Introducere teologia pastorală: cadrele semantice ca disciplină teologică

Bibliografie:

Brătan L, Tactul pastoral, în revista Mitropolia Olteniei, nr. 3-4, 1974.

Bucevschi Orest, Râvna pastorală, în revista Mitropolia Olteniei, nr. 10-12, 1956.

Irineu Pop Bistriţeanul, Preoţia şi arta pastorală, Ed. Arhidiecezana, Cluj-Napoca, 1997, pag. 15-19: Râvna şi conştiinciozitatea preotului.

IX. Pastoraţia colectivă prin cult

Cultul ortodox este conceput şi practicat în interesul obştei, al colectivităţii religioase şi constituie cel dintâi şi cel mai firesc cadru şi mijloc al pastoraţiei colective.

Cultul, înţeles ca sumă a tuturor actelor religioase prin care Biserica creează, reface şi menţine legătura credincioşilor cu Dumnezeu, este menit în primul rând să exprime cuvenitul prinos de cinstire adus de oamenii lui Dumnezeu şi Sfinţilor (scopul latreutic) şi să sfinţească viaţa oamenilor, mijlocindu-le ajutorul, binecuvântarea şi harul dumnezeiesc (scopul harismatic sau sacramental). Dar prin bogăţia şi valoarea sa doctrinară, morală şi catehetică prin care se realizează ceea ce numim de obicei scopul didactic, catehetic sau educativ al cultului, - cultul ortodox constituie şi un mijloc de pastoraţie; el oferă şi menţine legătura preotului cu credincioşii, în cadrul cultului divin şi mai ales la Sf. Liturghie sunt plasate într-adevăr predica şi cateheza, adică cele două forme principale prin care preotul îşi îndeletniceşte funcţia sa de propovăduitor al cuvântului dumnezeiesc şi de învăţător al credincioşilor.

E recunoscută importanţa cultului pentru religie şi în viaţa religioasă în general, în actul de cult se simte şi se trăieşte de fapt religia în ceea ce are ea mai profund, mai intim şi mai esenţial. Viaţa religioasă se manifestă şi se întreţine în primul rând prin trăirea şi practicarea formelor de cult fără a se reduce exclusiv la ele. Adevărul acesta, de ordin general, pentru toate confesiunile creştine, e valabil în special pentru Ortodoxie, în Istoria Bisericii Ortodoxe şi în viaţa religioasă a creştinilor ortodocşi, cultul are un rol predominant; spre deosebire de Biserica romano-catolică, în care accentul se pune pe organizaţie şi disciplină - (unitatea cu Papa) şi în contrast cu protestantismul şi sectele, care au plasat cultul la periferia vieţii lor religioase. Biserica ortodoxă a făcut din cultul ei centrul şi inima sau expresia fundamentală şi caracteristică a vieţii sale religioase, a spiritualităţii ei.

1. Caracteristicile cultului Ortodox

a) Cultul ortodox este mai întâi un nepreţuit şi neegalat tezaur de doctrină ortodoxă, în imnele şi rugăciunile din cărţile noastre de slujbă este condensată, pe înţelesul tuturor o întreagă Teologie, adică toată învăţătura noastră de credinţă, însuşi Crezul sau Simbolul de credinţă - este rezumatul sau chintesenţa doctrinei Bisericii Creştine expusă în punctele ei fundamentale - este o sinteză de cult, rostindu-se la slujba Botezului, a Sfintei Liturghii şi la unele dintre Laudele bisericeşti (Miezonoptica şi bedniţa). Cultul are şi o imensă valoare catehetică, el constituind pentru preot un prim izvor dogmatic, iar pentru credincioşi, rânduiala sfintelor slujbe constituie şi o cateheză vie.

