Insula din ziua de ieri umberto eco

12.

Pasiunile Sufletului
Prăbuşindu-i-se astfel orice iluzie, Roberto căzu pradă unei manii amoroase.

Ne aflam acum pe la sfîrşitul lui iunie şi era destul de cald; se răspîndiseră de vreo zece zile primele zvonuri despre un caz de ciumă în tabăra spaniolă. În oraş începea să se simtă lipsa muniţiilor, soldaţilor li se împărţeau acum numai paisprezece uncii de pîine neagră, şi ca să găseşti o măsură de vin pe la casalezi trebuia să plăteşti acum trei florini, sau cum am zice, doisprezece reali. Devenise un obicei ca Salazar să vină în oraş, iar Saletta să se ducă în tabără ca să trateze răscumpărarea ofiţerilor capturaţi de o parte şi de cealaltă în cursul ciocnirilor, iar răscumpăraţii trebuiau să-şi ia angajamentul că nu vor mai pune mîna pe arme. Se vorbea din nou despre căpitanul acela, aflat acum în ascensiune în lumea diplomatică, Mazzarini, căruia Papa îi încredinţase negocierile.

Mai o speranţă, mai o ieşire la atac şi cîte un joc de-a distrugerea galeriilor, unii altora, cam aşa se desfăşura asediul acela domol.

În aşteptarea unor tratative, sau a armatei de ajutor, spiritele războinice se potoliseră. Unii dintre casalezi hotărîseră să iasă în afara zidurilor ca să secere lanurile de grîne ce se salvaseră de care şi de cai, fără să mai ţină seama de durdele cu care spaniolii trăgeau fără vlagă de departe. Dar nu toţi erau neînarmaţi: Roberto văzu o ţărancă înaltă şi cu părul arămiu care la răstimpuri îşi întrerupea seceratul, se apleca între spice, ridica o muschetă, o ducea la umăr ca un vechi soldat sprijinind-o cu patul pe obrazul ei rumen şi trăgea înspre cei ce o tulburau. Spaniolii îşi ieşiseră din răbdări din cauza gloanţelor acelei Ceres războinice, răspunseseră şi ei, şi un glonte o lovise pieziş la încheietura mîinii. Sîngerînd, ea se întorcea spre casă, dar nu încetase să-şi încarce puşca şi să tragă, strigînd cîte ceva spre duşmani. În timp ce ea ajunsese acum chiar lîngă ziduri, cîţiva spanioli o bruftuluiră: "Puta de los franceses!" La care ea răspundea: "Si, a sun la putan'na dei frances, ma ad vui no! Uite-aşa, oi fi eu tîrfa francezilor, dar a voastră nicidecum!"

Chipul acela feciorelnic, frumuseţea aceea fără cusur, plesnind de sănătate şi de furie marţială, dimpreună cu o umbră de neruşinare pe care vorbele ei insultătoare i-o adăugaseră, aţîţară simţurile adolescentului.

În ziua aceea străbătuse străzile din Casale umblînd ca să se mai bucure odată de vederea ei; întrebase nişte ţărani, aflase că fata se numea, după unii, Anna Maria Novareza, după alţii Francesca, iar într-un han îi spuseseră că avea douăzeci de ani, că venea de la ţară şi că era în dragoste cu un soldat francez. "E grozavă Francesca, şi încă cum!", ziceau ei zîmbind cu înţeles, iar lui Roberto cea îndrăgită îi apăru cu atît mai de dorit cu cît o linguşeau mai mult semnele acelea cam uşuratice.

După vreo cîteva seri, trecînd prin faţa unei case, o zări într-o odaie neluminată de la catul de jos. Se aşezase la fereastră ca să se răcorească la adierea unui vînticel care abia reuşea să potolească niţel zăduful din Monferrato, luminată din spate de o lampă, ce nu se vedea de afară, pusă nu departe de pervaz. La început n-o recunoscuse pentru că frumoasele-i plete erau date peste cap şi doar două şuviţe îi atîrnau în jos pe lîngă urechi. Se zărea numai faţa uşor aplecată, un singur oval fără pată, brobonată de cîţiva stropi de sudoare, încît ea părea unica lampă adevărată în lumina aceea.

Sta şi cosea ceva la o măsuţă joasă, pe care-şi pleca privirea cu grijă, aşa încît nu-l observă pe tînăr, care se trăsese înapoi s-o privească dintr-o parte lipindu-se de perete. Cu inima bătîndu-i ca un ciocan în piept, Roberto îi vedea buza, umbrită de un puf blond. O dată ea ridicase în sus mîna, mai luminoasă decît faţa, ca să ducă la gură un fir de aţă de culoare închisă: îl introdusese între buzele-i roşii descoperindu-şi dinţii albi şi-l retezase dintr-o dată, cu un gest de sălbăticiune tînără, surîzînd mulţumită de blînda-i cruzime.

