Institutul de Politici Publice

2.2. Demarcaţii între guvernare şi sistemul universitar: realităţi şi perspective

Din capitolul precedent s-a evidenţiat faptul că viziunea guvernării asupra sistemului de învăţământ superior poate fi caracterizată prin criteriul de dominare - ca input şi supunere ca output. Totuşi, această relaţie este total incompatibilă cu dezideratul de racordare la principiile şi valorile Procesului Bologna în ceea ce priveşte edificarea SEIS. Odată ce a fost acceptat demersul reformator al învăţământului superior, respectiva reformă trebuie să se axeze pe schimbări fundamentale în anumite privinţe. Una dintre acestea este demarcarea între guvernare şi sistemul învăţământului superior. Termenul de demarcare în acest context reprezintă modul de relaţionare între sistemele organizaţionale. Criteriul relaţionării demonstrează plauzibil comportamentul organizaţional al sistemelor. Prin urmare, pentru schimbarea de viziune a guvernării faţă de învăţământul superior autohton este nevoie să se observe care este comportamentul real al acestui mediu. Din primul capitol se poate observa clar comportamentul dependent al învăţământului superior faţă de guvernarea care utilizează practici de subordonare expresă. Motivele principale ale acestui fel de comportament rezidă în dependenţa faţă de resurse şi lipsa de viziune, şi acceptarea schimbărilor. Deci, de această stare a lucrurilor este responsabilă atât guvernarea, cât şi sistemul educaţional însuşi. Totuşi, întrebarea la care tind să răspund în cadrul acestui subcapitol este: de ce trebuie să se evidenţieze demarcarea dintre guvernare şi sistemul universitar?

Este de observat faptul că în cadrul sistemului de învăţământ superior conceptul de guvernare este utilizat tocmai din perspectiva modului de organizare şi gestionare a puterii. Aşadar, datorită faptului că este totuşi un concept recent aplicat în uzul sistemului universitar, conceptul guvernării în sistemul de învăţământ superior poate fi perceput ca o formă de management universitar.⁴⁸ Datorită modului inovator al acestui termen, discuţiile par a fi inepuizabile, deoarece fiecare stat participant la edificarea SEIS are propria sa experienţă, şi propriile viziuni asupra dezvoltării acestui domeniu. De aceea, Republica Moldova poate deveni un actor important în ceea ce priveşte discuţiile asupra aspectelor ce ţin de guvernarea în instituţiile de învăţământ superior. Acest fapt se poate materializa prin analizarea stadiului iniţial, în care sistemul învăţământului superior este în totalitate dependent de mediul guvernamental, şi a stadiului final, atunci când sistemul va funcţiona pe principiul autonomiei universitare şi interdependenţei sistemului educaţional. Stadiul intermediar se poate considera etapa racordării la Procesul Bologna (2005 - 2008) şi etapa integraţionistă (2008 - 2010), iar în acest stadiu reformele întreprinse în procesul educaţional trebuie să poarte un caracter de consistenţă, continuitate şi transparenţă, tocmai pentru a analiza starea de fapt şi a sesiza diferenţele calitative şi cantitative.

Deoarece învăţământul superior face parte din sistemul educaţional, este potrivit de analizat perspectiva demarcaţiei între guvernare şi sistemul universitar în cadrul acestui aspect, prin utilizarea termenului de relaţionare dintre guvernare şi sistemul educaţional. Astfel, pot fi sesizate demarcaţiile dintre medii şi poziţionarea sistemului educaţional. Perspectiva de viitor a demarcaţiei dintre guvernare şi sistemul învăţământului superior, la care trebuie să tindă Republica Moldova, este reprezentată în Figura 5. Această schemă este doar un model ipotetic şi nu se referă la un anumit sistem educaţional participant la edificarea SEIS. Prin urmare, fundamentul relaţionării rezidă în interdependenţa sectorială. Aceasta presupune abandonarea principiului subordonării şi acceptarea parteneriatului intersectorial. Se observă că sistemul educaţional, având o poziţie de centru, relaţionează cu toate cele patru medii ale spaţiului social. În cazul în care mediul guvernamental ar dezvolta în continuare o viziune de supunere politică, financiară şi managerială a sistemului educaţional, sistemul educaţional nu ar putea dezvolta o relaţionare cu celelalte medii, mai ales cu cel non-profit, tocmai din datoria de spunere impecabilă faţă de mediul guvernamental.