b) Cultul ortodox exercită asupra sufletului credinciosului o incontestabilă influenţă moralizatoare, prin îndemnurile morale din cadrul Sf. Liturghii ("Să ne iubim unii pe alţii ..."), prin exemplele minunate ale vieţii Mântuitorului şi ale vieţii sfinţilor pe care Biserica îi proslăveşte în imne, îi invoca în rugăciuni. Cultul constituie deci şi o pepinieră a virtuţilor evanghelice, o şcoală a vieţii creştine ideale, a adevăratei trăiri religioase.

c) Cultul ortodox are caracter eclesiologic sau comunitar prin însăşi fiinţa şi menirea sa, deoarece promovează rugăciunea cu caracter colectiv, social, public.

d) Cultul ortodox exercită o apreciabilă influenţă estetică asupra credincioşilor noştri, prin imensa sa bogăţie şi valoare artistică. Utilizând într-o largă măsură toate formele de artă (arhitectură, pictură, sculptura, muzică, poezie-iconografie, ţesături şi broderie, argintărie, etc.), el a cultivat şi ne-a transmis tot ceea ce arta bisericească, în diversele ei manifestări, a produs rnai genial şi mai frumos până acum.

5. 
   Cultul ortodox este superior faţă de cultul altor confesiuni creştine şi prin caracterul său profund simbolic, prin bogăţia şi profunzimea simbolurilor.
   

În sfârşit, o altă trăsătură a cultului ortodox este pancosmismul sau universalismul, prin faptul că rugăciunea ortodoxă îmbrăţişează nu numai pe om şi viaţa lui în diversele ei manifestări şi momente principale, ci şi natura întreagă, pe care ei tinde să o sfinţească, sa o pună în folosul omului şi să o asocieze la cultul adus de acesta lui Dumnezeu.

Prin aceste valori, el posedă o infinită putere de înrâurire asupra sufletului omenesc; el poate mişca inima, poate converti şi câştiga sufletele pentru cauza creştină. Istoria ne spune că marele popor rus s-a hotărât să primească creştinismul sub forma sa ortodoxă după ce trimişii săi asistaseră la splendorile slujbelor din biserica Sf. Sofia din Constantinopol, care îi impresionase atât de mult, încât au declarat că ei nu mai ştiau dacă se află în cer sau pe pământ.

Amintim faptul că, cultul creştin diferă de la o confesiune creştină la alta (Ortodoxă, Catolică, Protestantă), evoluând în timp. Cultul Bisericii Ortodoxe îşi încheie evoluţia în formele lui esenţiale şi fundamentale o dată cu perioada patristică (ultimul Sinod ecumenic de la Niceea din anul 787).
2. Cultul ortodox şi pastoraţia colectivă. Sarcini şi datorii ale preotului

Pentru a face pastoraţie prin cult preotul trebuie să pună în evidenţă următoarele aspecte:

a) Valoarea şi cunoaşterea cultului

Preoţii sunt cei dintâi datori să cunoască valoarea, frumuseţea şi superioritatea cultului nostru - să-1 înţeleagă, să-1 pătrundă, să-1 trăiască ei înşişi când îl oficiază, pentru ca, la rândul lor, să-1 poată explica credincioşilor. Oficlerea sfintelor slujbe nu trebuie să fie o simplă obligaţie profesională, ci să o considerăm cea mai înaltă cinste acordată de Dumnezeu omului. Cu cât îl vom cunoaşte mai bine, cu atât vom şti să-1 preţuim mai mult, şi cu atât îl vom iubi şi îl vom săvârşi mai bine. Instrucţia teoretică şi pregătirea practică în domeniul liturgic trebuie continuată şi adâncită mereu după terminarea studiilor, prin lectura atentă şi asiduă a studiilor şi îndrumărilor cu caracter liturgic din revistele şi publicaţiile de specialitate.