Roberto ar fi putut aştepta acolo toată noaptea, în timp ce abia respira, de teamă să nu fie descoperit şi de înflăcărarea care acum îl îngheţa. Dar peste puţin fata stinsese lampa, iar vedenia se destrămase.

Trecuse pe strada aceea în zilele următoare, fără să o mai vadă, afară de o singură dată, dar nu era sigur de asta pentru că, dacă era într-adevăr ea, stătea aşezată cu capul în jos, cu gîtu-i gol şi trandafiriu, şi cu un şuvoi pe plete acoperindu-i faţa. O femeie în vîrstă stătea în spatele ei, trecînd prin valurile acelea de plete leonine cu un pieptene ca un darac de lînă şi-l lăsa cînd şi cînd din mînă, ca să prindă cu degetul vreo vietate iute de picior, pe care unghiile ei o ucideau cu un pocnet sec.

Roberto, care nu asista întîia oară la un ritual de despăduchiere, îi descoperea totuşi abia acum frumuseţea, şi-şi închipuia c-ar putea să-şi vîre mîinile în valurile acelea de mătase, să-şi apese buricele degetelor pe capul acela, să sărute cărările acelea, şi să distrugă el însuşi turmele acelea de mirmidoni care le năpădeau.

Trebui să se îndepărteze de priveliştea încîntătoare, pentru că tocmai trecură nişte grupuri de oameni vorbind zgomotoşi pe stradă, şi fu pentru ultima dată cînd fereastra aceea îi rezervă o privelişte amoroasă.

În alte după amieze şi în alte seri văzu femeia aceea în vîrstă şi o altă fată, dar ea nu mai era. De unde deduse că aceea nu era casa ei, ci a vreunei rude, la care se dusese ca să ajute la treburi. Unde era ea acum, multe zile nu putu afla şi pentru că aleanul de dragoste e o licoare ce capătă tărie şi mai mare cînd e strecurată în urechea unui prieten, în timp ce umbla prin Casale încoace şi încolo fără rezultat, şi slăbea de atîta căutare, Roberto nu reuşise să-i ascundă această stare lui Saint-Savin. Îi dezvăluise totul din vanitate, pentru că fiece îndrăgostit se-mpăunează cu frumuseţea iubitei ― iar de această frumuseţe e sigur nevoie mare.

"Ei, bine, iubeşti", îi replicase Saint-Savin într-o doară. "Nu-i ceva nou. Pare că fiinţele omeneşti se desfată cu asta, spre deosebire de animale".

"Animalele nu iubesc?"

"Nu, mecanismele simple nu iubesc. Ce fac roţile unui car de-a lungul unui povîrniş? Se rostogolesc la vale. Atelajul e o greutate, iar greutatea apasă, şi depinde de nevoia oarbă care o împinge la coborîre. Aşa şi animalul: atîrnă către împreunare şi nu-şi află pace pînă n-o obţine."

"Dar nu mi-ai spus ieri că şi oamenii sînt nişte mecanisme?"

"Ba da, dar maşinăria omenească e mai complicată decît cea minerală, şi decît cea animală, şi se bucură de o mişcare oscilatorie".

"Adică cum?"

"Adică domnia ta iubeşti şi, prin urmare, doreşti şi nu doreşti. Iubirea te face să fii propriu-ţi duşman. Te temi că ajungîndu-ţi scopul vei fi dezamăgit. Te desfeţi in limine, cum spun teologii, te bucuri de întîrziere."

"Nu-i adevărat, eu... eu o vreau de îndată!"

"Dacă ar fi astfel, ai fi şi acum un biet ţăran. Dar ai duh. Dacă ai voi-o, ai fi şi luat-o ― şi ai fi o brută. Nu, domnia ta vrei ca dorinţa să ţi se aprindă, şi în timpul ăsta să se aprindă şi dorinţa ei. Dacă a ei s-ar aprinde în aşa măsură încît s-o facă să-ţi cedeze imediat, probabil că nu ai mai dori-o. Iubirea prosperă de pe urma aşteptării.

Aşteptarea merge şi iar merge pe cîmpiile întinse ale Timpului către Prilej."

"Dar atunci ce să fac?"

"Fă-i curte".

"Păi... ea nu ştie încă nimic, şi trebuie să-ţi mărturisesc că nu ştiu cum să mă apropii de ea..."