În această ordine de idei, perspectiva demarcaţiei între mediul guvernamental şi sistemul educaţional, mai ales cel al învăţământului superior, este una de viitor şi de ea depinde buna implementare a reformelor educaţionale. Totuşi, din actele normative din domeniul educaţional, încă în vigoare, principiul interdependenţei sectoriale este practic omis, promovându-se, evident, viziunea subordonării. Însă, recentele demersuri ale guvernării, dar şi ale iniţiatorilor noului pachet reglementator al domeniului educaţional, tind să aplice acest principiu, chiar dacă este încă vag reflectat. În doctrina educaţională prezentată în Legea-cadru se specifică următoarele „învăţământul este fundamentul securităţii social-economice şi politice” (Art.3). De aici rezultă că structurilor de stat le sunt delegate competenţe de organizare, control şi evaluare a proceselor educaţionale (Capitolul IV, Articolele 18 - 22). Desigur, aceste competenţe sunt imposibil de exclus, dar cel mai important lucru este că aceste competenţe trebuie să se desfăşoare pe un fundal de cooperare şi nu de dominare. Abordarea cooperativă va stimula participarea activă a stakeholder-ilor în procesul decizional şi de îndeplinire a prerogativelor şi de implementare a politicilor.

Într-un asemenea mod, schimbarea de viziune a guvernării asupra sistemului educaţional, cu precădere a nivelului învăţământului superior, este un proces de durată, care poate fi realizat conform următorilor trei paşi⁴⁹:

• 
  Pasul iniţiator – este unul conciliator prin care se presupune acceptarea dialogului dintre actorii reprezentanţi ai guvernării (ministere, agenţii, partide politice, politicieni, tehnocraţi) cu reprezentanţii sistemului educaţional (preşedinţi şi rectori, actori prestatori ai serviciilor educaţionale, experţi independenţi, beneficiari ai serviciilor educaţionale). În urma acestuia se va putea vedea care este de fapt situaţia şi ce se poate realiza în mod concret pentru ca relaţionarea dintre aceste medii să fie îmbunătăţită;
  
• 
  Pasul hotărâtor – reprezintă acceptarea elaborării şi implementării unor politici şi acţiuni care ar avea menirea de a schimba starea iniţială. Acesta presupune o implicare activă a ambelor părţi şi stabilirea unor termene relevante pentru implementarea acestor politici. Un rol fundamental o are mass-media care are menirea de a reflecta în continuu şi obiectiv procesele respective, şi chiar să propună, la rândul ei, soluţii şi recomandări adecvate;
  
• 
  Pasul evaluator – are rolul de a denota toate aspectele pozitive şi negative şi de a îmbunătăţi politicile publice educaţionale prin alte acţiuni concrete. În urma acestui pas se va putea vedea necesitatea reală care a condiţionat schimbarea de viziune, modul de implementare a politicilor, rolul fiecărui actor implicat, impactul şi eficienţa asupra mediilor vizate, şi alte acţiuni ce trebuiesc realizate pentru îmbunătăţirea stării.
  

Din aceşti trei paşi fundamentali se observă că performanţa rezidă în deplinătatea efortului depus. Astfel, schimbarea de viziune în privinţa relaţionării intersectoriale nu este un proces unidirecţional (dinspre guvernare spre sistemul educaţional), ci unul simultan. Prin urmare, ambele medii au aceleaşi responsabilităţi, ceea ce ar însemna acceptarea principiului egalităţii de şanse (principiu aplicabil şi sistemelor organizaţionale). Unul din aspectele novatoare pentru Republica Moldova îl constituie aspectul contractual al relaţionării prin care sunt specificate obligaţiile fiecărei părţi.⁵⁰ Evident, principiul contractual va trebui respectat, iar pentru aceasta, fiecare dintre părţi, va trebui să înveţe să vadă cealaltă parte prin prisma egalităţii, chiar dacă una dintre ele direcţionează resurse de la Bugetul de Stat, iar alta prestează servicii publice în vederea „formării iniţiale şi continue a carelor pentru economia naţională”. Un alt aspect, de care sistemul învăţământului superior ar trebui să ţină cont, este respectarea contractuală. Din cadrul Legii nu este clar ce se întâmplă atunci când una din părţi nu respectă contractul. Prin urmare, recomand în această privinţă să se introducă un principiu de bază reglementator în cazul în care una din părţi nu respectă contractul de relaţionare.

În concluzie, abia acum pot răspunde la întrebarea enunţată la începutul acestui subcapitol. Este nevoie de demarcaţia evidentă dintre guvernare şi mediul universitar din următoarele motive:

• 
  respectarea principiului egalităţii şi echităţii de şanse;
  
• 
  implementarea adecvată a reformelor ce ţin de modernizarea învăţământului superior;
  
• 
  motivarea sistemului educaţional în realizarea funcţiilor sale sociale;
  
• 
  elaborarea de către sistemul de învăţământ superior a propriei viziuni şi strategii de dezvoltare;
  
• 
  participarea activă în procesul de cristalizare a unei pieţe educaţionale libere şi cu adevărat concurenţială;
  
• 
  participarea activă la procesul de cristalizare a societăţii civile şi a consolidării statului de drept;
  
• 
  asigurarea şi realizarea transparenţei în actul decizional.
  

În subcapitolul următor unele dintre aceste motive se vor evidenţia şi din aspectul autonomiei universitare, fapt ce va demonstra de asemenea necesitatea asigurării unei interdependenţe sectoriale.