b) Prezentarea cultului prin slujirea preotului

Trebuie să ne preocupăm din ce în ce mai mult de felul cum săvârşim Sfintele Slujbe. Sublimă în sine însăşi, această superbă creaţie a pietăţii şi a geniului bizantin depinde în practică de felul cum o înţeleg preoţii şi cum o prezintă prin slujire. Prin urmare preoţii sunt nu numai săvârşitorii cultului, ci şi interpreţii lui. Punem în evidenţă bogăţia şi splendoarea formelor noastre de cult printr-o slujire demnă şi printr-o săvârşire corectă. Pentru aceasta este de dorit ca toţi sfinţiţii slujitori să fie buni bisericani, să aibă vocaţie şi dragoste pentru sarcina lor de liturghisitori. Calităţile înnăscute, talentele naturale necesare pentru îndeplinirea ideală a acestui oficiu, adică; voce plăcută şi cultura muzicală, prestanţă fizica, eleganţă în gesturi şi mişcări, sunt necesare pentru un bun păstor. Daca acestea lipsesc, pot fi compensate prin evlavia care nu trebuie să lipsească nici unui preot ca şi prin alte calităţi care se pot câştiga prin efort şi educaţie, ca de exemplu: slujirea corectă şi conştiincioasă, fără grabă, interpretare (citire şi rostire) corectă a rugăciunilor şi cântărilor, dicţie clară şi îngrijită, ş.a.m.d. Să ne ferim de păcatul rutinei, de formalism în săvârşirea Sfintelor Slujbe. Pătrunşi de sfinţenia şi sublimitatea celor ce săvârşim, să punem suflet şi căldură în cele ce rostim şi cântăm la Sf. Slujbe, să le simţim, să le trăim, participând la ele cu intensitate şi dându-le viaţă din viaţa noastră care se va comunica astfel şi credincioşilor prezenţi.

c) Uniformitatea şi stabilitatea cultului ortodox

Datoria de a păstra nestinsă integritatea, unitatea şi uniformitatea cultului nostru, impune o severă disciplină în exerciţiul funcţiunii de liturghisitori; preotul să oficieze cu stricteţe, rânduiala exactă şi corectă a slujbelor, ferindu-se de orice abatere de la regulile tipicului, de adaose sau omisiuni, de inovaţii personale în textul şi în ritualul liturgic.

Să apărăm cultul autentic împotriva acelor practici şi ritualuri superstiţioase şi păgâneşti care desfigurează uneori pietatea adevărată şi care compromit cultul mai ales în faţa credincioşilor conştienţi şi luminaţi (oficlerea excesivă a acatistelor în dauna Liturghiei este unul din acestea). Să înţelegem Sf. Liturghie în adevăratul ei sens; să-i vedem locul ei central si fundamental în viaţa noastră religioasă şi spirituală, socotind-o temelie şi centru al cultului divin public, adevăratul izvor al spiritualităţii şi evlaviei creştine.

4. 
   Participarea creştinilor la cultul divin public
   

Frecvenţa şi felul în care credincioşii cercetează biserica, participă la Sf. Slujbe şi la viaţa harică prin Sfintele Taine este unul dintre cele dintâi semne prin care se recunoaşte o parohie vie. Este criteriul cel mai sigur după care putem măsura vrednicia şi pastoraţia preotului precum şi nivelul vieţii religioase din parohie. Credincioşii care nu simt nevoia să cerceteze sfânta biserică şi să participe la Sfintele Slujbe sunt pe cale să devină mădulare moarte ale trupului Bisericii, iar preotul care se complace cu biserica goală de credincioşi este păstorul ameninţat să rămână fără turmă, este glas care răsună în pustiu, în asemenea situaţii trebuie să se îndrepte atenţia preotului spre acei enoriaşi indiferenţi pentru a le face cunoscute, pe orice cale, necesitatea participării lor la biserică.

Participarea activă a credincioşilor la liturghie este promovată printr-o catehizare adecvată a credincioşilor făcută de preotul paroh.

• 
  Educarea şi disciplinarea poporului în biserică, acolo unde e nevoie, facându-1 să păstreze atitudinea de perfectă cuviinţă şi respect, liniştea şi ordinea necesară pentru buna desfăşurare a cultului.
  