"Scrie-i o scrisoare şi spune-i de iubirea domniei tale."

"Dar n-am scris niciodată scrisori de dragoste! Ba mai mult, mi-e ruşine să spun că n-am scris niciodată scrisori".

"Cînd natura-i neajutorată, să ne adresăm artei. Am să ţi-o dictez eu. Un gentilom se mulţumeşte adesea să compuie scrisori pentru o doamnă pe care n-a văzut-o în viaţa lui, iar eu nu fac excepţie. Fiindcă nu iubesc, ştiu vorbi de iubire mai bine decît domnia ta, pe care iubirea te amuţeşte."

"Dar eu cred că fiecare om iubeşte în felul său... Ar fi un artificiu."

"Dacă i-ai dezvălui iubirea domniei tale cu accentul sincerităţii, ai părea nătîng."

"Dar i-aş spune adevărul..."

"Adevărul e o fetişcană pe cît de frumoasă, pe atît de pudică şi de aceea trebuie să se învăluie mereu în pelerina ei".

"Însă eu vreau să-i spun iubirea mea, nu pe aceea pe care i-ai descri-o domnia ta!"

"Ei, bine, ca să fii crezut, prefă-te. Nu există perfecţiune fără o punere la cale măiestrită.

"Dar ea o să înţeleagă că scrisoarea aceea nu vorbeşte de ea."

"Nu te teme. Va crede că ceea ce-ţi dictez eu îi vine ca o mănuşă. Deci haide, aşează-te şi scrie. Lasă-mă doar să-mi găsesc inspiraţia."

Saint-Savin se plimba prin cameră ca şi cum, zice Roberto ar fi imitat zborul unei albine ce se întoarce la stup. Aproape dansa, cu privirile plutind, ca şi cum ar fi trebuit să citească prin aer mesajul acela, care încă nu exista. Apoi începu.

"Doamnă..."

"Doamnă?"

"Dar cum ai vrea să-i zici? Poate: hei, tu, tîrfuliţă din Casale?"

"Puta de los franceses", lăsă să-i scape în şoaptă Roberto, uimit că Saint-Savin din joacă se apropiase aşa de mult, dacă nu de adevăr, măcar de calomnie.

"Ce-ai spus?"

"Nimic. Prea bine. Doamnă. Apoi?"

"Doamnă, în minunata alcătuire a Universului, a fost scris încă din prima zi a Creaţiunii ca eu să vă întîlnesc şi să vă iubesc. Dar încă de la primul rînd al scrisorii de faţă simt deja cum inima-mi zvîcneşte aşa de tare, încît o să-mi părăsească buzele şi pana înainte de a sfirşi."

"... sfîrşi. Dar nu ştiu dacă-i pe înţelesul..."

"Adevăru-i cu atît mai plăcut cu cît e mai asprit de dificultăţi, şi mai preţuită e revelaţia cu cît ne-a costat mai mult. Ba chiar să înălţăm şi mai mult tonul. Să zicem deci... Doamnă..."

"Iarăşi?"

"Da. Doamnă, pentru o femeie tot aşa frumoasă cum e Alcidiana, era fără îndoială nevoie de un lăcaş, cum are şi această Eroină la care nu se poate ajunge. Cred că prin vrajă fost-aţi strămutată altundeva şi că ţinutul vostru a devenit o a doua Insulă Plutitoare pe care vîntul suspinelor mele o face să se depărteze pe măsură ce-ncerc să mă apropii de ea, de acest ţinut al antipozilor, pămînt la care gheţurile mă împiedică să arunc ancora. Te văd stupefiat, la Grive: ţi se pare tot mediocru?"

"Nu, ba... eu aş spune tocmai dimpotrivă".

"Nu te teme", zise Saint-Savin neînţelegînd bine, "nu vor lipsi nişte contrapunctări de contrarii. Să continuăm. Poate că farmecele domniei tale îţi dau dreptul să rămîi departe aşa cum se cuvine Zeilor. Dar nu ştii oare că Zeii primesc cu îngăduinţă măcar fumul tămîii pe care noi, de-aici de jos, le-o ardem? Nu-mi respinge deci ardoarea: căci deşi posezi în cea mai înaltă măsură frumuseţea şi strălucirea, m-ai face să devin necredincios împiedicîndu-mă să ador în persoana-ţi două dintre cele mai mari atribute zeieşti... Sună mai bine acum?"

În momentul acela Roberto se gîndea că acum singura problemă era ca Francesca Novareza să ştie să citească. Căci odată depăşit bastionul ăsta, orice lucru avea să citească, avea s-o tulbure cu siguranţă, din moment ce el simţea cum se îmbată scriind.

