacă va fi exploatată la maximum, va aduce rezultate eficiente şi, într-adevăr, modernizatoare ale întregului spaţiu social.

Conform acestui model ipotetic, în cadrul capitolelor din partea a doua a prezentei cercetări voi elabora demersul de recomandări în special pentru ceea ce înseamnă „viziune a societăţii civile asupra sistemului de învăţământ superior”.

***

În concluzie la acest capitol, dar şi la prima parte a studiului pot enunţa faptul că sistemul învăţământului superior din Republica Moldova se află într-un moment delicat. Pe de o parte, dezideratul politic al integrării europene se bazează pe reforma în învăţământul superior, pe de altă parte, procesul de reformă a învăţământului superior se poticneşte de o serie de circumstanţe care nu ţin numai de sistemul educaţional. Radiografia învăţământului superior, realizată în acest capitol, a evidenţiat carenţele existente, dar şi elementele fundamentale ce ţin de viziunea guvernării şi a societăţii civile asupra acestui domeniu. Astfel, din prima parte a studiului s-a remarcat aspectul de subordonare politică, financiară şi managerială a învăţământului superior faţă de guvernare, dar şi aspectul cooperant, care se află în plin proces de cristalizare a societăţii civile faţă de instituţiile de învăţământ superior.

În baza celor enunţate mai sus, în partea a doua a cercetării, tind să prezint mai multe propuneri şi recomandări de politici publice din domeniul educaţional, astfel ca dezideratul de integrare europeană să devină o realitate şi nu o declaraţie sau o retorică politică. Faptul că domeniul educaţional este utilizat ca pilon fundamental în procesul integrator reprezintă atât un risc, cât şi o adevărată posibilitate de transformare a societăţii. Prin urmare, modernizarea sistemului de învăţământ superior din Republica Moldova presupune în primul rând schimbarea de viziune a guvernării asupra acestui mediu, adică acceptarea acestuia în calitate de mediu partener şi nu de mediu subordonat. Numai astfel reformele iniţiate vor putea fi implementate cu succes şi vor putea emana rezultate pozitive.