• 
  Explicarea pe înţelesul tuturor a celor ce se săvârşesc în biserică. Să se întreprindă o activitate de catehizare mistagogică a poporului, de iniţiere în cultul nostru (rânduiala liturghiei, simbolismul botezului, al sfanţului locaş şi al obiectelor liturgice etc). Pe lângă predicile obişnuite cu caracter biblic, dogmatic sau moral, să se abordeze din ce în ce mai mult predici şi cateheze cu teme din domeniul liturgic, pentru care credincioşii noştri manifestă în ultimul timp un interes crescând, să le punem la îndemână cărţi care să le facă cunoscute frumuseţea şi valoarea cultului.
  
• 
  Să se ia atitudine împotriva formalismului ritualist şi a bigotismului de esenţă păgână, a falsei pietăţi, a superstiţiilor păgâne şi ritualuri magice, care se manifestă pe alocuri contra pietăţii credincioşilor noştri.
  
• 
  Să se impulsioneze credincioşii noştri pentru a deveni membri activi, iar nu pasivi, ai Bisericii rugătoare, prin participarea efectivă la cântările sfintei Liturghii la Jertfa Euharistică (prin aducerea darurilor de pâine şi de vin necesare Sf. Jertfe) ca şi la roadele acestei Jertfe (prin împărăţia lor cât mai deasă).
  

- Să luptăm împotriva pasivităţii credincioşilor la serviciul divin, facându-i să fie activi, fie prin ascultare cu atenţie la cele ce se rostesc şi cântă, fie prin participarea efectivă la cântarea liturgică omofonă - alături de cântăreţii de ia strană sau la coruri organizate, fie prin îndeplinirea unor atribuţii şi sarcini ce li se pot da să le facă în biserică.

Să nu uităm că, dintre credincioşii noştri, cei mai uşor ademeniţi de sectari, cei care cad mai uşor în mrejele propagandei sectare, ale indiferenţei religioase şi ale necredinţei, sunt tocmai cei ce au rupt legătura cu sf. altar, cei care s-au înstrăinat de biserică, cei ce nu mai practică cultului şi nu frecventează sf. slujbe.

O atenţie sporită trebuie acordată pentru educarea colaboratorilor apropiaţi ai preotului în latura sacramentală: cântăreţii şi paraclisierii, care, prin calităţile şi prin felul cum îşi îndeplinesc misiunea, pot să impulsioneze activitatea preotului sau să o diminueze.

Prin toate aceste mijloace care ne pot sta la îndemână, să facem din cultul ortodox public mijloc de pastoraţie şi atracţie a credincioşilor în jurul sf. altar. Dacă vom izbuti să facem aceasta, vom putea spune împreună cu Sf. Apostol Pavel că suntem cu adevărat nişte buni "iconomi ai tainelor lui Dumnezeu" (I Cor. IV 1).

Bibliografie:

Pr. Prof. Ene Branişte, Cultul Bisericii Ortodoxe Române faţă de cultul celorlalte confesiuni creştine şi al sectelor din ţara noastră, în rev. St. Teol., 1951, 1-2.

Coman Vasile, însemnătatea cultului divin, în rev. Mitropolia Ardealului, nr. 9-10, 1963.

Gândea Spiridon, Cultul divin şi pastoraţia creştină, factor de promovare a vieţii religioase în Ortodoxie, în rev. B.O.R., nr. 11-12, 1967.

Săsăujan S., Cultul divin, mijloc de apărare a dreptei credinţe, de promovare a vieţii morale şi de slujire a năzuinţelor omenirii contem­porane, în rev. Mitropolia Ardealului, nr. 10-12, 1979.

Dură Nicolae, Cultul Bisericii Ortodoxe şi propovăduirea învăţăturii creştine, în rev. Mitropolia Ardealului, nr. 9-10, 1985.