"Doamne sfinte", zise, "are să-nnebunească..."

"O să-nnebunească. Continuă. Departe de a-mi fi pierdut inima atunci cînd ţi-am adus în dar libertatea-mi, din ziua aceea mi-o regăsesc cu mult mai mare şi înmulţită în aşa chip încît, ca şi cum o singură inimă nu mi-ar fi de ajuns ca să te iubesc, ea mi se tot înmulţeşte prin toate arterele unde o simt palpitînd."

"O, Doamne..."

"Păstrează-ţi calmul. Vorbeşti despre iubire, nu iubeşti. Iartă Doamnă, avîntul unui disperat, sau mai bine, nu te osteni: căci niciodată nu s-a pomenit ca suveranii să dea seamă de moartea sclavilor lor. O, da, trebuie să-mi consider soarta demnă de invidie că ţi-ai dat osteneala să cauzezi prăbuşirea-mi: de vei catadicsi cel puţin să mă urăşti, asta-mi va spune că nu-ţi eram indiferent. În ăst fel moartea, cu care crezi că mă pedepseşti, îmi va fi prilej de bucurie. Da, moartea: dacă iubire înseamnă să înţelegi că două suflete au fost create ca să fie unite, cînd unul îşi dă seama că celălalt nu simte iubire, nu-i rămîne decît să moară. Lucru de care ― fiind încă viu, şi pentru puţină vreme, trupul meu ― sufletu-mi, despărţindu-se de el, îţi dă de ştire."

"... despărţindu-se îţi dă...?"

"... De ştire".

"Stai un pic să răsuflu. Mi se-nfierbîntă capul..."

"Controlează-te. Nu confunda iubirea cu arta."

"Dar eu o iubesc! O iubesc, înţelegi?"

"Eu nu. De aceea mi te-ai adresat mie. Scrie fără să te gîndeşti la ea. Gîndeşte-te, să zicem, la Domnul de Toiras..."

"Rogu-te!"

"Nu te strîmba aşa. E un bărbat frumos, la urma urmei. Dar scrie. Doamnă..."

"Din nou?"

"Din nou. Doamnă, sunt dealtfel menit să mor fără vedere. N-ai făcut oare domnia ta din ochii mei două alambicuri, prin care-mi storci viaţa picătură cu picătură? Şi oare cum se face că, cu cît ochii mi se umplu de apă, cu atît ard mai tare? Poate că tatăl meu nu mi-a plăsmuit trupul din acelaşi lut ce dete viaţă primului om, ci din piatră de var, fiindcă apa ce-o risipesc mă mistuie. Şi cum se face oare că mai trăiesc, chiar mistuit, găsind noi lacrimi ce mă-mpuţinează?"

"Nu-i prea din cale-afară?"

"În ocaziile grandioase şi gîndul trebuie să fie grandios".

Acum Roberto nu mai protesta. I se părea că a devenit el Francesca Novareza şi simţea ceea ce ar fi trebuit să simtă ea citind paginile acelea. Saint-Savin dicta.

"Ai lăsat în inima mea, părăsind-o, o neruşinată, care-i icoana ta şi care se laudă că are asupra mea putere de viaţă şi de moarte. Iar domnia ta te-ai îndepărtat de mine aşa cum fac suveranii ce se îndepărtează de locul supliciului de teama de a nu fi supăraţi de cererile de graţiere. Dacă sufletul meu şi iubirea mea se compun din două pure suspine, cînd am să mor mă voi ruga de agonie să mi-l lase pe cel al iubirii mele ultimul, şi aşa voi atinge ― ca pe un dar ultim ― minunea de care trebuie să fii mîndră, că cel puţin pentru o clipă, va mai suspina după Domnia ta un trup fără viaţă."

"... viaţă. Ai terminat?"

"Nu, lasă-mă să mă gîndesc, trebuie o încheiere care să aibă o pointe..."

"O... ce?"

"Ei, da, o mişcare a intelectului ce pare să exprime corespondenţa nemaiauzită dintre două obiecte, dincolo de orice am crede noi, aşa încît în acest plăcut joc al spiritului să se piardă în chip fericit orice preocupare pentru esenţa lucrurilor."

"Nu înţeleg..."

"Vei înţelege. Iată: răsturnăm bunăoară sensul rugăminţii căci la drept vorbind, încă n-ai murit, ca să-i dăm posibilitatea să alerge în ajutorul acestui muribund. Scrie. Ai putea încă, Doamnă, să mă salvezi. Ţi-am dat inima mea. Dar cum pot trăi fără însuşi motorul vieţii? Nu-ţi cer să mi-o dai înapoi, căci tocmai fiind prizoniera domniei tale, ea se bucură de cea mai sublimă dintre libertăţi, dar te rog, trimite-mi-o în schimb pe a domniei tale, căci nu va găsi un altar mai potrivit s-o primească. Ca să vieţuieşti nu ai nevoie de două inimi, iar a mea bate atît de tare pentru domnia ta încît îţi poate asigura cea mai sempiternă dintre fervori".

Apoi, întorcîndu-se pe călcîie şi înclinîndu-se ca un actor care aştepta aplauze, zise: "Nu-i frumos?"

"Frumos? Ba găsesc... cum să zic... că-i ridicol. Nu ţi se pare c-o vezi pe doamna asta alergînd prin Casale, luînd şi aducînd inimi, ca un valet?"

"Ai vrea ca ea să iubească un bărbat care vorbeşte ca un tîrgoveţ oarecare? Iscăleşte-te şi pune sigiliul."

"Dar eu nu mă gîndesc la doamna aceea, mă gîndesc să n-o arate cuiva, aş muri de ruşine."

"N-o va face. Va ţine scrisoarea în sîn şi în fiecare noapte va aprinde o lumînare lîngă pat ca s-o recitească, şi ca s-o acopere cu sărutări. Pune iscălitura şi sigiliul."

"Dar să ne-nchipuim, zic şi eu aşa, că ea nu ştie să citească. Va trebui musai să pună pe cineva să-i spună cu voce tare..."

"Dar domnule de la Grive! Vrei să-mi spui cumva că te-ai aprins după vreo ţărancă? Şi că mi-ai irosit inspiraţia ca să iei piuitul unei mîrlance? Nu rămîne decît să ne batem în duel."

"Era un exemplu. O glumă. Dar am fost învăţat că omul prudent trebuie să cîntărească întîmplările, împrejurările, şi printre cele posibile şi pe cele mai imposibile..."

"Vezi că ai început să înveţi a te exprima cum trebuie. Dar ai cîntărit rău şi ai ales, dintre posibile, pe cel mai de rîs. În orice caz, nu vreau să te silesc. Şterge deci ultima frază şi continuă aşa cum am să-ţi spun..."

"Dar dacă şterg, va trebui să scriu din nou scrisoarea."

"Mai eşti şi leneş. Cel înţelept trebuie să tragă folos şi din lucrurile neplăcute. Şterge... Gata? Aşa". Saint-Savin muiase degetul într-o cană şi apoi lăsase să cadă o picătură peste paragraful şters, obţinînd o mică pată de umezeală, cu marginile decolorate, care, încet, încet se închideau la culoare de negrul cernelii pe care apa îl făcuse să se lăţească pe hîrtie. "Şi acum scrie. Iartă-mă, Doamnă, dacă n-am avut curajul să las în viaţă un gînd care, furîndu-mi o lacrimă, m-a înspăimîntat prin cutezanţa-i. Aşa se întîmplă cînd un foc vulcanic poate da naştere unui rîuşor lin cu ape sărate. Dar, Doamnă, inima mea e ca şi scoica din mare, care sorbind sudoarea zorilor naşte perla, şi creşte totuna cu ea. La gîndul că indiferenţa domniei tale voieşte să-i răpească inimii mele perla pe care a hrănit-o cu atîta gelozie, inima mi se revarsă prin ochi... Iată, la Grive, aşa este neîndoielnic mai bine, am mai redus din excese. Mai bine să încheiem atenuînd exagerările îndrăgostitului, ca să obţinem înduioşarea imensă a iubitei. Semnează, sigilează şi fă ca scrisoarea să ajungă la ea. Apoi aşteaptă."

"Ce s-aştept?"

"Nordul Busolei Prudenţei constă să întinzi pînzele la vînt în Momentul Potrivit. În lucrurile astea aşteptarea nu-i niciodată rea. Prezenţa ne micşorează faima, iar aşteptarea ne-o sporeşte. Stînd departe vei fi luat drept un leu, iar fiind prezent ai putea deveni un şoarece fătat de un munte. Bineînţeles că eşti dotat cu cele mai mari calităţi, dar calităţile îşi pierd luciul dacă pui mîna pe ele prea des, pe cînd fantezia ajunge mai departe decît vederea."

Roberto îi mulţumise şi dăduse fuga acasă ascunzînd scrisoarea la piept ca şi cum ar fi furat-o. Se temea ca cineva să nu-i răpească fructul acelui tainic furt.