X. Predica şi cateheza ca mijloace de pastoraţie colectivă
Predicarea cuvântului lui Dumnezeu e una din datoriile cele mai importante ale păstorului de suflete. Cunoaşterea cuvântului lui Dumnezeu este factorul şi temelia vieţii creştineşti. Nu este îndeajuns numai să cunoască adevărurile de credinţă. Scopul principal al predicii este acela de a deschide inimile oamenilor pentru primirea cuvântului evanghelic. Chemarea oratoriei bisericeşti, după Fericitul Augustin, este ca: "mintea să cunoască şi să înţeleagă adevărurile de credinţă, inima să le iubească, iar voinţa să le traducă în fapte".

Valoarea unei predici trebuie căutată mai întâi în obiectul ei care este cuvântul lui Dumnezeu, în acţiunea lui; dar fără munca predicatorului, revelaţia dumnezeiască riscă să rămână mărgăritarul de mare preţ, ascuns în ţărână, sau ca o sămânţă buna, închisă în hambarele textelor dumnezeieşti. Deci, practic, predica nu poate fi separată de persoana predicatorului.

Fiecare dintre cei care vor să ajungă propovăduitori ai cuvântului lui Dumnezeu trebuie să fie înzestraţi cu calităţi fără de care nu vor putea face misiune.

În primul rând, trebuie să fie înzestraţi cu calităţi fizice, cum ar fi sănătatea, integritatea corporală, prestanţa fizică şi ţinuta exterioară. Prestanţa fizică este o cinste adusă Mântuitorului şi nu un adaos la frumuseţea slujirii preoţeşti.

Pe lângă aceste calităţi fizice, fiecare predicator trebuie să dobândească unele calităţi profesionale, adică vocaţia şi pregătirea pentru misiunea predicatorială. Săvârşirea Tainei preoţeşti este o încununare a vocaţiei; ea reprezintă punctul culminant al evoluţiei puterilor sufleteşti ale candidatului la preoţie.

O altă calitate a preotului propovăduitor al cuvântului lui Dumnezeu este înţelepciunea, O preocupare zilnică trebuie să fie sludiul şi meditaţia Sfintei Scripturi.

O altă calitate a predicatorului trebuie să fie spiritul de observaţie. Predicatorul trebuie să observe problemele de natură religioasă ale credincioşilor şi să pună accent pe ele în predică.

Adevăratul predicator însă trebuie să fie înzestrat în special cu calităţi morale, care-l ridică pe trepte înalte, asemănându-se în acest sens cu Marele Predicator, care este Hristos.

Prima şi cea mai importantă dintre aceste calităţi trebuie să fie convingerea creştină; el trebuie să fie înzestrat cu o profunda evlavie, el trebuie să fie convins de sublimitatea învăţăturii pe care o predică; să fie un om al rugăciunii, să fie religios, un om de înaltă ţinută spirituală, tinzând necontenit spre desăvârşire.

Activitatea de predicator este o activitate de mare răspundere, în cadrul creştinismului, predicatorul a fost întotdeauna preţuit şi considerat ca cel mai înalt factor de instruire a păstoriţilor.

Pregătirea pentru predică

Pregătirea generală

Mântuitorul Iisus Hristos a spus: "De aceea, orice cărturar cu învăţătură despre împărăţia cerurilor este asemenea unui om gospodar, care scoate din vistieria sa noi şi vechi." (Matei XIII, 52). Păstorul de suflete deţine un tezaur din care are posibilitatea să scoată vechi şi nou pentru exercitarea demnităţii sale predicatoriale prin următoarele activităţi:

1. 
   Studierea disciplinelor teologice dintre care amintim Dogmatica, Morala, Liturgica, Istoria bisericească si altele. Toate acestea oferă material necesar pentru predicator: "Fii puternic a învăţa cu învăţătura cea sănătoasă''' (Tit. 1,9).
   
2. 
   Meditarea la învăţătura creştină ajuta pe preot să-şi însuşească şi să treacă prin filtrul sufletului său conoştinţele dobândite.
   
3. 
   Citirea perseverentă a Sfintei Scripturi, a învăţăturii revelate atât din Vechiul cât şi din Noul Testament: "Cuvântul lui Hristos să locuiască bogat în noi" - la nimeni altul nu se referă mai potrivit ca la preot.
   
4. 
   Citirea Vieţilor Sfinţilor care sunt pline de pilde şi îndemnuri pentru practicarea virtuţilor creştineşti. Ele sunt recomandabile pentru a îmbogăţi predica şi au un rol important în catehizarea credincioşilor.
   

Alte izvoare preţioase din tezaurul duhovnicesc al Ortodoxiei sunt cărţile duhovniceşti; Patericul, Filocalia, Mântuirea păcătoşilor, Războiul nevăzut şi multe altele.

De folos pentru pregătirea predicatorului sunt cărţile de predici din trecut şi de azi.

1) Alegerea corectă a temei.

Preotul va alege tema pe care se simte că o poate dezvolta mai bine. Unii preoţi preferă omilia; alţii predica tematică, întotdeauna este bine ca preotul să se refere la Evanghelia zilei sau la Apostolul zilei, pentru că nu toţi credincioşii se află în biserică în momentul citirii lor. Din lectura pericopelor citite, preotul va putea anunţa tema cuvântării sale. Cineva spunea: "Dacă după primele cuvinte roşiile de preot, ascultătorii nu-şi pot da seama despre ce li se va vorbi, predica nu-şi va ajunge scopul. Tema, ideea centrală, trebuie să străbată conţinutul predicii ca un fir roşu, astfel ca la încheierea ei, actualizarea să poată fi reţinută cu uşurinţă de ascultători.

2)Prelucrarea temei

După ce s-a stabilit tema, urmează prelucrarea ei, care constă în sintetizarea perfectă a ideilor ce vor fi prezentate. Timp de câteva zile, preotul meditează asupra acestor idei, iar în momente de bună dispoziţie va alcătui o schiţă a predicii şi va face fixarea ei în scris, care îl ajută la o expunere bună.

Predica nepregătită cu siguranţă nu îşi atinge scopul. Un vechi dicton spune astfel: "Cine se urcă la amvon să predice nepregătit, se va coborî de pe dânsul dezonorat". Predica alcătuită la întâmplare nu zideşte. Cu cât vanitatea preotului este mai mare, mărginindu-se numai la puterile proprii, urmărind numai efecte oratorice, cu atât rezultatul va fi fără efect, întrebat un credincios, după întoarcerea de la biserică, despre ce a vorbit părintele, răspunsurile: a vorbit frumos, dar nu ştiu despre ce a vorbit, e ca un foc de paie care arde cu flăcări mari, dar se împrăştie odată cu cenuşa lui.

3) Rostirea predicii

După ce în zilele din timpul săptămânii, preotul şi-a învăţat predica, prin rugăciune şi meditaţie, duminica se poate urca la amvon în mod corect, plin de dorinţa de a zidi prin cuvântul său.

Se impune o atenţie deosebită deoarece uneori, predicatorul vorbeşte prea tare, alteori prea încet, alteori vorbeşte prea repede, iar atunci predica îşi pierde din valoare.

Rostirea predicii trebuie să rămână întotdeauna între hotarele ei naturale, sa nu fie teatrală, spectaculoasă, căci acestea nu cadrează cu demnitatea cuvântului lui Dumnezeu.

În cadrul rostirii predicii, intervine în chip firesc gesticulaţia. E absolut sigur că o gesticulaţie corectă şi bine plasată, îi dă cuvântării accent si putere de a deştepta interesul. Predicatorul trebuie să întrebuinţeze gesticulaţia conform regulilor de Omiletică şi în privinţa aceasta. Prin faptul acesta, predica devine mai înţeleasă. Gestul trebuie să corespundă ideii pe care o însoţeşte.