Am s-o găsesc, îşi spunea el, am să mă-nclin şi am să-i predau scrisoarea. Apoi se agita în pat gîndindu-se la chipul în care ea avea s-o citească mişcîndu-şi buzele. Acum şi-o închipuia pe Anna Maria Francesca Novareza ca fiind înzestrată cu toate virtuţile acelea pe care Saint-Savin i le atribuise. Declarîndu-şi, fie chiar şi prin vocea altuia, iubirea lui, se simţise şi mai cuprins de iubire. Făcînd ceva ce nu era pe gîndu-i, se încuibase acum în el chiar Gîndul. Acum el o iubea pe Novareză cu aceeaşi aleasă violenţă despre care pomenea scrisoarea.

Pornind în căutarea celei de care era aşa de dispus să rămînă departe, în vreme ce destule bubuituri de tun plouau asupra oraşului, neluînd în seamă pericolul, cîteva zile după asta o zărise la un colţ de stradă, încărcată de spice ca o făptură mitologică. Cu mare tumult lăuntric, alergase în întâmpinarea ei, neştiind bine ce-avea să facă sau să spună.

Apropiindu-se tremurînd de ea, se oprise dinainte-i şi-i zisese: "Domnişoară..."

"Cu mine vorbişi?" răspunsese rîzînd fata, şi apoi adăugase: "Ei şi-apoi?"

"Apoi," Roberto nu găsise altceva mai bun de zis, "aţi putea să-mi arătaţi pe ce parte se ajunge la Castel?"

Iar fata, arătînd cu capul peste umăr, şi mişcîndu-şi claia mare de păr: "Păi, pe colo'şa!" Şi dăduse colţul.

Pe colţul acela, în timp ce Roberto nu ştia dacă s-o urmeze sau nu, căzuse şuierînd o ghiulea, dărîmînd zidul scund al unei grădini şi ridicînd un nour de pulbere. Roberto începuse să tuşească, aşteptase ca pulberea să se împrăştie şi înţelesese că, umblînd el cu prea mare şovăială pe cîmpii largi ai Timpului, pierduse Ocazia.

Ca să se pedepsească, rupsese cu căinţă scrisoarea şi o luase spre casă, în timp ce fîşiile inimii sale frînte se împrăştiau pe jos odată cu bucăţelele de hîrtie.

Prima-i lămurită iubire îl convinsese pentru totdeauna că obiectul iubit se menţine în depărtare şi cred că asta i-a pecetluit soarta lui de îndrăgostit. În zilele următoare se tot întorsese pe la fiecare colţ (pe-acolo pe unde primise vreo ştire, pe unde ghicise o urmă, unde auzise vorbindu-se de ea şi unde o văzuse) ca să realcătuiască un peisaj al memoriei. Îşi conturase astfel un Casale al propriei lui pasiuni, prefăcînd ulicioare, fîntîni, cotituri, în Rîul înclinării, în Lacul Nepăsării sau în Marea Duşmăniei; făcuse din oraşul rănit Ţinutul propriei Duioşii nutrite şi încă de pe-atunci, aşa presupun, insula singurătăţii lui.


13.

Harta Mîngîierii
În noaptea de douăzeci şi nouă iunie un bubuit asurzitor îi deşteptase pe asediaţi, urmat ca de un răpăit de tobe: explodase prima mină pe care duşmanii izbutiseră s-o facă să ia foc pe sub ziduri, făcînd să sară în aer un post de apărare şi îngropînd douăzeci şi cinci de soldaţi. A doua zi, pe la vreo şase seara, se auzise un fel de furtună venind dinspre asfinţit, iar la răsărit apăruse un corn al abundenţei, mai alb decît restul cerului, cu vîrful alungindu-se şi scurtîndu-se. Era o cometă, care-i răvăşise pe oamenii de arme şi-i făcuse pe locuitori să se încuie în casă. În săptămînile următoare săriseră în aer şi alte puncte ale zidului, în timp ce de pe bastioane asediaţii trăgeau în gol, pentru că acum adversarii se mişcau pe sub pămînt, iar galeriile de contramină nu reuşeau să-i dibuiască.

Roberto trăia naufragiul acela ca un pasager străin. Petrecea ceasuri îndelungi discutînd cu părintele Emanuele despre modul cel mai potrivit de a descrie focurile asediului, însă îl frecventa din ce în ce mai mult pe Saint-Savin ca să elaboreze împreună cu el metaforele de aceeaşi promptitudine ce ar fi trebuit să zugrăvească focurile iubirii lui ― despre eşecul avut nu îndrăznise să-i mărturisească. Saint-Savin îi oferea o scenă pe care aventura-i galantă se putea desfăşura în chip fericit; se supunea tăcînd laşităţii de a elabora împreună prietenul alte scrisori, pe care apoi se prefăcea că le înmînează, recitindu-le însă în fiece noapte ca şi cum jurnalul acela plin de suspine i-ar fi fost adresat lui de către ea.

Începu să fabuleze născocind situaţii în care Novareza urmărită de lăncieri, îi cădea istovită în braţe, el îi împrăştia pe duşmani şi o ducea mai mult moartă decît vie într-o grădină unde se bucura de recunoştinţa-i acum neînfrînată. Unor gînduri ca acestea se lăsa el pradă, în patu-i, apoi îşi venea în fire după o lungă pierdere de sine, şi compunea sonete pentru iubita lui.

Îi arătase unul lui Saint-Savin, care comentase astfel: "Îl găsesc de o mare neîndemînare, dacă-mi îngădui, însă mîngîie-te: cea mai mare parte din cei ce-şi zic poeţi la Paris fac unele şi mai rele. Nu mai face poezii despre iubirea domniei tale, căci patima îţi ia acea răceală divină care era gloria lui Catul."

Se pomeni într-o stare melancolică şi i-o spuse lui Saint-Savin: "Bucură-te", comentă prietenul său, "melancolia nu-i drojdia, ci-i flamura sîngelui şi produce eroii, pentru că, învecinîndu-se cu nebunia, îi împinge la faptele cele mai pline de cutezanţă." Dar Roberto nu se simţea îmboldit la nimic, şi se cufunda în melancolia de a nu fi îndeajuns de melancolic.

Surd la strigătele şi la loviturile de tun, auzea zvonuri de uşurare (că e criză în tabăra spaniolă, că armata franceză înaintează încoace), se bucura pentru că pe la jumătatea lui iulie o contramina reuşise în sfîrşit să masacreze mulţi spanioli; dar în timpul ăsta se evacuau şi multe posturi fortificate, iar pe la jumătatea lui iulie avangărzile duşmanului puteau să tragă de-acum chiar în oraş. Afla că unii dintre casalezi încercau să pescuiască în Pad şi, fără să se mai sinchisească dacă străbătea străzi expuse tirurilor duşmane, alerga să se uite, de teamă ca nu cumva imperialii să o împuşte pe Novareză.

Trecea făcîndu-şi drum printre soldaţii în revoltă, al căror contract nu prevedea şi ca ei să sape tranşee; însă casalezii refuzau să facă asta în locul lor, iar Toiras trebuia să le făgăduiască o plată în plus. Se felicita ca toţi ceilalţi, la vestea că Spinola se îmbolnăvise de ciumă, se bucura văzînd că un grup de dezertori napdlitani intraseră în oraş părăsind de frică tabăra duşmană năpădită de ciumă, îl auzea pe părintele Emanuele spunînd că asta ar putea fi cauză de molipsire...

Pe la jumătatea lui septembrie apăru ciuma în oraş, Roberto nu se feri de ea, temîndu-se numai ca Novareza să nu o ia, şi se deşteptă într-o dimineaţă cu febră mare. Izbuti să trimită pe cineva să-l vestească pe părintele Emanuele, şi fu internat pe ascuns în mînăstirea acestuia, evitînd unul dintre lazaretele improvizate unde bolnavii mureau grabnic şi fără vîlvă, ca să nu le atragă atenţia celorlalţi, ce dădeau zor să moară de pirotehnie.

Roberto nu se gîndea la moarte: confunda fierbinţeala cu iubirea, şi visa că pipăie cu mîinile trupul Novarezei, în timp ce mototolea aşternutu-i de paie sau îşi mîngîia părţile asudate şi dureroase ale propriului trup.

În virtutea unei memorii dedate prea mult imaginativului, în seara aceea pe Daphne, în timp ce noaptea înainta, cerul îşi urma mişcările-i încete, iar Crucea Sudului dispăruse la orizont, Roberto nu mai ştia dacă ardea de iubirea din nou stîrnită pentru Diana aceea războinică din Casale, sau pentru Doamna-i la fel de îndepărtată vederii.