La rostirea predicii se ţine cont şi de numărul credincioşilor prezenţi; dacă sunt mulţi, el foloseşte o intonare mai accentuată, fapt care e în favoarea predicii. Dacă numărul ascultătorilor e mic, preotul nu se va lăsa nicidecum abătut de la zelul său predicatorial, ci dimpotrivă va imita pe Sfinţii Părinţi care predicau şi în faţa celor puţini, ca şi în faţa celor mulţi. Pâinea vieţii se împarte cu aceeaşi căldură şi celor mulţi şi celor puţini.

Păstorul de suflete nu va face deosebire între ascultătorii săi, din pricina rangurilor, a poziţiilor sociale şi a altor împrejurări

Astfel, acolo unde cinstea se caută şi se află în faptul de a predica numai oamenilor de vază, acolo se dă dovadă de o cugetare sărăcăcioasă şi absentă. Oamenii mai simpli, adeseori, oferă nădejdi însutite, în comparaţie cu cei bogaţi şi cu vază. Sunt totdeauna actuale cuvintele Mântuitorului: "Mărturisescu-mă Ţie Părinte ... că ai ascuns de la cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor" (Matei XI, 25).

în final, să reţinem că predica şi cateheza trebuie să facă parte din slujirea Sfintei Liturghii, a Sfintelor Taine şi a Ierurgiilor. Cu cât acestea vor fi pregătite mai temeinic şi rostite mai convingător, cu atât preotul, întors de la biserică, va putea să aibă mulţumirea că "slujba sa a făcut-o pe deplin" (II Timotei IV,5).

Bibliografie:

Pr. Prof. Dumitru Belu, Predicatorul în concepţia Sf. Ioan Gură de Aur, B.O.R., nr. 3-4, 1959, p.352,

Pr. Prof. Dumitru Belu, De ce este necesar să predici după pian, în rev. Mitropolia Ardealului, nr. 7-8, 1960, pag. 563-569.

Pr. Prof. Dumitru Belu, Cu privire la necrolog, în rev. Mitropolia Ardealului, nr. 4-6, 1965, pag. 348.

Pr. Prof. Dumitru Belu, Cu privire la textul predicii, în rev. Mitropolia Ardealului, nr. 11-12, 1964, pag. 877-898.

Pr. Prof. Dumitru Belu, Pregătirea preotului pentru predică, în îndrumătorul pastoral nr. IV, Alba Iulia, 1980, pag. 73.

Brătan L, Fond şi formă în predică, în rev. Mitropolia Olteniei, nr. 3-4, 1966.

Drăgulin G., Propovăduirea cuvântului şi cultul în Biserica Ortodoxă, Studii Teologice, nr. 3-4, 1975.

Miele V., Aspecte actuale ale predicii creştine, în rev. Mitropolia Ardealului, nr. 4-6, 1974.

XI. Pastoraţia intermediară (a grupurilor sociale). Familia creştină
Morala socială priveşte viaţa morală a creştinismului ca membru al diferitelor comunităţi şi anume: familia, stat, Biserică.

După morala creştina, familia este prima şi cea mai mică celulă a organismului social; este prima cosietate naturală şi adevărată celulă socială. Originea ei sta în natura socială a omului şi în voinţa exprimată pozitiv la crearea omului {Facere I, 27-28). Faptul că la începutul istoriei omenirii Dumnezeu a întemeiat familia arată dreptul de existenţă al familiei precum şi dreptul părinţilor asupra copiilor, în această privinţă, dreptul părinţilor asupra copiilor are origine divină.

După învăţătura Bisericii, conducerea în familie revine bărbatului (Efeseni V, 22-23), dar femeia nu este sclava bărbatului, ci însoţitoarea lui, împărţind cu el autoritatea părintească. Sfânta Taină a cununiei, prin care se întemeiază familia creştină, impune membrilor familiei anumite datorii.

Asupra acestor datorii preotul păstor de suflete este chemat să vegheze, pentru ca prin nesocotirea acestor datorii, să nu se destrame familia. Părinţii sunt datori să se lase luminaţi şi îndrumaţi de persoanele competente şi desigur de preotul duhovnic, chiar de la pregătirea întemeierii familiei.