Vru să ştie unde anume putuse ea să se refugieze, şi alergă în odaia cu instrumente nautice unde i se păruse că se află şi o hartă a mărilor acelora. O găsi, era mare, colorată, şi incompletă, pentru că pe-atunci multe hărţi erau lăsate neterminate de nevoie: navigatorul îi desena unui uscat nou întîlnit coastele pe care le văzuse, dar lăsa incomplet conturul, neştiind niciodată cum, cît şi pînă unde se întindea uscatul acela; de aceea hărţile Pacificului apăreau adesea ca nişte arabescuri de plaje, schiţări de perimetre, ipoteze de volume, iar bine delimitate apăreau doar puţinele insuliţe ce putuseră fi înconjurate pe mare, precum şi direcţia vînturilor cunoscute din experienţă. Unii, ca să facă să fie recunoscută o insulă, nu făceau altceva decît să-i deseneze cu multă precizie forma crestelor şi a norilor ce se adunaseră deasupră-le, încît să le facă uşor de identificat, aşa cum recunoaştem de departe o persoană după forma pălăriei, sau după mersul într-un fel sau altul.

Acum pe harta aceea se puteau vedea marginile a două coaste aflate faţă-n faţă, despărţite de un canal orientat de la sud la nord, iar una dintre cele două coaste aproape că se închidea cu felurite sinuozităţi definind o insulă, care putea fi chiar Insula lui; dar după o porţiune lată de mare erau alte grupuri de insule doar bănuite, după conformaţia lor prea asemănătoare, care puteau reprezenta şi ele locul unde se afla el.

Am greşi dacă am crede că Roberto era cuprins de vreo curiozitate de geograf; prea îl educase părintele Emanuele să străpungă cu vederea vizibilul prin lentilele ocheanului său aristotelic. Prea mult îl învăţase Saint-Savin să-şi legumească dorinţa cu ajutorul limbajului, care transformă o fecioară în lebădă şi o lebădă în femeie, soarele într-o tipsie şi o tipsie în soare! În puterea nopţii îl găsim pe Roberto visînd năuc peste harta prefăcută de-acum în rîvnitul trup de femeie.

Dacă greşeala îndrăgostiţilor e aceea că scriu numele iubit pe nisipul plajei, pe care apoi îl iau şi-l spală valurile, ce îndrăgostit prudent se simţea el, care încredinţase trupul iubit arcurilor acelora de sîni şi golfuri, pletele ― unduirii uşoare a curenţilor printre meandrele arhipelagurilor, fierbinţeala văratecă a chipului ― scînteierii apelor, misterul ochilor ― azurului unei întinderi pustii; astfel încît harta repeta de mai multe ori trăsăturile trupului iubit, lăsîndu-se aşezat în felurite atitudini în promontorii. Plin de dorinţă, naufragia cu gura pe hartă, sorbea oceanul acela de voluptate, gîdila cîte un cap, nu îndrăznea să pătrundă în vreun canal, cu obrazul întins peste foaie respira suflarea vînturilor, ar fi voit să soarbă vinele de apă şi izvoarele, să se-azvîrle însetat să sece estuarele, să se facă soare ca să poată săruta ţărmurile, maree ca să se dedulcească cu taina strîmtorilor...

Dar nu se bucura de posesie, ci de privaţiune: în timp ce ardea pipăind aiurit acel vag trofeu ieşit dintr-o erudită pană, poate că pe Insula cea adevărată ― acolo unde se întindea ea cu forme şăgalnice pe care harta încă nu putuse să le prindă ― alţii îşi înfigeau dinţii în fructele ei, se scăldau în apele ei... Alţii, nişte uriaşi prostiţi şi feroci îi apucau în clipa aceea cu mîinile lor butucănoase sînii ca nişte vulcani mătăhăloşi, posedau Afrodita aceea delicată, se atingeau de gurile ei cu aceeaşi ignoranţă tîmpă cu care pescarul din Insula Neaflată, de dincolo de ultimul orizont al Canarelor, aruncă fără s-o ştie cea mai rară dintre perle...

Ea în mîinile altui îndrăgostit... Acesta era gîndul supremei beţii în care Roberto se zvîrcolea, scîncind de muşcătura neputinţei. Şi în frenezia aceea, bîjbîind cu mîinile pe masă ca pentru a prinde măcar poala unei rochii, privirea îi lunecă de pe reprezentarea acelui trup al Pacificului cu unduiri de moliciune, pe o altă hartă, în care autorul necunoscut încercase probabil să înfăţişeze traseele purtătoare de foc ale vulcanilor de pe uscatul de la apus: era un portulan al întregului glob, presărat cu panaşe de fum în vîrful proeminenţelor scoarţei pămînteşti, iar în interior avînd o întretăiere de vine arzătoare; el se simţi dintr-o dată că-i imaginea vie a acelui glob, horea expirînd lavă din toţi porii, eructînd limfa voluptăţii nerăsplătite, pierzîndu-şi în cele din urmă simţurile ― nimicit de hidropizia-i pîrjolitoare (aşa scrie el) ― peste carnea aceea australă întrezărită.